Paul Brunton - O noapte în compania Sfinxului

Ultimul turist plecase, fiindu-i foame; ultimul ghid îmbrăcat în negru, gratificase pentru a mia oară vizita­torii străini cu informaţiile superficiale asupra ţării sale antice. Un grup de măgari obosiţi şi cămile greoaie, morocănoase, luaseră drumul întoarcerii cu ultimii călători ai zilei.

În decorul egiptean, căderea crepusculului este un lucru de neuitat, de o frumuseţe inegalabilă. Totul îşi schimbă culoarea; între cer şi pămînt apar contrastele cele mai izbitoare.

Eram singur, aşezat pe nisipul galben atît de primitor, în faţa Sfinxului calm în toată majestatea sa regală. Privirile mele fascinate cercetau spectacolul acestor culori eterice care se estompau la fel de dulce cum apăruseră, în timp ce soarele care murea, înceta să mai arunce asupra Egiptului aurul gloriei sale. Flacără misterioasă, splendoare supremă care lasă în urmă vestul african, cine deci ar putea primi mesajul sacru trimis de cer, fără a se simţi transportat pe loc în paradis! Acest extaz se va reproduce atîta timp cît oamenii nu vor sucomba sub grosolănia absolută, sub moartea spirituală, atîta timp cît ei vor persista să iubească acest soare, părinte al vieţii, unic deţinător al secretului atîtor fapte uluitoare. Desigur, nu erau lipsiţi de perspicacitate anticii care îl adorau pe Ra, marele astru, venerîndu-l în sufletele lor ca pe un zeu.

La început rămăsese jos la orizont, înflăcărînd magnific toată bolta de un roşu scînteietor, ca al cărbu­nilor încinşi. Apoi tonul se făcu mai blînd; o nuanţă mai deschisă de coral îşi risipi blîndeţea de-a lungul orizon­tului. Blîndeţe mereu mai pronunţată pînă cînd, ca într-un curcubeu, vreo şase nuanţe diferite, mergînd de la roz pînă la verde şi auriu, încep să se agite ca şi cum şi-ar disputa momentul de supremaţie într-o fantastică licitaţie.

În sfîrşit, totul se absorbi fără grabă cu reflexe gri opaline la căderea crepusculului. Simultan ce globul vast al astrului sucomba, avu loc dispariţia tuturor acelor nuanţe care te fermecau, tăindu-ţi respiraţia.

Contra acestui tablou de fond, vedeam detaşîndu-se în atmosfera opalină, Sfinxul, îmbrăcînd încetul cu încetul coloritul său nocturn. Veni apoi momentul cînd ultimele raze împurpurate nu mai asaltau cu strălucirea lor vie faţa sa impenetrabilă.

El apărea din imensitatea nisipurilor, figură uriaşă, corp întins, cel care de-a lungul vremurilor inspira beduinilor superstiţioşi frica, sugestiv tradusă în numele pe care ei i-l dădeau: «părintele groazei», tot acela care provoacă mereu uimire călătorilor sceptici, dovadă fiind întrebările care de la sine ţi se învălmăşesc pe buze cînd colosul îţi apare pentru prima oară în faţa ochilor împie­triţi. Misterul acestui leu cu cap omenesc n-a încetat să exercite o atracţie nesfîrşită asupra a generaţii întregi de vizitatori. Enigmă chiar pentru egipteni, dă bătaie de cap lumii întregi. Cine l-a sculptat? În ce epocă? Nimeni nu ştie. Egiptologul cel mai erudit trebuie să se limiteze la emiterea de presupuneri gratuite asupra Sfinxului, a istoriei şi semnificaţiei sale.

