A fost unicul băiat din cei cinci copii ai lui Grigori Valasoglu. care după întoarcerea în Grecia îşi va lua numele de Vasiliadis. Debutul literar al lui Ludemis are loc la o vârstă fragedă , în 1927, iar lucrările sunt semnate cu numele real, Takis Vasiliadis. Pseudonimul literar- Ludemis - l-a folosit mult mai târziu, în 1936. În 1938 i se acordă Premiul de Stat pentru Proză. Deasemeni, a fost răsplătit şi cu premiul Menelaos Ludemis, care a fost creat în onoarea sa şi se acordă în fiecare an celui mai bun prozator al anului anterior. Conform spuselor lui Vasilis Vasilikos , Ludemis a fost considerat cel ''mai citit grec" , după Nikos Kazantzakis.
În timpul războiului civil ( 1946-1949) este arestat pentru opiniile sale de stânga , judecat pentru trădare şi condamnat la moarte, condamnare ce nu a fost executată. Este deportat în insulele din marea Egee. În 1958 este din nou judecat pentru cartea" Zile ceţoase ", apoi lucrările sale sunt interzise.
După judecată, se refugiază în Bucureşti, iar în 1967 îi este retrasă cetăţenia greacă de către Giorgos Papadopulos.
În România îşi continuă opera sa literară, călătoreşte foarte mult, ajungând chiar până în China şi Vietnam. În 1976 îşi recapătă cetăţenia greacă şi se întoarce în Grecia. Un an mai târziu, moare în urmă unui infarct miocardic, iar corpul său este expus public pentru a fi omagiat.
Cărţile sale au fost traduse în multe limbi, chiar şi în chineză şi vietnameză.
Ludemis, ca scriitor şi poet, are tendinţa de a se învârti în jurul unui personaj central-narator care face parte din tipurile marginale ale societăţîi oprimate şi ne dă viziunea sa personală de singurătate, dragoste neîmplinită şi decădere a lumii.
( sursa: https://el.wikipedia.org/wiki)
Lupta pentru a redeveni cetățean grec
O scrisoare trimisă de către Ludemis pentru a fi publicată în Grecia, în timp ce acesta se afla în Bucureşti, având statutul de refugiat politic a fost publicată în revista Veşti 24.3.1975, din Atena. Cetăţenia greacă îi fusese retrasă iar el lupta s-o recâştige. Kevin Andrews era un scriitor născut în China, dintr-o familie americană, a studiat în Anglia, unde a luat contact cu mitologia greacă, iar în 1975 a dobândit cetăţenia greacă.
"Către poetul Kevin Andrews,
Dragul meu coleg (ce păcat că nu vă pot spune "concetăţean") emoţia voastră m-a mişcat. Sunteţi deci grec? Aşadar în Grecia, dacă doreşte foarte mult, poate să devină grec şi un străin, doar pentru că o iubeşte? Spuneţi-mi, dragul meu coleg, deoarece şi eu o iubesc foarte mult, spuneţi-mi ce proceduri anume aţi urmat şi cât au durat ele? Pentru că eu de 15 ani mă lupt să redevin grec şi încă nu am reuşit.
Vă rog, dumneavoatră, care aveţi entuziasmul noului grec, ajutaţi pe cineva născut în Grecia, chinuit în Grecia, să devină şi acesta grec. Nu vorbesc sarcastic. Vă vorbesc tragic. Ajutaţi-mă, măcar dumneavoastră, din moment ce nimeni dintre compatrioţii mei nu mă ajută.
Cu respect,
Menelaos Ludemis
revista Veşti 24.3.1975
Iată ce povesteşte marele compozitor grec, Mikis Teodorakis, despre prima sa întâlnire cu Ludemis.
"Cu adâncă emoţie scriu aceste rânduri în memoria lui Menelaos Ludemis. Îmi aduc aminte când l-am întâlnit pentru prima oară în viaţă. Pentru că el exista deja în inima mea ca scriitor şi poet.
Era în Ianuarie, 1949, în Macroniso. batalionul al patrulea al deţinuţilor politici.
Trăiam îngrădiţi în celebrele cuşti A, B, C, D, în corturi expuse necruţătorului vânt din Nord şi la sarea de mare.Cei mai mulţi eram tineri, în jur de douăzeci şi ceva de ani. Într-o dup-amiază a intrat cineva în cortul nostru;
-Îl aduc pe Ludemis, ne spuse.
-Unde este acum?
-În portul Sfântul Gheorghe, pornesc în curând.
Cum să trecem de gardul de sârmă? Numai când era vreo necesitate ni se permitea ieşirea. Fără să mă gândesc prea mult, m-am dus la depozit şi am luat două cutii goale.
-A venit încărcătura? m-a întrebat gardianul.
-Da, i-am spus şi mi-am continuat drumul.
M-a lăsat să plec.
Am mers pe calea îngustă de lângă mare şi cântăream ce anume mă atrăgea ca un magnet. Menelaos Ludemis...Nu era numai scriitorul, era mai mult un simbol. Inima îmi era plină de emoţie şi recunoştinţă...
Apropiindu-mă de micul ponton, am zărit un grup de deţinuţi care porniseră deja, însoţiţi de un gardian. M-am aşezat pe o stâncă de la marginea carării şi am aşteptat.
-Cine este Ludemis? l-am întrebat pe primul deţinut în timp ce trecea prin faţa mea.Cu o mişcare a capului, mi l-a arătat. Un bărbat mic, slab, încerca să urce panta abruptă a cărării. Şchiopăta şi abia îşi târa picioarele, în timp ce gardianul îl împigea de la spate ca să reuşsească.
Ochii mi s-au înceţoşat, astfel încât mişcarea lui Ludemis s-a dizolvat în privirea mea şi el a devenit un fluture transparent, negru, care se zbătea în timp ce era înţepat cu acul. Mişcările spasmodice ale aripilor îi măsurau agonia.
Nu l-am văzut pe Ludemis când a trecut prin faţa mea, nu l-am întâlnit nici în lagăr. Întâlnirea şi cunoştinţa noastră a avut loc mult mai târziu, la Bucureşti, în anii dictaturii când stătea în faţa mea plin de viaţă, zâmbitor. Însă nimic nu a putut şterge prima mea imagine cu el, cea a fluturelui negru care se târa şi agoniza pe calea abruptă din Macronisso.
Şi acum mă gândesc cât de corectă era acea imagine. Un suflet blând care cu cât dăruieşte mai mult, cu atât mai adânc cade în capcana care se pare că este soarta celor talentaţi, celor "diferiţi".
Un astfel de "diferit" a fost Ludemis pentru noi. Acolo, în Macroniso, acolo unde a fost crucificată lumina tineretului grec, un singur soare ar fi putut să ne uimească. Acel soare a apărut atunci, în acel ianuarie ceţos al anului 1949 şi când l-am văzut ochii mei s-au umplut de lacrimi de recunoştinţă.
Pentru totdeauna."
Atena, 29 Martie, 1999
Mikis Teodorakis
"Cu adâncă emoţie scriu aceste rânduri în memoria lui Menelaos Ludemis. Îmi aduc aminte când l-am întâlnit pentru prima oară în viaţă. Pentru că el exista deja în inima mea ca scriitor şi poet.
Era în Ianuarie, 1949, în Macroniso. batalionul al patrulea al deţinuţilor politici.
Trăiam îngrădiţi în celebrele cuşti A, B, C, D, în corturi expuse necruţătorului vânt din Nord şi la sarea de mare.Cei mai mulţi eram tineri, în jur de douăzeci şi ceva de ani. Într-o dup-amiază a intrat cineva în cortul nostru;
-Îl aduc pe Ludemis, ne spuse.
-Unde este acum?
-În portul Sfântul Gheorghe, pornesc în curând.
Cum să trecem de gardul de sârmă? Numai când era vreo necesitate ni se permitea ieşirea. Fără să mă gândesc prea mult, m-am dus la depozit şi am luat două cutii goale.
-A venit încărcătura? m-a întrebat gardianul.
-Da, i-am spus şi mi-am continuat drumul.
M-a lăsat să plec.
Am mers pe calea îngustă de lângă mare şi cântăream ce anume mă atrăgea ca un magnet. Menelaos Ludemis...Nu era numai scriitorul, era mai mult un simbol. Inima îmi era plină de emoţie şi recunoştinţă...
Apropiindu-mă de micul ponton, am zărit un grup de deţinuţi care porniseră deja, însoţiţi de un gardian. M-am aşezat pe o stâncă de la marginea carării şi am aşteptat.
-Cine este Ludemis? l-am întrebat pe primul deţinut în timp ce trecea prin faţa mea.Cu o mişcare a capului, mi l-a arătat. Un bărbat mic, slab, încerca să urce panta abruptă a cărării. Şchiopăta şi abia îşi târa picioarele, în timp ce gardianul îl împigea de la spate ca să reuşsească.
Ochii mi s-au înceţoşat, astfel încât mişcarea lui Ludemis s-a dizolvat în privirea mea şi el a devenit un fluture transparent, negru, care se zbătea în timp ce era înţepat cu acul. Mişcările spasmodice ale aripilor îi măsurau agonia.
Nu l-am văzut pe Ludemis când a trecut prin faţa mea, nu l-am întâlnit nici în lagăr. Întâlnirea şi cunoştinţa noastră a avut loc mult mai târziu, la Bucureşti, în anii dictaturii când stătea în faţa mea plin de viaţă, zâmbitor. Însă nimic nu a putut şterge prima mea imagine cu el, cea a fluturelui negru care se târa şi agoniza pe calea abruptă din Macronisso.
Şi acum mă gândesc cât de corectă era acea imagine. Un suflet blând care cu cât dăruieşte mai mult, cu atât mai adânc cade în capcana care se pare că este soarta celor talentaţi, celor "diferiţi".
Un astfel de "diferit" a fost Ludemis pentru noi. Acolo, în Macroniso, acolo unde a fost crucificată lumina tineretului grec, un singur soare ar fi putut să ne uimească. Acel soare a apărut atunci, în acel ianuarie ceţos al anului 1949 şi când l-am văzut ochii mei s-au umplut de lacrimi de recunoştinţă.
Pentru totdeauna."
Atena, 29 Martie, 1999
Mikis Teodorakis
traducere Adina Velcea
