Serghei Esenin-Scrisoare mamei

Trăieşti tu încă, bătrânica mea? 

Şi eu mai trăiesc şi-ţi spun plecăciune! 

Deasupra izbei tale să izvorască 

Frumoasa lumină a lui soare-apune.

Am aflat că eşti plină de griji, 

Că dorul de mine cu chin te apasă, 

Şi că adesea ieşi la drumul mare 

În haina de modă veche şi roasă. 

În negura serii albastre 

Mereu, vezi mereu-întîmplare

Parcă cineva mi-a-mplîntat sub inimă 

Un cuţit finlandez într-o-ncăierare.

Linişteşte-te, draga mea, dragă. 

E numai vis rău, apăsător. 

Nu sînt un beţiv chiar atît de stricat 

Încît să nu te văd înainte de mor.

Tot drăgăstos am rămas. 

Şi numai la asta visez: 

Curînd să mă întorc în casa scundă 

Şi furtunos să te îmbrăţişez. 

Voi reveni cînd îşi va risipi crengile 

Primăvăratică, albă, grădina. 

Dar să nu mă mai trezeşti ca odinioară 

În zori cînd abia mijeşte lumina. 

Să nu atingi ce nu s-a împlinit, 

Să nu mă-ntrebi de visele-ngropate. 

Am fost sortit ca prea de timpuriu 

Să gust din viaţă de toate. 

Şi apoi să nu-mi ceri să mă-nchin. 

Nu e nici un drum înapoi. 

Tu singură îmi eşti mie 

Lumină, ajutor, bucurie. 

De dorul meu nu mai fremăta, 

Uită-ţi îngrijorarea acum. 

În haina ta de modă veche, roasă 

Nu mai ieşi atît de des la drum.