Aleksandr Blok - Necunoscuta

Deasupra restaurantelor, molatică,
O boare vine seara din azur
Şi peste zarva de cheflii, sălbatică,
Stăpâna e precum un duh impur.

Departe, peste colbul suburbiilor
Şi peste somnul vilelor târzii,
Luceşte-abia covrigul brutăriilor,
Râvnit cu scâncet de atâţi copii!

Acolo, seara, colindând maidanele
Trec fanţii cu gambete şmechereşti
Şi deocheaţi, la braţ, işi duc cocoanele,
Sporovăind nimicuri şi poveşti.

Pe lac plâng vasle scârţâind frenetice
Şi ţipăt se aude de femei,
Când luna-n nouri coase-ntruna petice,
Nepăsător strâmbându-şi discul ei.

Iar în paharul meu, ca-n toate dăţile,
Acelaşi chip se vede oglindit,
La fel ca mine-adulmecând tristeţile,
La fel sorbind licorile, smerit.

Lacheii toarnă de baut metreselor
Şi beţivanilor ce într-un glas,
Cu ochii roşi tresar de-asupra meselor
Strigând barbar: "in vino veritas!"

Şi-ntotdeauna, -n ceasul când se-ntunecă,
(Sau poate eu visez aşa?...că-s beat...)
Încet, o doamnă în mătăsuri lunecă,
Stârnind o umbră-n geamu-nceţoşat.

Încet, printre beţivii în petrecere,
Neînsoţită, singură mereu, 

Parfum şi ceaţă răspândind în trecere,
Ea se aşeaza lângă geamul meu.

Pe ea mătasea sună şi dantelele,
Penajul pălăriei e-n tumult.
Pe mâna-i albă, strălucind, inelele
Trezesc în mine mituri de demult.

Încătuşat de-apropierea stranie,
Eu mă tot uit la vălul ei cernit
Şi văd-îndepărtat şi de pierzanie-
Ivindu-se un ţărm de vis vrăjit.

Atunci mi-s mie dăruite tainele
Şi soarele cuiva mi-e dat în dar,
Că-mi sunt şi sufletul întreg şi hainele
De vin pătrunse, şi parfum amar.

Atunci şi penele de struţ, ah, penele!
În creieru-mi înfierbantat foşnesc.
Şi ochii-albaştri şi profunzi, şi genele
Pe-ndepărtate ţărmuri înfloresc.

Mi-s numai mie date-atunci comorile
Şi cheia lor doar eu mi-e dat s-o ţin.
O, suflete, eşti beat! şi iată: zorile!
Şi iată: adevărul e în vin!