Radio Poema

radiopoema.net

joi, 5 ianuarie 2017

Arthur Rimbaud - Ofelia




Pe unda neagră, lină, în care stele dorm, 
Ofelia cea albă pluteşte-ncet, culcată 
În lungile ei văluri. Şi pare-un crin enorm. 
Chemări de corn răsună-n pădurea depărtată. 

De ani o mie trece pe lungul, negrul râu, 
Ofelia cea tristă, ca o nălucă pală. 
De ani o mie, dulcea-i sminteală, fără frâu 
Romanţa şi-o îngână în briza vesperală. 

Ca pe-o corolă vântul îi desfăşoară, lin, 
Gingaşul văl pe apă, şi sânul i-l sărută, 
Plâng sălcii pe-al ei umăr, iar trestiile vin 
Asupra frunţii sale, în vise-adânci pierdută. 

Mototoliţii nuferi suspină-n juru-i, blând; 
În vreun arin ce doarme, ea sperie ca un crainic 
Vreun cuib din care - o clipă – se-aud aripi bătând. 
Din stelele de aur, pogoară-un cântec tainic. 

Ofelie frumoasă ca neaua, ai murit 
Copilă; tu, de apă ai fost târâtă, poate 
Fiindcă-un vânt din munţii Norvegiei stârnit, 
În şoaptă îţi vorbise de aspra libertate. 

O boare neştiută, ce păru-ţi răvăşea, 
Spre mintea-ţi visătoare ducea un straniu freamăt. 
Iar inima ta, glasul Naturii-l desluşea 
În bocetul pădurii şi în al nopţii geamăt. 

Imensa horcăială a mărilor sub cer 
Zdrobea prea omenescul tău sân, plin de dulceaţă. 
Şi, într-o dimineaţă de-april, un cavaler 
Frumos, nebun şi palid, ţi-a-ngenuncheat în faţă. 

Iubire, Libertate şi Cer! Ce vis trăiai! 
Şi te topeai într-însul ca neaua pe jăratec. 
Te gâtuiau vedenii şi, fără glas, purtai 
În ochii-albaştri spaima de-un Infinit sălbatec. 

Poetul ne mai spune că, nopţile, tu vii 
Şi cauţi pe sub stele, cândva culeasa floare, - 
Şi c-a văzut-o, strânsă în văluri străvezii, 
Pe-Ofelia cea albă plutind, ca un crin mare. 

1870 

În româneşte de Petre Solomon

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu