Sapho, femeia care a învățat umanitatea dicționarul iubirii

Platon a scris despre ea că este cea de-a zecea muză. Alceu a numit-o „femeia sfântă” și până în ziua de azi Sappho este recunoscută de lumea intelectuală a culturii occidentale drept „femeia care a scris cea mai bună poezie scrisă vreodată”. Sappho a fost acea care a lăudat dragostea cu seriozitatea și pasiunea unui geniu, cea care a transpus în poezie admirația pentru femei și ne-a oferit descrierea atemporală a dorinței erotice încă de acum 2.600 de ani.
Percepția asupra operei lui Sappho s-a schimbat de-a lungul secolelor, în funcție de atitudinea societății față de erotism și sexualitate. De la apoteoza pe care au cunoscut-o poeziile ei în antichitate, a urmat arderea lor în foc de către primii creștini, pentru a fi „redescoperite” în Renaștere și apoi predate criticii literare moderne.

Faptele pe care le știm sigur despre viața lui Sappho sunt puține. Cercetările istorice au arătat că a trăit la sfârșitul secolului VII până la începutul secolului VI î.Hr. în insula Lesbos. Provenea dintr-o familie înstărită, după cum concluzionăm din raportul care arată că fratele ei, Larichos, a fost în senatul din Mitilini, o poziție destinată tinerilor din familii bune, care aveau un aspect plăcut. Este foarte probabil că a fost căsătorită cu un bărbat bogat din Andros, Kerkolas, de la care a avut o fiică, Kleida, „floarea mea de aur”, așa cum o numește în poezii.

Este dovedit istoric că mitul sinuciderii ei (săritura în prăpastie de pe stânci), din cauza respingerii de către un bărbat, Faun, a fost o mistificare ironică a autorilor Noii Comedii, pe care creștinismul le-a impus-o pentru a arăta astfel „pedeapsa celor ce sunt conduși de patimile iubirii ". Pentru Noua Comedie, era ironic ca o femeie care a elogiat dragostea pentru femei, să moară pentru un bărbat. Pentru creștinism era o chestiune de ordine morală. Din ambele puncte de vedere, a fost doar o mistificare, și nu o realitate.

Cei mai mulți cercetători sunt de acord că Sappho nu avea o școală pentru fete în Mitilini, ci a scris poezii pentru femei și fete care o idolatrizau, ca și ea, pe Afrodita. Ea le pregătea pe fete pentru marile repere ale naturii feminine: adolescența, căsătoria și nașterea, ceva care era destul de normal la acea vreme pentru Lesbos. Dintre cele 9 volume cu poezii pe care le deținea biblioteca antică din Alexandria, doar fragmente din versurile ei au fost salvate până în prezent, dar acestea demonstrează genialitatea sa și cât de mult a influențat, prin transmitere orală, acceptarea naturii „dulce-amară” a iubirii (durere și plăcere laolaltă) și puterea sa asemeni unei „întepături de albine”.

"Din nou, dragostea care mă paralizează, mă șochează, această reptilă dulce-amară, căreia este imposibil să-i scapi" (Sapho)
O mare parte din poezia lui Sapho s-a păstrat în  manuscrisele altor scriitori antici, dar o parte dintr-o poezie este salvată pe un ciob al unui vas.

În papirusul ilustrat mai jos este fragmentul 58 din Poezia lui Tithonos, în timp ce pe ciobul de vas se află fragmentul al doilea. 

Această poezie a lui Sappho a fost practic necunoscută până în 2004. Până atunci, ne bazam pe papirusurile publicate la începutul secolului XX de Grenfell și Hunt (P. Oxy. 1787) care cuprindeau a doua jumătate a versurilor. În 2004, au fost publicate alte două papirusuri (P. Köln 21351 + 21376), ceea ce ne-a permis să completăm lacunele și să obținem poezia aproape intactă. Poezia este scrisă într-o manieră ascetică și organizată în cuplete. În baza măsurii, trebuie să fi aparținut cărții a 4-a a ediției alexandriniene a poeziilor sale.

Orientarea sexuală

Sofistul secolului al doilea, Maxime de Tyr (în latină Cassius Maximus Tyrius) face o paralelă între relația lui Sapho cu elevele ei și relația lui Socrate cu elevii săi: Iubirea poetei din Lesbos nu este altceva decât arta iubirii a lui Socrate,  Amândoi au semănat prietenia, Sapho față de femei, Socrate față de bărbați. amândoi au recunoscut că în fața frumuseții, oriunde au întâlnit-o, nu au avut puterea de a rezista.

