Charles Baudelaire – Uitarea

Vin’ lîngă mine, suflet veninos,
Molatec monstru, fiară adorată!

Vreau să-mi înfăşur mîna-nfiorată
În coama părului tău greu şi gros;

În rochia ta cu falduri parfumate
Vreau capu-ndurerat să mi-l scufund
Şi ca pe-un stins buchet să sorb profund
Mireasma dulce-a dragostei uitate.

Nu să trăiesc, să dorm aş vrea mereu!
În somn îţi voi aşterne fără teamă
Pe trupul tău cu străluciri de-aramă
Un nesfîrşit sărut prelung şi greu.

În patul tău, abis de desfătare,
Se stinge orice gînd chinuitor
Şi gura ta e-un nesecat izvor
De sărutări şi aprigă uitare.

Robit acestui crud şi drag destin,
Voi asculta poruncile-i perfide
Şi muncenic blajin care-şi deschide
El însuşi rănile, de rîvnă plin,

Voi suge-otrava binecuvîntată,
Adormitoare-a vechilor torturi,
Din vîrfu-acestor sîni rotunzi şi duri
În care n-a fost suflet niciodată.