Omar Khayyam- Singuratatea omului

Să-ți faci puțini prieteni. Din tine nu ieși. 

Căci prea des falsitatea credința ne-o înfrânge.
Când ți se-ntinde-o mână, înainte de-a o strânge,
Gândește-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ți dezvălui taina din suflet celor răi.
Nădejdile ascunse să-ți stea de lumea toată,
În zâmbet să te ferici de toți semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feștile!
Pumnul să-ți ajungă și zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curați la suflet și luminați la minte
Neîncetat să-i cauți. Și fugi de tonți și răi.
Dacă-ți va da otravă un înțelept, s-o bei -
Și-aruncă antidotul, un prost de ți-l întinde.

Renume de-ai să capeți, hulit vei fi de vulg.
Dar dacă te vei ține departe de mulțime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg
Să nu mă știe nimeni și să nu știu de nime?

Mai toarnă-mi vinul rosu ca un obraz de fată.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupei, Khayyam azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine
Și-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,
Păstrează-le în taină, ascunde-le-n tăcere.
Atât timp cât ți-s limpezi și vaz, și-auz, și grai
Nici ochi și nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu știe nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.
Și niciun ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în țărână.
Bea - și termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine
Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căința și mintea îngerește.
Dar timpul, fără milă - și roza desfrunzește..

Puțină apă și puțină pâine
Și ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Și nici un cersetor mai trist ca mine.

Atâta duioșie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi și-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Și-acum
De ce sunt toate ură, și lacrimă, și fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.
Acum buzele tale îmi sunt și vin, și cană.
Mi-ai umilit mândria și biata rațiune,
Mi-ai sfâșiat vestmântul cusut de-nțelepciune.

Tu vezi doar aparențe. Un val ascunde firea.
Tu știi de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Așa cum unor plante le-a dat Alah otrava.