Aleksandr Blok - Grădina cu privighetori

Pe la ceasul refluxului, vara,

Eu sparg pietre pe fundul mâlos,

Şi asinul le poartă povara

Pe-al lui greabăn trudit şi mâţos.

Duceam pietre spre calea ferată,

În grămezi le-aşezam şi apoi

Către ţărm ne-nturnam şi de-ndată

Şi asinul meu rage vioi.

Fericit că de-acum nu-l apasă

Pe grumaz un samar nemilos,

Şi că-n preajmă va fi să ne iasă

O grădină cu duh răcoros.

Pe zăplaz trandafirii-n văpaie

Risipesc şi parfum şi culori

Şi se-aud murmurate pâraie

Şi vrăjitele privighetori.

Pe la poarta grădinii când trece

Rage iar bietul meu urecheat

Şi pe-alei cineva ne petrece

Fredonând, chicotind pe-nfundat.

Eu atunci îl zoresc pe cărare

Dar privesc cu ochi tulburi şi beţi

Cum pe ţărmul stâncos ars de soare

Se coboară albastrele ceţi.

2

... Şi se mistuie ziua fierbinte

Şi se-arată-ntunericul greu

Şi se miră asinul cuminte

‘’ oare ce e, stăpâne al meu?’’

De năduf mi-este mintea ca-n ceaţă?

Sau un vis plin de neguri mă ia?

Că visez, tot mai mult, altă viaţă...

Poate-a mea, poate nu chiar a mea.

Şi, ce-aştept, clătinat ca de vânturi,

În bordeiul cu strâmţi căpriori,

Îngânând neştiutele cânturi

Din grădina cu priveghetori?

O, al vieţii blestem ocoleşte

Locu-acela de mari reverii

Unde-o rochie albă foşneşte

Licărind printre pâcle-albastrii.

Seri de seri, tot mai mult întârzie,

Lângă-naltele porţi, paşii mei,

Şi mă-ndeamnă mai mult şi mă îmbie

Şi rotirea şi cântecul ei.

Şi mă cheamă mereu melodia

Ce-o ascult de evlavie mut

Şi surprind că-ndrăgesc nostalgia

Şi un gard ce nu-i încă trecut.

3

Obosit, aţipeşte asinul.

Ranga zace zvârlită sub stânci,

Şi stăpânul îşi uită căminul

Pe cărările nopţii adânci.

Drum bătut şi-alte dăţi, prin pietroaie...

Dar acum, şerpuind, tăinuit,

Spre grădina cu limpezi pâraie

Şi cu zidul de ramuri umbrit.

Cât de grea e povara iubirii!

Ore trec, şi-al lor şir este lung.

Rouraţi şi ţepoşi trandafirii

Îndoielnicul gând mi-l străpung.

Ce va fi? Osândire? Răsplată?

Şi voi fi înăuntru lăsat,

Dacă astăzi din drum m-oi abate

Şi în poarta grădinii-am să-ţi bat?

Ce bizar un trecut se-nmormântă.

Nu mă-ntorc la ce-am fost şi-am robit !

Fiindcă inima mea îmi cuvântă

Că-n grădină sunt oaspe dorit!

4

N-a minţit. Adevăru-mi grăise.

Se-mplini-ntru totul-al meu vis.

N-am bătut, ci chiar ea îmi deschise.

Poarta grea, numai ea mi-a deschis.

Printre crini, pe alei răcoroase

Clipociră izvoarele lin,

Triluiră în noapte duioase

Cântăreţele în ram de arin.

Şi brăţări zornăiau lepădate,

Şi mai vii ca în searbădu-mi vis,

Desluşeam şi poieni fermecate

Şi grădini de suprem paradis.

Mă-îmbăta şi-o licoare de aur,

Mă topea şi-un foc viu, auriu,

Că-mi uitam de stâncosul coclaur

Şi de bietul asin din pustiu!

5

Între ziduri de flori revărsate

Din trecutul amar am fost smuls,

Dar ce pasăre-n trilul ei poate

Să acopere-al mării tumult?

Şi nelinişti pătrunse-n cântare

Mi-au adus vuietarea deplin

Dinspre ţărm, şi văzui drumul mare,

Şi pe drum ostenitul asin.

Din căldura culcuşului dulce,

Cuprinzându-mă-n braţele ei,

Ea vrând capul pe pieptu-mi să-şi culce,

Mă-ntrebă: ‘’ Iubitule, ce-i? ‘’

Ce zorit îmi trăiesc fericirea!

Iară sufletul meu tulburat

N-ar voi, dar aude vuirea

De talaz ca un semn depărtat.

6

M-am trezit de cu zori dimineaţa,

Nu mai ştiu în ce zi m-am trezit,

Şi ea doarme c-un zâmbet pe faţă

Ca şi cum m-ar visa fericit.

Îi privesc voluptoasele ploape.

E frumoasă ca pruncii când dorm.

Dar tresar. Aud fluxul pe-aproape

Şi răsufletul lui uniform.

Şi-am deschis şi fereastra-nspre mare

Şi-mi păru, din albastrele ceţi,

Că aud dinspre larg o chemare,

Ca un răget prelung, de tristeţi.

Iar ecoul de cruntă durere

Se  înfipse în mine tăcut,

Ea doarme şi visa mângâiere.

Ea dormea... Şi-am plecat neştiut.

Am sărit peste garduri, în goană

Tulburând neclintitele foi.

Trandafirii cu ghimpii-n hârjoană

Ar fi vrut să mă tragă-napoi.

7

Drumul scurt altădată, îmi pare

Nesfârşit de amar şi de greu.

Dar coliba pe unde mi-e oare?

Şi pe unde-i tovarăşul meu?

Ori, cumva, rătăcit-am prin ceaţă?

Ori de mine-o fi râs cineva?

Că nimic nu se vede în faţă.

Din ce-a fost:decât stânca. Doar ea!

Numai tufa de vânturi zburlită

Lângă ţărmul pietros şi schilav.

Şi mă-mpiedic de-o rangă zvârlită,

Ruginită-n nisipul jilav.

Şi-apucând-o puternic, în mână

(ori visam? Poate încă visam?)

Am izbit-o în stânca bătrână

Cum pe vremuri mereu o izbeam.

Dar acolo, sub pietrele dure,

Unde-n ochiul de ape, străfund,

Mişunau caracatiţe sure,

Se ivi numai crabul rotund.

Şi alt crab răsări de îndată

Şi cu cleşti desfăcuţi şi vâlvoi,

S-au urcat pe nisip să se bată,

Şi să piară-n nisip amândoi.

Iar pe drumul de-odinioară,

Unde-altcând eu aveam un cămin,

Am văzut un alt om cum coboară,

Cu o rangă-ndemnănd alt asin.

traducere Victor Tulbure