Afrodita este zeitatea dominantă în poeziile lui Sappho. "Afrodita nu este doar zeița iubirii; sau mai degrabă, tocmai pentru că este, cumulează multe alte caracteristici: ea este zeița frumuseții, dar și zeița dorinței de frumusețe; este zeița florilor și zâmbetului, a mării nestatornice; puterea sa este înrădăcinată în magia cu care îmbrățișează fiecare lucru ... În felul său, Afrodita reprezintă valoarea absolută, acea lumină magică care odată răspândită în viață, face ca o persoană sau un lucru să fie atât de râvnit, astfel încât aproape că ne surprinde reacția oamenilor. De aceea, grecii credeau că darurile Afroditei erau strâns legate de nebunie ", spune Cecil Bowra, critic și istoric literar englez, care a adus contribuții importante la studiul literturii clasice grecești.
Cel mai frumos exemplu de poezie, singurul poem complet pe care îl avem de la marea poetă Sapho, este, fără îndoială, „Oda către Afrodita”, una dintre cele mai mari comori ale antichității, păstrată până în zilele noastre. 

Nemuritoare Afrodită, fiică a lui Dias

care stând pe tronul tău măreț

întinzi capcanele iubirii,

ție, Fecioară, mă rog,

nu - bucură-te - nu arunca altă povară

de durere și amărăciune sufletului meu ... 

(fragment din Oda către Afrodita, traducere Adina Velcea)

Singura descriere pe care o avem despre Sappho este că era brunetă și minionă. Nu există nicio imagine a ei din timpul vieții, astfel încât să cunoaștem exact cum arăta. Sursele nu spun că a fost „frumoasă precum frumoasa Elena” care nu a fost nici ea descrisă fizic de către Homer, dar totuși acesta a menționat că era frumoasă. Nimeni nu poate susține că din aceste două elemente (brunetă și minionă) rezultă că ar fi fost urâtă.

A fost Sappho lesbiană? Poezia ei laudă, în mod evident, frumusețea feminină. În multe poezii scrie despre dragostea pentru femei la persoana întâi: „Eu, Sappho, spun aceste lucruri”. Vorbește despre femei care au părăsit-o și își dorește să se întoarcă, vorbește despre alte femei care vor să fie lângă ea, dar ... Dar tema iubirii din Grecia Antică trebuie întotdeauna plasată în contextul particular al acelei societăți și timp.

În paralel, dacă cineva citește cu atenție Iliada, nu putem fi de acord decât că Ahile și Patrocle erau doi bărbați profund îndrăgostiți. Tânjeau să fie aproape unul de celălalt. Și-au petrecut ore nesfârșite distrându-se reciproc, lăudând abilitățile celuilalt, iar când Patrocle a fost ucis de Hector, a apărut ca o fantomă în somnul lui Ahile și i-a cerut să ridice o movilă unde va fi așezată cenușa amândurora, astfel încât, atunci când Ahile va muri, ei vor fi împreună pentru totdeauna.

Poezia homerică avea caracteristica de a lămuri că, în ciuda iubirii aparente, cei doi bărbați dormeau cu femeile noaptea. Cu alte cuvinte, nu a lăsat suspiciuni cu privire la o legătură de tip homosexual. Poezia lui Sappho nu este la fel de clară. Ea afirmă că fetele se pregătesc pentru nunta lor, că în final vor fi alături de un bărbat, dar cât de aproape a fost fizic de acestea, înainte de nunta lor, nu este clar. Singurul lucru sigur este că s-a îndrăgostit de ele. Cu pasiune. Cea mai elocventă mărturie despre bucuriile de care s-a bucurat Sappho alături de prietenele ei este cuprinsă în următorul poem sfâșietor de separare:

„Sincer, vreau să mor. M-a lăsat în lacrimi și mi-a spus: „Vai, cât de tristă este soarta noastră. Îmi pare rău, chiar te las împotriva voinței mele. " Și i-am răspuns: „mergi cu bine și amintește-ți… toate momentele tandre și frumoase pe care le-am împărtășit. Coroane de violete și rodii, și de viță de vie ți-ai pus în jurul capului, stând alături de mine, și multe coliere din flori ți-ai petrecut pe gâtul tău moale, și cu parfum regal, din flori, ai presărat tandru peste tot. Și din paturi moi, respingi dintr-o mișcare, fiecare dorință pentru alte fete...”

Vocabularul dragostei: Vânătoarea seducției

Grecii antici au înțeles farmecul seducției: în olăritul lor vedem deseori zeii pofticioși care urmăreau literalmente oameni. Sappho a exprimat ideea de „vânătoare” cu o abilitate unică. A scris despre natura insațiabilă a dorinței, natura care ne domină în momentul când obiectivul iubirii noastre a fost atins, aceea de a dori ceva - sau pe altcineva.

"Nemuritoare Afrodită, vino din nou la mine și întreabă-mă din nou: 'Pe care ar trebui să conving să te iubească, de data asta?' Care din ele te chinuie, Sapho? Și dacă te evită acum, va alerga curând după tine, și dacă refuză darurile tale, curând ți le va oferi chiar ea, iar dacă nu iubește, în curând te va iubi, indiferent dacă vrea sau nu. " Afrodita, vino și mă întreabă din nou ce dorește inima mea nebună ... " (Sapho)

Vocabularul iubirii: Dragostea învinge războiul

Sappho s-a confruntat cu tradiția homerică care dorea glorificarea războiului și ca eroii curajoși să fie singura sursă de inspirație pentru poezie. Pentru Sappho, nicio armată nu putea umbri frumusețea iubitei sale. 

"Unii spun că lucrul cel mai strălucitor pe negrul pământ este o armată de cavalerie, iar alții o armată de infanterie - dar eu zic că cel mai strălucitor lucru este atunci când se întâmplă ca fiecare să iubească ... Aș prefera mai mult să văd îndrăgitul pas al Anatoriei și privirea ei sclipitoare decât armata Lidienilor și a războinicilor care se luptă pe jos ". (Sapho)

Vocabularul dragostei: simptomele 

 Sappho a fost prima care a enumerat simptomele fizice ale dorinței. Vorbește despre căldură și frig, zumzetul din urechi, transpirație, senzații atât de intense încât crede că poate muri. Ea vorbește și despre „paralizia” generată de pofte. 

 Vocabularul iubirii: declarația sexualității

Sappho poate fi privită azi ca un simbol al comunității lesbiene, însă ea a scris despre dorința sexuală atât pentru femei, cât și pentru bărbați. Dealtfel, manifestarea dorinței sexuale față de același sex în Grecia Antică nu a însemnat plasarea automată a oamenilor într-o orientare sexuală specifică. Totuși, expresia atât de personală și pasională a dorinței erotice a lui Sappho a inspirat nenumărați scriitori să-i urmeze exemplul.

Marele elenist, profesorul de la Oxford, Cecil Bowra, a scris despre Sappho: „Sinceritatea ei absolută, întreaga ei putere pasională și chiar izbucnirile ei de furie și mânie sunt componentele unui caracter înzestrat de muze și haruri, mult deasupra unui simplu muritor. Încântarea provocată de desăvârșirea scrisului ei este depășită de forța emoțională și imaginativă a operei sale, care cristalizează un suflet pasional și nu doar o excelentă artistă a discursului poetic ". (Cecil Bowra)

„Sapho, un nume fierbinte, din silabe carnale, safir plin fiori fulgerători, răsărit și nestemate prețioase, delir multicolor și suprem pentru a elibera izbucnirea plăcerii și a încununa victoria iubirii necontrolate” scrie despre ea celebrul italian Mattia Battistini.

„ Acum două mii cinci sute de ani, în Mitilini, încă o văd pe Sapho ca pe o rudă îndepărtată cu care mă jucam împreună în aceleași grădini, în jurul acelorași rodii, deasupra acelorași izvoare. Un pic mai matură, brunetă, cu flori în păr și un manuscris ascuns plin de versuri pe care nu m-a lăsat niciodată să-l ating. Desigur, am trăit pe aceeași insulă. Am avut aceeași percepție asupra lumii firești, caracteristică rămasă încă neschimbată de atunci până astăzi. Dar mai presus de toate, am lucrat - fiecare în modul său - cu aceleași esențe, ca să nu spun, cu aceleași cuvinte: cerul și marea, soarele și luna, plantele și femeia, iubirea. O uniune, jumătate în cer și jumătate pe pământ, jumătate în îndoială și jumătate în nemurire, mai concretă ca nimic altceva. Așadar, să fiu scuzat că vorbesc despre Sapho ca fiind contemporană cu mine. În poezie, ca și în vise, nimeni nu îmbătrânește ”, spunea despre Sapho laureatul premiului Nobel pentru literatură,  Odysseas Elytis.

sinteză și traducere Adina Velcea

surse
https://www.postmodern.gr/sapfo-i-gyneka-pou-emathe-stin-anthropotita-to-lexilogio-tou-erota/
https://www.politikalesvos.gr/san-anemos-mou-tinaxe-o-erotas-ti-skepsi-pagkosmia-imera-piisis-afieroma-sti-sapfo/