Evgheni Evtusenko - Monologul puiului de vulpe

Albastru sunt, în ferma cenuşie,

Şi, pentru asta, bun de abator.

În cuşcă de metal ţinut, vai mie,

Nu-s împăcat că trebuie să mor.

M-aş jupui de viu, să scap de-această

Nobleţe grea. Aş năpârli pe loc.

Dar albăstriul meu, ca o năpastă

Triumfă-n blana mea fără noroc.

Năpraznic urlu şi mă iau la trântă

Cu cerul, trâmbiţând spre stele reci,

Ca să implor ori libertatea sfântă,

Ori blana năpârlită-n veci de veci.

Un domn străin, cum vin pe-aici tot anul,

M-a imprimat cum urlu. Ce nebun!

Dar cum ar mai urla şi el, sărmanul,

Numai o clipă-n locul meu de-l pun.

Mă zvârcolesc şi sar bezmetic, însă

Nu-i chip să scap şi nici să crăp de tot.

Dachau-l meu natal, cu plasa strânsă

Mă ţine sclav, să evadez nu pot.

Doar când deschisă uşa mi-o uitară,

După un prânz cu peşte împuţit,

Fără să vreau m-am repezit afară

Şi-n hău stelar deodată m-am trezit.

Călăuzit de vii oglinzi lunare,

Am înţeles, în zborul meu stingher

Că cerul nu-i şi el o cuşcă mare,

Cum îl vedeam din cuşca mea de fier.

Eram eu însumi, flecărind sub astre

Cu pomii legănaţi de-un vis polar.

Zăpada lor, cu irizări albastre

Nu cunoştea cumplitul meu coşmar.

Dar singur şi-ntristat mi-am plâns de milă

Înţelegând, de viscole bătut,

Că libertatea asta-i prea fragilă

Atunci când în robie te-ai născut.

Mereu captiv, am înţeles cu groază

Că după fermă plâng şi c-o iubesc,

Că-n cuşcă, sub a gratiilor pază,

Mi-i patria- ţinutul meu ceresc!

Întors astfel la lumea cenuşie,

În cuşca mea, învins şi resemnat,

Strivit de mult prea grea vinovăţie,

Eu, dragostea în ură mi-am schimbat.

Dar mari prefaceri se petrec la cârmă,

Şi-aici la fermă! Căci dacă-ntr-un sac

Ne sugrumau cânva, azi doar c-o sârmă

Electrică- ne vin urgent de hac.

Duios, lapona mea cu două feţe

Mă mângâie pe cap, pe gât, pe stern...

Ce mână moale! Doamne, ce blândeţe!

Da-n ochii ei de înger, ce infern!

Mă va salva de boli şi, din tot locul,

Mereu de hrană îmi va face rost,

Dar într-o zi, când va veni sorocul...

Trădarea e în fişa ei de post.

C-o sârmă îmi va arde-atunci ficaţii

Şi va scânci, cu vagi păreri de rău:

"Fiţi mai umani cu noi, salariaţii,

Şi angajaţi, la fermă, şi-un călău!"

Ca bunii mei m-aş vrea, fără prihană,

Dar m-am născut captiv, în vremuri noi,

Şi-s devotat acelui ce-mi dă hrană,

Mă mângâie şi mă ucide-apoi.