În slaba lumină lăsată de ziua care dispărea, privirile mele tocmai se opriră la ochii de piatră ai Sfinxului. Impasibil, cîte n-a observat el! Cîte miriade a văzut sosind rînd pe rînd, punîndu-i din priviri mereu întrebările lor zadarnice, apoi îndepărtîndu-se, descura­jate. Pururi nemişcat, el a văzut lumea atlanţilor dispă­rînd pentru totdeauna sub ape. Surîsul său imperceptibil a fost martor la punerea în aplicare a proiectelor îndrăz­neţe ale unui Mena, primul dintre faraoni care a deturnat cursul Nilului adorat de egipteni, forţîndu-l să ocupe o nouă albie. În tăcerea sa marcată de regrete l-a văzut pe Moise, gravul, tăcutul Moise, salutîndu-l cu un suprem rămas bun. Mereu mut, îndurerat, a contemplat suferin­ţele ţării sale pustiite, ruinate după năpustirea asupra Egiptului a năvălitorilor crudului Gambyse, împărat persan. Fermecat şi în acelaşi timp dispreţuitor, a văzut-o pe mîndra Cleopatra, cu bucle mătăsoase, coborînd dintr-o corabie a cărei pupă era din aur, pînzele de purpură şi vîslele din argint. El l-a văzut cu bucurie pe tînărul Isus mergînd în căutarea înţelepciunii Orientului, etapă ce pregătea ora fixată misiunii sale publice, ora la care Tatăl Său îl trimitea să aducă mesajul divin al milei şi iubirii. Nu fără o bucurie ascunsă l-a binecuvîntat pe tînărul nobil, pe cît de viteaz pe atît de generos şi cultivat, cel care a fost Saladin, şi Saladin, cu lancea scoasă, cu banderola verde purtînd imaginea Semilunei, a început cavalcada care urma să-l conducă pînă la tronul sultanului Egiptului. Semnal de avertizare mut, Sfinxul l-a ascultat pe Bonaparte, instrument al destinelor europene, numele lui Napoleon eclipsîndu-le pe toate celelalte, înainte ca acelaşi personaj, mohorît şi sumbru să ajungă a pune piciorul pe Belerofon. A văzul Sfinxul, nu fără oarecare melancolie, atenţia întregii omeniri fixîndu-se asupra ţării sale cînd mormîntul unuia din mîndri săi faraoni a fost deschis, oferind curiozităţii moderne mumia regală şi cele ce-l înconjurau pe nobilul stăpîni­lor.

Da, cu adevărat, ochii de piatră au văzut multe lucruri. Ce văd ei acum? Dispreţuind oamenii care se obosesc şi se agită pradă unor activităţi vulgare şi trecă­toare, indiferenţi la trecerea nesfîrşită a bucuriilor şi suferinţelor pe care în valea Nilului le vede defilînd, cunoscînd fatalitatea destinului de care sînt marcate toate evenimentele mari, ochii de piatră, din fundul vastelor orbite fixează eternitatea. Da, ai acest sentiment puternic: imuabili, printre vicisitudinile vremurilor ei privesc începuturile lumii, tenebrele necunoscutului...

Sfinxul trecu de la gri la negru, un negru de mătase; cerul îşi pierdu opalescenţa tristă, argintie, totul cufundîndu-se în întuneric, stăpînul deşertului.

Dar Sfinxul mă obseda încă, îmi fascina atenţia ca în virtutea unui magnetism irezistibil. Simţeam că apropierea nopţii era ceea ce îl făcea să se simtă în elementul lui. Fondul întunecat din spatele său, iată cadrul potrivit. Ceea ce are mistic o noapte africană crează pentru el atmosfera cuvenită. De asemenea, numai în orele nopţii se furişează şi revin Ra şi Horus, Isis şi Osiris, toţi zeii dispăruţi ai vechiului Egipt. Am decis atunci să aştept ca luna şi stelele să concureze pentru a-mi dezvălui încă o dată Sfinxul adevărat. M-am aşezat; eram singur şi totuşi, cît de mare era imensa disperare a deşertului nu m-am simţit izolat; cu adevărat, această senzaţie îmi era cu totul străină.

Nopţile Egiptului diferă în mod straniu de nopţile Europei. Unele se apropie molcom, palpită de mii de prezenţe pe cît de vii, pe atît de invizibile răspîndind o umbră cu nuanţe indigo, la care un suflet sensibil trăieşte un sentiment cu adevărat magic. Altele au ceva dur; îţi impun realitatea lor brutală, negrul lor categoric, iată ce simţeam pentru a suta oara cînd prima stea de seară îşi făcea veselă apariţia, scînteind foarte aproape, aşa părea, cu o luminozitate fără egal în ţările noastre, în timp ce, printr-o alunecare graţioasă luna îşi dezvăluia prezenţa iar cerul prinsese a semănă cu o boltă de catifea albas­tră.

Atunci mi-a fost dat să văd Sfinxul aşa cum rar se arată turiştilor. Mai întîi tăiat adînc în stîncă, conturul întunecat, cutezător, înalt ca o locuinţă de patru etaje din oraşele noastre, lungit în linişte în inima deşertului. Apoi, pe măsură ce, bucată cu bucală, detaliile prinseseră a se lumina, a apărut faţa argintată, au apărut labele întinse ale bătrînului personaj binecunoscut. Atunci am descoperit în el simbolul emoţionant al acestui Egipt, a cărui origine misterioasă datează din timpuri imemoriale. Cu atitudinea unui cîine de pază solitar, asigurînd o pază eternă secretelor preistoriei, visînd la acele lumi ale Atlantidei despre care fragila, memorie omenească n-a reţinut măcar numele, măreaţa creatură de piatră va supravieţui, în acelaşi fel, oricărei civilizaţii zămislită astăzi de rasa noastră; întotdeauna va păstra neştirbit secretul vieţii sale interioare. Faţa sa sobră şi măreaţă nu trădează nimic, buzele sale strînse au jurat tăcere veşnică; dacă Sfinxul deţine un mesaj ascuns pentro oameni şi l-a transmis de-a lungul veacurilor la un număr foarte mic de privilegiaţi, dotaţi cu o rară înţelegere, chiar acest mister, cum ar fi «cuvîntul maestrului» la francmasoni, ar fi fost şuşotit la urechea celui ales ca un «suflu» uşor. Nu vom fi surprinşi să auzim pe scriitorul latin Pliniu declarînd că Sfinxul este «o operă de artă minunată asupra căreia s-a păstrat tăcerea, populaţia din jur considerîndu-l o divinitate».

Noaptea aranjează Sfinxului o ambianţă perfectă. Atît în spatele său cît şi în dreapta şi în stînga sa se întinde «oraşul morţilor», spaţiu vast unde mormintele, literalmente, mişună. De jur împrejurul platoului stîncos care se înalţă, răsărit din nisipuri, la sudul, vestul şi nordul Sfinxului, aceste morminte au fost săpate pentru adăpostirea sarcofagelor cadavrelor regale şi a altor mumii, personaje importante şi demnitari aparţinînd nobilimii sau clerului.

De şase ani încoace, chiar egiptenii urmînd direcţia pionierilor occidentali, au întreprins eforturi susţinute şi sistematice pentru a scoale la lumină toată partea centra­lă a acestei vaste necropole. Cu mari eforturi au degajat imensele dune de nisip care acopereau locul; astfel au apărut curînd pasaje înguste, săpate în stîncă precum tranşeele, care se încrucişează şi duc de la un mormînt la altul, ca şi potecile pavate ce unesc piramidele cu temple­le lor. Am parcurs acest loc de la un capăt la altul, am vizitat reţeaua imensă de morminte, locuri de îngropăciu­ne private, camere de preoţi, capele funerare. În mod sigur, nici o denumire n-ar putea fi dată mai exact decît cea de «oraş al morţilor». El conţine două cimitire vaste, suprapuse, care separă un spaţiu de mai mulţi metri şi un interval de aproape trei mii de ani. Aceşti egipteni din vechime săpau adînc cînd doreau să-şi ascundă bine morţii; nici un mormînt nu se găseşte la mai puţin de o sută nouăzeci de picioare sub nivelul renumitei şosele. Am pătruns în cavourile celei de-a patra dinastii; efigiile în piatră, portretele perfecte ale defuncţilor, vechi cam de cinci mii de ani, rămîneau acolo, trăsăturile păstrîndu-se distincte şi putînd fi recunoscute, astfel încît s-ar putea considera discutabile serviciile pe care se presupune că le-ar putea aduce spiritelor.

Totodată, nu este mormînt în care să intri fără să găseşti deplasat capacul greu al sarcofagului şi de unde să nu fi dispărut toate bijuteriile care împodobeau acel loc funerar. Dispariţie contemporană chiar a descoperirii, în momentul săpăturilor. Nu s-au lăsat pe loc decît statuetele de piatră şi vasele conţinînd măruntaiele cadavrelor mumificate. Şi aşa, vechiul Egipt a cunoscut distrugătorii de morminte; cînd plebea se ridica împotriva claselor conducătoare care degenerau sau erau în declin, îşi lua revanşa furînd din acest vast cimitir, unde înalţii demnitari primiseră onoarea de a se odihni, alături de mumiile suveranilor pe care îi serviseră în timpul vieţii.

Defuncţii, puţini la număr, ale căror mumii au scăpat primilor hoţi, au dormit un timp în pace, pînă cînd, la rîndul lor grecii, romanii şi arabii au venit să-i trezească. Celor care au scăpat şi de aceste noi încercări, le-a fost acordat un lung repaus care n-avea să dureze însă mai mult decît pînă la începutul secolului al XIX-lea, cînd arheologii moderni începură explorarea subsolu­lui Egiptului şi căutarea a ceea ce hoţii de altădată omiseseră să ia. Să nu ne înduioşăm oare de aceşti faraoni şi alţi sărmani prinţi îmbălsămaţi cărora li se violează mormintele şi li se fură comorile? Chiar dacă mumiile lor nu par a fi distruse, sfărîmate în bucăţi de către hoţi în căutarea de bijuterii, nu sînt totuşi condam­nate a nu avea alt loc de repaus decît muzeele, rămînînd mereu expuse curiozităţii privirilor şi comentariilor oricărui vizitator?

Acesta este anturajul lugubru unde, în compania defuncţilor înmormîntaţi de atîta vreme, se înalţă Sfinxul singuratic. El a fost martor la jefuirea cavourilor din «oraşul morţilor», rînd pe rînd de către egiptenii rebeli şi de către cotropitorii arabi. Nu este de mirare că Wallis Budge, renumitul specialist şi custode al antichităţilor egiptene de la British Museum, a ajuns la concluzia că: «Sfinxul era destinat să îndepărteze spiritele rele din mormintele aflate în împrejurimile sale». Cine se mai poate mira că - aceasta acum vreo trei mii patru sute de ani - regele Thutmes al IV-lea a pus să se scrie pe o bucată de piatră de patrusprezece picioare înălţime, pe care a înălţat-o pînă la pieptul Sfinxului, cuvinte ca acestea: «un mister magic a domnit în aceste locuri de la origini, deoarece figura Sfinxului este o emblemă a lui Khepera (zeul nemuririi), cel mai mare dintre spirite, fiinţa venerabilă care odihneşte aici. Locuitorii din Memphis şi ai întregului district ridicînd mîinile către el, pentru a se ruga în faţa sa.» Este atunci oare un miracol faptul că beduinii satului din apropierea lui Gizeh, păstrează tradiţii asupra spiritelor şi umbrelor care plutesc noaptea în aer, în jurul Sfinxului, regiune care în concepţia lor este cea mai bîntuită de fantome, de pe pămînt? Un asemenea cimitir nu este oare fără analogie în lume? Şi îmbălsămînd corpurile celor mai buni dintre ei, egiptenii nu prelungesc oare pentru un număr de ani într-adevăr insolit, contactul acestor spirite cu umanita­tea?

Da, desigur, noaptea este cea mai potrivită pentru a ne gîndi la Sfinx. Atunci chiar şi pentru individul cel mai puţin impresionabil, lumea spirituală pare mai aproape, sufletul nostru devine accesibil la senzaţii pînă atunci nebănuite, în timp ce, de jur-împrejur obscuritatea domneşte, conferă chiar formelor aspre ale lumii materiale contururi fantomatice. Cerul nopţii s-a făcut indigo purpuriu, coloratură mistică, în armonie cu speranţele mele.

Numărul stelelor a crescut; ele domnesc acum asupra întinderilor întunecate. Luna contribuie, de aseme­nea, pregnant la luminarea acestui tablou spectral, unde liniştea nu este tulburată de nimic, sub privirile mele.

Formele prelungite ale corpului leului se etalau tot mai vizibile pe platforma stîncoasă alungită. Faţa enigmatică se menţinea într-o luminozitate ceva mai nuanţată. În spatele şi în faţa mea, platoul strîmt se pierdea confuz în deşertul care se dispersa din ce în ce, înainte de a dispărea, înghiţit în umbra perspectivelor întunecate.

Priveam detaliile graţioase ale modului de împodo­bire, al capului Sfinxului, imagine bogată, fluturînd, asemănătoare unei peruci; contururile sale se lăsau greu de distins. Mod de împodobire regal; acesta conferă Sfinxului măreţia sa majestuasă şi deplina sa distincţie, calităţi inerente legăturii suverane, care, încingînd fruntea, ţine ridicată gluga sa. Acela era simbolul puterii şi al suveranităţii asupra lumii trecătoare cît şi asupra lumii spirituale, emblema puterii în acelaşi timp divină şi umană. Adesea în scrierile hieroglifice, figura Sfinxului desemnează pe stăpînul ţării, atotputernicul faraon; o veche tradiţie merge pînă la a afirma că acest monument acoperă mormîntul unui monarh numit Armais. Arheolo­gul francez Mariette, care a fost directorul muzeului egiptean din Cairo, a acordat acestei tradiţii suficient credit pentru a întreprinde exploatarea fundaţiilor stîn­coase de sub Sfinx. Iată ce a afirmat în faţa adunării unei societăţi savante: «Nu este imposibil, ca undeva, în interiorul corpului acestui monstru, să existe o criptă, un cavou sau o capelă subterană care ar putea fi un mor­mînt». Dar moartea a venit să-l cheme pe el însuşi şi să-l facă să coboare în mormînt, la puţin timp după ce concepuse acest proiect. De atunci, nimeni n-a încercat să străpungă fie solul pietros care înconjoară Sfinxul, fie roca platformei sale. Cînd am abordat acest subiect eu profesorul Selim Hassan, căruia oficialităţile egiptene i-au încredinţat săpăturile în «Oraşul morţilor», cînd l-am întrebat despre posibilitatea unei sub-structuri a Sfinxului, cu săli ce au scăpat descoperirilor de pînă acum, mi-a replicat categoric şi decisiv: «Sfinxul însuşi este tăiat în masa rocii. Numai această masă se poate găsi dedesubt». Am ascultat aceste cuvinte cu respectul pe care profesorul îl merită în orice privinţă. Şi totuşi, imposibil de a mă decide, fie a adopta afirmaţia sa, fie a o respin­ge, am preferat să las problema în suspensie. Numele Armais seamănă mult cu Harmachis, zeul solar, care, după altă legendă, ar fi personificat de Sfinx. După toate probabilităţile, Sfinxul nu acoperă nici un mormînt şi cele două tradiţii s-au menţinut mai mult sau mai puţin combinate între ele, în cursul evoluţiei milenare lente. Dar se pot tăia cavităţi în rocă nu numai pentru a face morminte şi egiptenii, ocazional, nu s-au privat de a recurge la acest procedeu cu alte scopuri. Dovadă, criptele lor subterane unde se îndeplineau funcţii precise, exclusiv religioase. Există tradiţii vechi şi persistente, consemnate în documente caldeene, greceşti, romane şi chiar arabe, care vorbesc de un pasaj subteran pe care îl foloseau preoţii pentru a merge de la Marea piramidă la Sfinx. Majoritatea acestor tradiţii ar putea să nu se sprijine pe nimic, dar nu iese fum fără foc, cît de slab ar fi el; cînd un popor ca cel egiptean s-a arătat atît de înclinat spre a săpa pasaj după pasaj în grosimea rocii şi de a ascunde căile de acces, cînd nici un localnic din zilele noastre n-ar şti să desemneze un singur punct de pe teritoriul său care să nu fi făcut obiectul activităţii vreunei cîrtiţe umane, săpîndu-şi acolo un drum. Vechii artişti care au tăiat stela granitică a lui Thutmes plasată între picioarele din faţă, reprezintă Sfinxul odihnindu-se pe un postament cubic, un adevărat edificiu, prevăzut cu o uşă şi ornamente. Este posibil să se fi inspirat această construcţie din vreo legendă ancestrală acum dispărută? A fost acolo un templu, asemănător acestui postament tăiat în masa stîncoasă şi purtînd deasupra acoperişului un uriaş, Sfinxul? Vom şti asta, mai devreme sau mai tîrziu.

Un fapt este totuşi stabilit: Sfinxul n-a fost sculptat în întregime în stînca ale cărei dimensiuni au fost găsite insuficiente pentru execuţia planului trasat constructorilor. Aceştia s-au văzut deci obligaţi să folosească pentru o parte a spatelui rotunjit şi pentru labele anterioare lungi de cincizeci de picioare, cărămizi arse special în acest scop şi pietre scobite pentru a completa munca lor de ciclop. Această placare, adăugată astfel, a cedat parţial la atacurile vremii şi ale oamenilor; locul unor cărămizi a rămas gol şi au dispărut de asemena cîteva pietre. Cam acum o sută de ani, Colonelul Howard Vyse se întorcea în Anglia după terminarea serviciului în India. La Suez, trebuia să debarce şi să ia diligenta de poştă, pe care vechea companie East India o folosea la transportul ofiţierilor pînă la Cairo şi la Mediterană, unde ei se îmbarcau din nou. Colonelul a întîrziat un timp la Cairo, atras de Sfinx şi de piramidele pe care le-a vizitat în mai multe rînduri. I s-au povestit vechile legende. El a vrut să se convingă. Procurîndu-şi nişte vergele lungi de fier, prevăzute fiecare cu cîte o daltă la unul din capete, a sfredelit în umărul Sfinxului pentru a stabili dacă este gol pe dinăuntru sau nu. Rezultat decepţionant: sonda a pătruns pînă la douăzeci şi şapte de picioare în masa de stîncă, iar găurile datorate acestor eforturi arată încă urmele lor. Din nenorocire, în epoca lui Vyse, numai faţa şi capul Sfinxului erau vizibile din enorma masă de nisip ce-i acoperă corpul. A lăsat atunci trei sferturi din monument intacte şi nu s-a mai apropiat nici măcar de baza sa...

Noaptea se furişa liniştită şi tăcută ca o panteră, dacă nu luai în seamă scheunatul oribil, aproape ca un ţipăt omenesc, al unor jaguari ai deşertului, marcînd trecerea ceasurilor. Eram acolo, Sfinxul şi cu mine, sub splendoarea înstelată a cerului african; legătura stabilită între noi se consolida; de la simpla cunoştinţă am progresat spre prietenie; poate vom începe să ne înţele­gem firesc, într-o oarecare măsură.

Cînd am venit la el prima oară, cu un număr de ani în urmă, el privea pe delături, calm şi dispreţuitor. Ce eram eu atunci pentru acest uriaş, un simplu muritor, un pigmeu în plus, o creatură în plus printre vieţuitoarele tumultoase care se mişcau pe două picioare, făcute dintr-o deşartă suficienţă, din dorinţe capricioase şi din gînduri nebune. Cît despre mine, crezusem că văd în el o emblemă ştearsă a acelui adevăr pe care nimeni nu-l va descoperi vreodată, un idol colosal dedicat Necunoscutului în faţa căruia toate rugăminţile cădeau fără răspuns în nisipul alburiu şi toate întrebările pe care el le auzea se pierdeau în gol. M-am întors mai sceptic şi mai dezamăgit decît înainte, obosit de această lume şi copleşit de amărăciune.

Dar anii care au trecut, nu s-au scurs în van. Viaţa: un alt nume pentru educaţia spirituală. Stăpînul Invizibil m-a făcut să înţeleg umil două lucruri importante:

Am învăţat că globul nostru nu se învîrteşte în spaţiu fără motiv.

Am revenit la Sfinx într-o dispoziţie bună, limpezită. În compania sa nocturnă, el întins la înălţime, în vîrful deşertului Libiei, eu ghemuit în nisip, cu picioarele încrucişate, îmi reluam meditaţia asupra semnificaţiei colosului.

Întreaga lume cunoaşte imaginea Sfinxului şi ştie să recunoască figura sa mutilată. Ceea ce nu ştie lumea, este cum şi cînd a fost tăiat în masivul de calcar care răsare din nisip şi apoi, ce mîini au transformat roca într-o statuie de proporţii atît de gigantice.

Arheologia tace, înclinînd capul, nu fără o confu­zie ascunsă, căci a trebuit să înlăture acele conjuncturi împodobite cu un întreg aparat de teorii, pe care, pînă de curînd, le prezenta cu atîta siguranţă. Ea nu mai îndrăz­neşte să pronunţe un nume definit, ea nu mai riscă să propună o dată precisă. Ea nu va mai şti mult timp dacă să atribuie Sfinxul regelui Khafra sau regelui Khufu, observînd că inscripţiile se mărginesc să ateste existenţa monumentului în timpul domniei lor. În papirusurile descoperite în zilele noastre nu se face practic nici o aluzie la existenţa Sfinxului dincolo de cea de-a optsprezecea dinastie. În ce priveşte documentele lapidare, nu figurează nici o menţiune la Sfinx înainte de a patra dinastie. Cercetarea vestigiilor scoase la iveală cu ocazia săpăturilor, a pus în lumină o inscripţie care vorbeşte de Sfinx ca despre un monument a cărui origine se pierde în noaptea timpurilor şi care a fost descoperit întîmplător, după ce fusese îngropat de nisipurile deşertului şi uitat complet. Această inscripţie este din vremea celei de-a patra dinastii, întemeiată de faraonul care a trăit şi domnit în Egipt acum aproximativ şase mii de ani. Chiar pentru aceşti stăpînitori antici, Sfinxul avea deja o vîrstă imposibil de evaluat.

Noaptea aducea cu ea somnul, dar, oră de oră, cu încăpăţînare, l-am alungat de la mine. Totuşi, cum ajunsesem aici cu meditaţiile mele nocturne, pleoapele începură să slăbească, pradă unei revolte involuntare şi mă cuprinse o uşoară toropeală. În mine se înfruntau două forţe. Una era dorinţa arzătoare de a rămîne de veghe toată noaptea, participînd la straja Sfinxului, cealaltă, o tendinţă care se accentua, de a-mi lăsa atît spiritul cît şi corpul, pradă mîngîierii dulci, aducătoare de somn, a obscurităţii înconjurătoare. În cele din urmă am hotărît să fie pace între una şi alta; în termenii acestui tratat, îmi ţineam ochii cu greu deschişi, nu erau decît nişte fante prin care nu vedeam aproape nimic ,dar îmi ţineam spiritul aproape treaz, lăsîndu-mi gîndul să alunece într-o visare unde culorile defilau într-o molcomă procesiune.

Am rămas aşa un timp, abandonat acelei melancolii senine care survenise, cînd gîndirea s-a întrerupt. Cît a durat asta, nu ştiu, dar a venit un moment în care am încetat să văd culorile, un peisaj vast apărîndu-mi în locul lor. Ceea ce era fantastic acolo, era strălucirea unei lumini argintate, mult mai intensă faţă decît se putea lumina un peisaj sub lună plină.

Dar, totul în jurul meu se anima cu sumedenie de figuri întunecate, fugind de colo pînă colo, unii purtînd pe cap coşuri încărcate, alţii urcînd şi coborînd pe nişte schele ce păreau puţin solide, care se sprijineau de o enormă stîncă ascuţită. Printre ei erau supraveghetori, dînd ordine muncitorilor sau controlînd atent eforturile celor care mînuiau ciocane şi dălţi deasupra stîncii pe care o modelau după un model determinat în prealabil. Aerul răsuna de zgomotul loviturilor repetate.

Toţi aceşti oameni aveau faţa prelungă şi aspră, pielea de o nuanţă brun roşcată sau galbenă, bătînd în gri. De asemenea, buza lor superioară se prelungea în mod vizibil.

Munca lor fiind terminată, iată că în locul pantei abrupte, stîncoase, care predomina locul, a apărut o gigantică figură omenească, pusă pe corpul unui leu uriaş, fiinţă stranie, care străbătea culcată într-o vastă depresiune artificială, detaşîndu-se acum de cîmpie. O scară mare, profundă, magnifică ducea pînă la ea. În vîrful podoabei curioase pe care o purta personajul pe cap, ale cărei falduri se detaşau în spatele urechilor sale, se pusese un disc de aur masiv.

Sfinxul!

Oamenii dispărură. Peisajul se goli ca un mormînt părăsit. Atunci, am constatat că o mare imensă îşi întindea apele în spaţiul situat în stînga mea, linia ţăr­mului desenîndu-se la mai puţin de o milă. În liniştea înconjurătoare era ceva sinistru; nu puteam înţelege, pînă cînd, chiar din inima oceanului s-a ridicat un tunet profund, pămîntul s-a agitat şi a tremurat dedesubtul meu; cu un muget asurzitor, apele au izbucnit în sus, un zid imens s-a precipitat spre noi, Sfinxul şi cu mine; ele înghiţindu-ne şi pe unul şi pe celălalt.

Potopul!

A intervenit o pauză; că a durat un minut sau o duzină de ani, nu ştiu. Apoi, deodată m-am regăsit aşezat la picioarele marii statui. Priveam în jur: nici o mare. În loc de un spaţiu vast, plin de mlaştini pe jumă­tate secate, nu puteai vedea decît, ici şi colo, întinderi de rotocoale mici, albe, sărate, uscîndu-se la soare. Şi soarele strălucea mîndru asupra ţinutului, întinderile crescînd mereu în dimensiuni şi ca număr. Tot timpul, astrul îşi revărsase peste tot focul absorbant, pînă la ultima urmă de umezeală; el transforma locul într-un ţinut de nisip dulce şi sec, de o culoare galben palid.

Deşertul!

Sfinxul stăruia în admirarea peisajului; buzele sale groase, puternice, intacte, păreau pe punctul de a schiţa un surîs, aparent satisfăcut de existenţa sa solitară. Ce armonie perfectă între personajul singuratic şi anturajul său care nu era mai puţin izolat! În acest colos nepăsă­tor, însuşi spiritul singurătăţii părea că şi-a găsit o demnă reîncarnare.

El a rămas astfel în aşteptare, pînă cînd, într-o zi, o mică flotilă de vapoare care înaintau, s-a oprit la malul fluviului şi nişte oameni au coborît din ele. Ei s-au apropiat încet, apoi, s-au prosternat în faţa lui, murmurînd rugăciuni pătrunse de o mare bucurie.

Începînd din aceeaşi zi, farmecul liniştii a fost distrus. De atunci s-au construit locuinţe, nu departe de acolo, în ţinutul de jos şi au venit regii, cu clerul lor, să facă curte celui care era el însuşi regele deşertului, rege fără curte însă.

Viziunea mea s-a stins cu aceste întîmplări; ca flacăra pe care candela încetează să o mai emită cînd nu mai are ulei pentru a o alimenta.