Despre Fernando Pessoa

Cele mai cunoscute trei semnături sub care şi-a ascuns identitatea sunt: Alberto Caiero, Alvaro de Campos şi Ricardo Reis. Fiecare dintre aceştia avea o poveste, un loc de naştere, un stil anume de a scrie, o ocupaţie. 

Poate părea nebunesc, poate părea incoerent, dar Fernando Pessoa a avut o personalitate prea puternică pentru o singură fiinţă. El a simţit nevoia să se exprime atât de complex, de parcă, într-adevăr, în interiorul său ar fi trăit, simultan, mai multe persoane. A iubit platonic, o singură femeie.” (Jurnalul National)

„Eu am fost educat de imaginaţie,

Am călătorit mereu dus de mâna ei.

Am iubit, am urât, am vorbit, am gândit totdeauna doar pentru ea”

Fernando Pessoa

Iată o altă traducere a ultimului său poem: 

Există dureri mai grele decât durerile,

Dureri ce nu dor, nici măcar în suflet,

Deși sunt mai dureroase ca altele,

Sunt angoase visate mult mai reale

Decât cele pe care le aduce viaţa, senzații

Simțite doar cu imaginația, proprii

Noastre vieții chiar mai mult decât viaţa noastră

Lucruri nenumărate care, neexistând

Există, există cu încăpățânare,

Sunt ale noastre, cu încăpățânare, și suntem noi…

În cupa cea verde a fluviului maiestuos

Se regăsește strălucirea albilor pescăruși…

Iar peste suflet inutil trece o alinare

Din ceva care nu există, și nici nu poate, și este totul.

„Sînt într-o defensivă nesfârşită. Mă doare viaţa şi mă dor ceilalţi. Nu pot privi realitatea în faţă. Soarele însuşi mă descurajează şi mă dezolează. Doar noaptea-noaptea singur străin, uitat, pierdut, fără legătură cu realitatea, fără a fi de folos nimănui-mă întâlnesc cu mine însumi şi îmi dau curaj.
Mi-e frig de viaţă. În existenţa mea, totul e o groapă umedă şi catacombe întunecoase. Sînt marea înfrîngere a ultimei armate care apară ultimul imperiu. Ştiu că sînt sfîrşitul unei vechi şi dominatoare civilizaţii. Sînt singur şi părăsit-eu cel care mă obişnuisem să comand altora. Sînt fără prieteni, fără conducător-eu cel pe care mereu alţii l-au condus.
Ceva în mine cerşeşte veşnic milă şi se plînge pe sine, ca pe un Dumnezeu mort, fără altare în templu, cînd năvala barbarilor a inundat frontierele iar viaţa a venit să ceară socoteală imperiului pentru ceea ce a făcut cu fericirea.
Întotdeauna mi-a fost frică să se vorbească de mine. Am eşuat în toate. N-am îndrăznit nici măcar să mă gîndesc că voi fi ceva. Nici măcar n-am visat să mă gîndesc la ceea ce aş dori, deoarece chiar şi în vis am ştiut că nu sînt potrivit cu viaţa fie şi în postura de visător vizionar.
Nici un sentiment nu-mi ridică de pe pernă capul, pe care l-am înfundat acolo pentru că nu mai suportam corpul, pentru că nu mai suportam idea că trăiesc, pentru că nu mai suportam nici măcar idea absolută a vieţii.”

(1931, Fernando Pessoa - Cartea Neliniştirii,trad. Mihai Zamfir)