Serghei Esenin-Plecarea

Ceată, vânt, zăpadă şi tăcere,
Raza lunii fâlfâie tăcut.
Inima c-o molcomă durere
Îsi aduce-aminte de trecut.

Spulberat, omătul se despică.
Pe-aşa lună, eu pe-ascuns ieşit.

Îndesându-mi cuşma de pisică,
Casa părintească-am părăsit.

Iarăşi sunt în locurile mele.
M-au uitat? Sau minte mă mai ţin?
Stau mîhnit, ca un gonit de rele,
Reîntors la vechiul lui cămin.

Cuşma mi-o frământ fără cuvinte,
Sufletul prin gânduri mi-l deşir,
De bunicii mei mi-aduc aminte
Şi de-nzăpezitul cimitir.

Toţi vom fi acolo... Poţi să sameni
Viaţa ta cu râs sau cu tumult...
Pentru asta trag aşa spre oameni
Şi-i iubesc pe toţi atât de mult.

Pentru asta inima mi-i moartă
Când privesc al anilor prăpăd...
Vechea casă c-un dulău la poartă,
Parcă ştiu că n-am s-o mai revăd.