Radio Poema

radiopoema.net

vineri, 20 februarie 2015

Pablo Neruda - Poemul VII


Aplecându-mă în după-amieze,
îmi arunc capcanele triste înspre ochii tăi marini.

Acolo, în cea mai înaltă explozie, singurătatea mea
se întinde şi arde, braţele ei arată ca braţele unui om
aproape de înec.

Am trimis semnale roşii dincolo de ochii tăi absenţi,
care se unduiesc ca marea în apropierea unui far.

Reţii numai întunericul, femeia mea distantă,
şi din privirea ta, uneori, ţărmul temerii iese la lumină.

Aplecându-mă în după-amieze, îmi arunc capcanele triste
în valurile care se agită în ochii tăi marini.

Păsările ciugulesc primele stele
care luminează ca sufletul meu când te iubesc.

Noaptea galopează pe iapa sa întunecată,
aruncând o coamă albastră peste ţărm.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu