Menelaos Ludemis - Un copil numără stelele, traducere Adina V.

   

Capitolul I

   Vântul sufla de parcă își propusese să aprindă undeva un foc enorm pentru a încălzi lumea. Pentru că în toamna aceea, în lume se făcuse frig. Se răciseră și casele din oraș. Se înghesuiseră acolo, deasupra picioarelor muntelui încă din timpurile vechi și acum regretau. Însă era prea târziu. Acum alcătuiau un oraș. Se ridică și pleacă așa ușor un oraș?
    Însă, ca să spunem adevărul, frigul nu avea motiv să se instaleze atât de devreme. Nici vremea nu era potrivită, înghețurile fiind încă departe. Se închegau râurile și se legau apele. Acestea erau treburile de iarnă ale vântului. Dar în luna septembrie nu se întâmplă astfel de capricii. Vânturile sunt încă slabe. Miros a fructe coapte, nu aduc nori cu ele, se duc ușor, la fel ca și copiii desculți.
    Iată, la fel ca aceste copil desculț care aleargă în seara asta pe strada ce duce spre oraș. Aleargă pentru că îi e frig și vântul îl împinge de la spate. Numele lui este Melios, dar nu asta e important, deoarece nimeni nu-l întreabă cum îl cheamă. Acum trece drumul cel mare cu copaci, drum care desparte orașul în două. Este un drum bine bătătorit. Vara se simte puternic parfumul copacilor și al grădinilor de la marginea lui. În fiecare duminică este udat din plin cu un butoi găurit încărcat pe o bicicletă, ca să nu prăfuiască fustele fetelor. Un obicei foarte bun...pentru că altfel fetele s-ar putea să nu iasă la plimbare și atunci ce bucurie ar mai prilejui un drum străjuit de copaci, fără fete?
   Băiatul cel desculț a ajuns acum la podul unde drumul se întâlnește cu râul. Pe aici va trece pentru a se pierde în mahalalele întunecate. Pe aici, pe acest pod vechi a cărui temelie tremură din cauza apei grăbite. Acest râu, de mâine va intra în mica lui viață pentru că, puțin mai jos, udă spațiile albe care încercuiesc curtea școlii. Șerpuiește în jurul clădirii albe legând-o parcă cu o fâșie de apă albastră. De aici, se vede foarte bine acoperișul cel roșu al clădirii, cele două coloane care stau drepte în fața porții, ferestrele largi...Ce frumos o să fie acolo mâine...Copii vor avea șepci pe cap și vor vorbi cu un aer serios.
   Această școală era aidoma visului său. Exact așa de albi erau pereții și așa străluceau ferestrele în nopțile singurătății sale. 

   Cine este acest copil? Dar cine altul, dacă nu Krif?...  numele pe care îl dăduseră sătenii datorită beteșugului său. Vocabularul său era compus în mare parte din cuvintele singurătății, așa cum i-au fost strecurate de o altă carte ce, acum, rămăsese undeva, în urmă. Krif a crescut, în curând obrajii săi se vor acoperi de fire de păr,  Au trecut exact trei ani de atunci, copilul s-a înălțat, a devenit și mai palid, dar nu a luat în greutate, a înfruntat greutăți, dar nu a cedat. În toți acești ani a căutat să găsească puțină căldură. A plătit pentru bucățica de pâine cu sudoarea lui care încă mirosea a lapte. Iată cine este acest copil, acel Krif din cartea anterioară care nu găsise satul unde copiii erau veseli pentru că norii pe care-i urmărise fugiseră. 

   Ce a făcut în toți acești ani? Nimic. A adunat învățăminte și amar. A vrut să fie mai bun și nu a știut cum. A căutat orășelul visat, dar s-a rătăcit pe drum. Ce să facă, deci? Într-o zi s-a chinuit să afle răspunsul, s-a așezat și gândurile i s-au împletit, așa cum țiganii împletesc coșurile. Într-un final a găsit răspunsul: va deveni prieten cu cărțile, va căuta să afle ceea ce adulții i-au ascuns până acum, va deveni prieten cu desenele, cu acei mici bunici „de hârtie” care stau pe genunchii tăi și îți spun povești fără să te rogi prea mult de ei.

   Dar în satul unde lucrase de mic nu exista librărie. Trebuia să roage pe unul din bătrânii care mergeau la oraș să vândă porumb, să îi aducă o carte. Și într-o zi, asta s-a întâmplat. A găsit un bătrânel, i-a pus în palmă câteva monede și „te rog”, i-a spus, „dacî găsești, acolo unde te duci, o carte cu povești frumoase, adu-mi-o. Te rog mult.”

   Bătrânul s-a uitat la monede, le-a răsfirat în palmă, a întors una cu degetul, să vadă ce are pe spate, și-a netezit cu degetele mustața... și i le-a dat înapoi. „Ia-le, i-a spus. Dacă în carte sunt povești frumoase, o să mi le citești și mie, astfel o să fim chit. Dacă nu sunt povești frumoase, o să-ți tai o ureche”. Copilul s-a înspăimântat.  Atunci, bătrânul a început să râdă. „Haide, liniștește-te. Nu îți tai o ureche, îmi dai o monedă, de acord?”

   După trei zile i-a adus o carte, puțin mai groasă decât Evanghelia, și i-a dat-o. „Am întors-o pe toate părțile, nu am înțeles nimic. Ia vezi tu, poate pe tine te cunoaște și vă puteți înțelege.”

   Copilul a deschis-o tremurând. Era ca o căsuță mică. „Istoria lui Sindbad marinarul” scria pe prima pagină. Asta era! Copilul a început s-o citească, și a citit, a citit... toată iarna. A citit-o și răscitit-o până a știut-o pe de rost. Bătrânelul care i-o adusese l-a ascultat și mustățile lui tremurau de plăcere. „Frumoasă carte”, spunea. Doar că avea o ciudățenie. Spunea povestea doar cui dorea asta. 

   Până să se termine anul, citise pe nerăsuflate cam zece cărți. Atunci a început lumea să vorbească despre el. A aflat și învățătorul satului și a cerut să-l cunoască. Astfel, copilul a îmbrăcat o cămașă de-a tatălui său și s-a dus. 

   - A, ia vino aici, i-a zis dascălul. Tu ești cel care spune povești?

   - Nu am nicio vină... răspunse copilul.

   - Dar cine ți-a zis că ai vreo vină? Este foarte bine ceea ce faci. Dar de ce nu vii să te înscrii la școală, să înveți mai mult? Sau nu îți place școala? 

   Să învețe! Dacă îi place școala! Dar existau învățăminte mai dulci? Cum însă să le cunoască? El învățase să citească pe fugă, puțin de-aici, puțin din altă parte. În timp ce pășteau vițeii iarba grasă, el citea cărți. Dacă i-ar plăcea școala? Ce întrebare e acesta? Dar în câte bucăți se poate împărți un om? Pentru că, vezi, școala se face în timpul zilei, în toată lumea asta. Își deschide porțile dimineața, odată cu staulul. Unde să meargă, aici sau acolo? 

   El merge cu cireada. ca să câștige niște bănuți din această muncă grea, bănuți pe care-i adună unul câte unul așa cum furnica adună grăunțele. Are niște planuri... Intenționează ca atunci când va aduna o sumă mai mare, să se ducă la dascăl și să-i spună: „Poftim, ia-i și învață-mă...” Speră că nu-l va da afară. A auzit el că dascalii sunt oameni binevoitori și că nu-l vor mustra. 

   Și acum, poftim, se afla în fața dascălului. Norocul său i-l adusese în față. Dascăl adevărat, cu ochelari. Ba chiar l-a chemat și la el acasă. Atinge cu palma săculețul cu bani din buzunar și-l mișcă ușor. 

   - Ce zornăi? întreabă dascălul.

   - Bani.

   - Unde i-ai găsit?

   - I-am câștigat. 

   - Și de ce îi zornăi? 

   - Sunt pentru învățătură. Dar nu sunt mulți. Dacă voi strânge suficienți, voi veni să mă înveți, dascăle. E bine așa, domnule dascăl? 

   -  Dacă e bine?...

   Dacălul și-a dus mâna la față, de parcă îi intrase ceva în ochi. Apoi l-a privit pe copil, adânc. 

   - Deci... începu să-i vorbească, iar vocea era cumva altfel, mai răgușită. 

   - Lasă... lasă-i acolo și mergi... Mâine, după ce duci vițeii la iesle, vino... îi spuse.

   - Să iau tăbliță, dascăle? Să iau foi, creioane? 

   - Nu, nu, dragul meu copil... care e numele tău?

   - Melios.

   - Nu, Melio.

   Și iar, vocea lui era schimbată, parcă și mai răgușită.

   Copilul a ezitat un pic. Apoi, a scos banii din buzunar, i-a lăsat pe masă și a plecat. Dascălul nici nu s-a întors, continua să privească pe fereastră, de parcă, afară se ivise deodată, o lume nouă.

   De a doua zi a început să meargă la el. Imediat cum aduna animalele, le adăpa și apoi le lega la iesle, își spăla părul cu o cană de apă rece, se ștergea, ascundea la piept hârtiile și pe furiș, încet, o lua spre casa dascălului. Conveniseră împreună să nu afle nimeni secretul lor. 

   

   Dar într-o seară, în timp ce împingea ușa hambarului ca să meargă în pod să doarmă, a văzut că lampa era aprinsă. Cine era, oare, acolo? Copilul a mers în vârful degetelor, apoi a urcat cele câteva trepte...

   - Vino aici, auzi o voce groasă.

   Genunchii au început să-i tremure. Acolo, picior peste picior, cu mâna netezindu-și mustața, îl aștepta stăpânul său. 

   - Vino aici... îi spuse iar. Stai jos. Unde umbli noaptea? 

   Copilul tremura de frică.

   - De ce lași poarta de la staul deschisă? De ce faci asta? 

   - Ca să nu fac zgomot și să vă trezesc, îi răspunse copilul. 

   - Și dacă ne fură cineva animalele? Poți să-mi răspunzi? Dacă vin și ne fură animalele, cine mă depăgubește, ia zi? 

   - Eu... spuse copilul.

   - Tu? Ia uite unde era bogătașul! Și cu ce le vei plăti, poți să-mi spui și mie? 

   - Nu o să le fure nimeni... îndrăzni copilul să răspundă.

   - I-auzi! Și de unde știi tu asta? Ai vreo înțelegere cu hoții de animale? Ești în cârdășie cu ei! Gata, o să vorbim mâine când te voi preda poliției. 

   - Nu, nu am nicio treabă cu hoții de animale, nici vorbă... spuse copilul cu vocea tremurândă.

   - Atunci unde umbli noaptea? 

   - Merg la școală.

   - La școală? I-auzi! La școală zici? A înnebunit lumea! Păi bine, măi,  nu pot să facă lecțiile fără mutra ta? Adică, dacă nu mergi tu să înveți, se termină lumea? Asta vreau să-mi spui, măi! Ascultă la mine! De mine nu te mai duci! Te-am luat slugă la grajd, nu să devii învățat. Ne-am înțeles? Hai, culcă-te și dormi, mâine ai treabă! Mai consumi și gazul de la lampă...

   Copilul a stins lampa, s-a trântit pe paie și până dimineața a plâns.

   De a doua zi a întrerupt totul, a aruncat cărțile în bălegar și acolo au rămas. A luat o hotărâre.  Așa i-a fost lui scris, să fie mereu slugă la animale.

   Asta i-a trecut prin minte, dar s-a înșelat. A treia zi, în timp ce se întorcea de la păscut, l-a oprit dascălul. 

   - Am aflat tot, bietul de tine, dar nu te voi lăsa să te pierzi. Ascultă, îți voi da eu cărțile de care e nevoie ca să înveți până vei trece toate clasele. Dacă termini școala generală și ai curaj să te înscrii la gimnaziu, continuă! Dă-l încolo pe stăpânul tău, trage tare cu școala. Uite, ia punga aceasta, în ea sunt cărțile de care ai nevoie! Haide, nu mai plânge... Mult succes, copilul meu drag! 

   Dascălul plecă. Ochii copilului l-au urmărit cum se pierdea în praful ridicat de cireadă. 

   Așa cum a spus dacălul, așa s-a și întâmplat. A citit și răscitit acele cărți până le-a învățat pe dinafară. Cum s-a făcut vară, dascălul l-a cautat.

   - Am venit să văd ce ai învățat, îi spuse.

   Au stat sub un păr sălbatic și au discutat. Au răsfoit și cărțile. Au vorbit despre planurile lor. Copilul acela era ca o scânteie! Dascălului nu-i venea a crede. Când s-au despărțit, totul era hotărât. În toamnă putea să meargă la oraș pentru a-și da examenele. Dascălul era decis să-i dea diploma de trecere, îl trecuse prin toată materia și pentru că fusese un elev exemplar, cuminte și silitor, nota de trecere era maximă. 

   Acea ultimă lună a trecut cu bătăi nebune de inimă, cu urcușuri și coborâri din cer, până a sosit toamna încărcată de roade și cu un parfum pe care, pentru prima oară, îl simțeau plămânii săi. A comandat la croitorul satului o cămașă de pânză ieftină, orice ai spune, măcar era nouă, a dat cizmarului încălțămintea ca să-i schimbe tălpile. Și-a spălat hainele, și-a încheiat socotelile cu stăpânul. Totul era în regulă. Dascălul l-a însoțit până la răscruce. Acolo și-au dat mâna. Însă în palma dascălului era ceva și din cauza asta nu putea să-i strângă bărbătește mâna. 

   - Ce este, dascăle?  întrebă Melios. 

   - Ia-i. Sunt banii tăi. Să ai, acolo, la oraș, ceva bănuți. Viața e grea acolo. O să-ți trebuiască pentru chirie, mâncare, cărți. Ia-i! 

   A vrut să sărute mâna dascălului, dar nu o vedea din cauza lacrimilor care-i încețoșau privirea. 

Capitolul II

Și iată-l, în seara aceata, cum stă pe pod și se uită la școala cea mare. De acolo începea orașul cel vechi, cu mucegaiul său, cu casele mari și cu străduțele pietruite. Se așeză pe bordura podului și se încălță.  Își umezi palmele cu apă pentru a-și curăța praful de pe haine. Apoi, își aruncă geanta pe umăr și porni să umble pe alei. 

Unde se ducea?  Nici el nu știa. Căuta o casă. O casă săracă, cu o gospodină binevoitoare și  chirie mică, care să-l accepte fără să strâmbe din nas. Dar cum ar fi fost posibil așa ceva, doar nu scrie pe fiecare ușă cum este casa, ce fel de om este proprietarul. Toate casele sunt pietruite pe dinafară, au scânduri închise la culoare și pietre, ferestrele sunt vechi și scorojite, au un aer învechit și în acel moment al zilei, niciun sunet din răzbate din interiorul lor. Tălpile noi ale încălțămintei pocneau pe caldarâm, iar el căuta cu privirea ușile, poate găsea vreuna deschisă unde să apară o gospodină cu privire binevoitoare. Speranță inutilă. Aceste sate, construite la munte, se tem de frig ca pisicile. Odată cu prima rouă de toamnă, devin pustii, străzile se golesc de oameni, de parcă ar fi absorbiți de case, și cum apune soarele, casele sunt baricadate, de parcă ar fi în carantină. 

Bietul Melios rătăcea pe alei în sus și în jos și nu avea curajul să bată la nicio ușă. Dar ce să facă? Peste puțin se va întuneca de-a binelea și îl vor încolți câinii de pe drum. Văzu un perete alb și oftă. Ușa era închisă, ca gura unui mort. Nu cumva era un cimitir acest oraș? I se păru că ceva se mișcă pe drum. Melios se opri în loc. Apăru o femeie masivă care se opri în fața lui. 

- Ce cauți aici? îl întrebă.

Ochii ei erau rotunzi, cu pleoapa inferioară puțin umflată. Nu părea să fie prietenoasă. 

- Bună seara, spuse copilul. 

Femeia s-a aplecat să-l vadă mai bine. 

- Aaa, bună seara. Deci, ce cauți pe aici? 

- Caut o casă.

- O casă? Pentru ce? 

- Caut o cameră, să stau cu chirie.

- A, deci așa. Cauți o cameră cu chirie. Și cu ce vei plăti chiria? 

- Cu banii mei. 

Și își atinse buzunarul.

- Deci cu banii tăi... De... nu știu. 

Și plecă. Nu cumva era o fantomă?

Melios începu să fugă, dacă veneau mai multe fantome și îl lăsau fără glas? Auzise de la niște bărbați că așa se întâmplă. Trebuia să găsească o casă, să intre în ea cât mai rapid. Chiar dacă era un necunoscut, chiar dacă era încuiată. Își mijă ochii și zări o ușă. Dinăuntru se auziră niște pași.

- Cine este? întrebă cineva.

- Eu, spuse Melios.

- Cine ești? 

- Eu... un străin. Deschide, tușă. 

În spatele ușii nu se mai auzi nimic, de parcă persoana se gândea ce să facă. 

- Ești copil? 

- Da, copil...

Iar se lăsă liniștea în spatele ușii. Apoi, pașii se auziră din nou, parcă mai aproape. 

- Așteaptă...

Se auzi lacătul, apoi ușa se crăpă puțin, și o pereche de ochi bătrâni începură să-l analizeze. Simțea cum ochii aceia îl înțeau ca niște ace, de parcă ar fi fost o îmbrăcăminte ruptă pe care aceștia o coseau. 

