În lunca trândăvită de la drum.
Şi-n zbor mâhnit pluteşte câte-un graur
Ce după nimeni nu regretă- acum.
Ce-ar regreta? Toţi sunt drumeţi prin lume,
Trec, intră-n case şi iar calea-şi fac...
Doar cânepa-i mai cheamă-ncet pe nume,
C-o lună largă peste-un vânăt lac.
Stau singur pe câmpia dimineţii,
Trec graurii spre zarea unui rost,
Sunt plin de amintirea tinereţii
Dar nu regret nimic din câte-au fost.
Nu-mi pare rău de anii ce-adormiră,
Nici rău nu-mi pare că nu-i pot trezi.
Arzând scoruşul flacăra-şi resfiră
Dar nici un suflet nu poate-ncălzi.
Arzând scoruşul nu se mistuieşte,
Nu piere iarba ruginind mereu.
Cum frunzele copacul risipeşte,
Cuvinte triste risipesc şi eu.
Şi dacă vântul vremii pe coclaur
Le-o spulbera, cu mine, către vis,
Spuneţi aşa... că lumea mea de aur
Cu glas iubit aceasta mi-a prezis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu