 |
| Odysseas Elytis-1979, Stockholm, decernarea premiului Nobel |
Domnilor academicieni, doamnelor și domnilor,
Vă rog să-mi permiteți să vorbesc în mod clar și transparent. Pentru că aceste calități sunt cele care au definit spațiul în care mi-a fost dat să cresc și să trăiesc. Și acestea sunt cele pe care le-am simțit, încetul cu încetul, identificându-se în mine cu nevoia de a mă exprima. Este firesc ca o persoană să ofere în artă ceea ce îi dictează experiența personală și virtuțile limbajului său. Cu atât mai mult atunci când vremurile sunt întunecate și se impune o cât mai mare claritate. Nu mă refer la capacitatea fizică a cuiva de a înțelege obiectele în totalitatea detaliilor lor, ci la cea metaforică, acea de a reține esența și de a o reda într-o modalitate pură care să sugereze în același timp semantica lor metafizică. Modul în care au tratat materia sculptorii din perioada cicladică, care nu au încercat s-o modifice substanțial, arată clar acest lucru. Deasemeni, iconografii bizantini au reușit ca prin culori pure să prezinte „divinul".
O astfel de intervenție generală de transformatoare a fost, cred, încercată dintotdeauna de toată poezia la nivel înalt. Aceea de a nu se mulțumi cu „acum este", ci să se extindă la „posibilul de a fi". Acest fapt, este adevărat, nu a fost întotdeauna apreciat. Poate pentru că nevrozele de grup nu o permiteau. Poate pentru că conceptul despre ce este util nu a permis oamenilor să deschidă suficient ochii. Astfel, s-a întâmplat ca frumusețea și lumina să fie percepute intempestiv sau fără durere. Și totuși, procesul necesar pentru a ajunge cineva la forma Îngerului este, cred eu, mult mai dureros decât procesul care evocă prin toate filozofiile tot felul de Demoni.
Vremurile, din păcate, au fost mereu favorabile pentru omul dürftiger [= meschin]. Dar și poezia a rezistat întotdeauna. Două fenomene menite să însoțească destinul nostru pământesc și în care unul îl compensează pe celălalt. Cum altfel, din moment ce atât noaptea, cât și stelele, dacă sunt percepute de noi, asta se datorează soarelui. Cu diferența că soarele, după zicerea înțeleptului antic, dacă depășește măsurile, devine periculos. Trebuie să ne aflăm la distanța potrivită față de soarele moral, așa cum planeta noastră se află față de soarele natural, pentru ca viața să fie permisă.
Odinioară, de vină era ignoranța. Astăzi, de vină este cunoașterea. Nu vin cu ceea ce spun pentru a mă alătura lungului șir de critici ai civilizației noastre tehnice. O înțelepciune la fel de veche ca și țara care m-a crescut m-a învățat să accept evoluția, progresul cu toate efectele sale secundare, oricât de neplăcute ar fi ele.
Și totuși, Poezia? Ce reprezintă ea într-o astfel de societate? Răspund: singurul loc în care numere nu mai au nicio putere. Și tocmai decizia dumneavoastră de a onora în acest an, în persoana mea, poezia unei țări mici arată cât de armonioasă este corespondența pe care o aveți cu concepția carismaticală a artei, concepția potrivit căreia arta este singurul adversar rămas în fața puterii pe care a ajuns să o aibă în zilele noastre evaluarea cantitativă a valorilor.
Știu că este nepotrivit să se refere cineva la situații personale. Și cu atât mai nepotrivit este să se laude cu locul său. Dar, uneori, este necesar, în măsura în care asta ne ajută să vedem mai clar o anumită stare de lucruri. Și acesta este cazul de astăzi.
Mi-a fost dat, dragi prieteni, să scriu într-o limbă vorbită de doar câteva milioane de oameni. Totuși, o limbă care este vorbită de două mii și jumătate de ani, fără întrerupere și cu foarte mici diferențe. Această realitate, aparent absurdă, corespunde, de asemenea, entității materiale și spirituale a țării mele care este mică în spațiu și vastă în timp. Și nu menționez acest lucru nicidecum pentru a mă lăuda, ci pentru a arăta dificultățile cu care se confruntă un poet atunci când folosește pentru lucrurile cele mai dragi aceleași cuvinte pe care le foloseau, de exemplu, Sappho sau Pindar - fără a avea însă impactul pe care aceștia l-au avut asupra întinderii umanității civilizate de atunci.
Dacă limba ar fi fost doar un mijloc de comunicare, nu ar fi existat nicio problemă. Dar se întâmplă să fie, de asemenea, un instrument magic și un purtător de valori morale. De-a lungul secolelor, limba a proiectat un anumit ethos. Iar acest ethos dă naștere la obligații. Să nu uităm că, în decursul a douăzeci și cinci de secole, nu a fost niciun poet, repet, niciun poet, care să nu fi scris poezie în limba greacă. Aceasta este marea povară a tradiției pe care o poartă acest instrument și pe care o reliefează noua poezie greacă.
Spunem, și realizăm în fiecare zi, că trăim într-un haos moral. Asta în condițiile în care niciodată până acum distribuirea elementelor existenței noastre materiale nu a fost realizată cu un asemenea sistem, cu o asemenea ordine, aș spune militară, aș spune, cu un asemenea control implacabil. Contradicția este instructivă. Când dintre două firi una este dominată, cealaltă se atrofiază. O tendință lăudabilă de a uni popoarele Europei într-o singură unitate se poticnește astăzi în imposibilitatea de a face să coincidă filonul atrofic și cel hipertrofic al civilizației noastre. Nici măcar valorile noastre nu mai constituie un limbaj comun.
Pentru poet - oricât ar părea de ciudat, dar este adevărat - singurul limbaj comun pe care simte că îl mai are este cel al simțurilor. De mii de ani, modul în care se ating două corpuri nu s-a schimbat. Și nici nu a dus la vreun conflict precum cei douăzeci de ani de ideologii care au însângerat societățile noastre și ne-au lăsat cu mâinile goale.
Când vorbesc despre simțuri, nu mă refer la primul sau al doilea nivel accesibil. Mă refer la cel suprem. Mă refer la „proporțiile simțurilor" în spirit. Toate artele vorbesc prin analogii. Un miros poate fi murdăria sau puritatea. O linie dreaptă sau o curbă, un sunet ascuțit sau adânc, sunt traduceri ale unui contact vizual sau auditiv. Cu toții scriem poezii bune sau rele în măsura în care trăim și gândim în sensul bun sau rău al termenului. O imagine a mării din Homer ajunge intactă până în zilele noastre. Rimbaud se referă la ea ca mèr melée au soleil și o identifică cu eternitatea. O fată care ține în mână un fir de mirt din Archilochus supraviețuiește într-un tablou de Matisse și face mai tangibil pentru noi sensul, mediteranean, al purității.
Să ne gândim că nici măcar o Fecioară din iconografia bizantină nu este foarte diferită. În ciuda a ceva minimalist, adesea, lumina lumească devine transcendentală și eternă. Un sentimetent dat nouă de antici și altul de medievali ajung să dea naștere unui al treilea, care seamănă cu ei așa cum un copil seamănă cu părinții săi.
Poate Poezia să urmeze o astfel de cale? Pot simțurile, prin purificarea lor neîncetată, să ajungă la sfințenie? Atunci analogia lor se va răsfrânge asupra lumii materiale și o va afecta.
Nu este suficient să visezi cu ochii deschiși la versuri. Este prea puțin. Nu este suficient să politizezi. Este prea mult. În adâncul sufletului, lumea materială este doar o grămadă de materii. Depinde de noi dacă suntem arhitecți buni sau răi pentru rezultatul final: Raiul sau Iadul pe care îl construim. Dacă Poezia oferă o garanție, mai ales în aceste vremuri dürftiger (meschine, lipsite de suflet) este tocmai aceasta: că soarta noastră este, totuși, în mâinile noastre!
Odysseas Elytis