- Se face frig... spuse copilul, cu voce înceată. 

- Da, se face, răspunse femeia. Dar ce să-ți fac? Sunt singură, soțul meu e la arat. 

- Lasă-mă să intru, tușică, îl voi aștepta. Vreau o cămăruță cu chirie, cu banii mei voi plăti. Nu sunt hoț. Am venit ca să merg la școală. 

- Bine, răspunse femeia, fără chef. Intră, stai până când vine bărbatul meu. Însă să știi că nu avem cameră de închiriat. Hai, intră. Să fim înțeleși, nu îți promit nimic. Te-am poftit să intri ca să nu îngheți afară. Hai, lasă jos bocceaua, pune-o acolo, și ia loc. Trebuie să apară și el. Da, da, ia loc acolo... Ascultă, dacă vrei... vino aici, mai bine, în cămăruța asta, ia și desaga cu tine, Eu mă duc să gătesc. Fii atent, nu am făcut nicio înțelegere cu tine. 

Melios se strecură în cămăruța pe care i-o arătase femeia. Nu avea lumină, doar două, trei fire de lumină veneau de la lampa din bucătărie. Își puse desaga într-un colț și se așeză. Era obosit și inima îi bătea de parcă cineva, în interior, o lovea cu un ciocan. Un greiere rodea lemnul vechi al acoperișului. Să-i fie de bine, îi ținea companie. Norocosul de el, avea ce mânca, putea sta într-un loc uscat, în timp ce el... cine știe unde va dormi mâine? Femeia nu-i spusese nimic sigur, era între da și nu, și cine știe cum e soțul ei? Sunt soț și soție, familie, deci, ar trebui să fie miloși, dar cine știe cum sunt familiile în acest oraș? Dacă femeia ar fi fost simțitoare, l-ar fi rugat pe soț, l-ar fi luat cu binișorul și ar fi reușit să-l facă să-l accepte pe Melios. Dar ea era bănuitoare, avea ochii înspăimântați. Nu-i arde ei de fapte bune, A văzut el mame aruncându-și copiii în stradă, iar frații scoțându-și ochii între ei. Ce să aștepte de la o străină? 

Aceasta e o casă străină, iar el un musafir pentru o noapte. Nici măcar nu i-a văzut ochii femeia, cum să-l accepte din prima? Ce, îl știa de undeva? Bine că nu l-a luat la fugă cu un retevei, bine că nu s-a întâmplat asta. 

Greierele continua să roadă, ca un ceas care roade timpul, când, iată, se auziră pași pe drum. Femeia acoperi grăbită oala cu capacul și ascultă pașii grăbiți în holul mic al întrării.

Îl primi pe bărbat cu lampa, luminându-i drumul. 

- Ai întârziat, spuse. Ce s-a întâmplat?

Melios ciuli urechile ca să audă vocea bărbatului. Învățase să înțeleagă cum sunt oamenii după voce.

- Nu zici mai bine cum de am reușit să ajung... zise bărbatul.

- Ce ai pățit? Doamne ferește!

- Văpaie...

- Ce spui? Doamne ferește, Maica Domnului! 

- S-a speriat de umbra unei nevăstuici și era să mă arunce la pământ. Uită-te la el, îi tremură carnea de parcă îl lovești cu biciul. Am descălecat și l-am adus până acasă trăgîndu-l de ham,

- Văpaie... Văpaie, spune cu blândețe femeie. Ptrrrr.... 

S-au auzit niște zgomote de copite. Două animale au intrat înăuntru și s-au oprit exact sub cămăruța unde era Melios. 

- Să-l leg la locul lui de la iesle? întrebă femeia. 

- Da, dar adu-mi înainte niște sare de amoniac și apoi, încălzește puțin niște tărâțe. 

- Să-l frecăm cu puțin oțet? 

- Că bine zici, da. 

Se auzi cum bărbatul încerca să liniștească animalul, apoi cum îl freca pe spinare cu oțet. 

- Face pe bolnavul... spuse femeia. 

- Eee, îi place să-l alintăm așa. Văpaie... hai, inspiră. 

Se auzi animalul cum strănută.

- Așa, bravo! Așa, băiatul meu. Poftim, ai văzut, Areti? I-a trecut.

- Slavă Domnului!... Știi...

- Ce?

- În seara asta am primit în casă un copil sărman. Unul singur este...

- Ce zici? Să fie binevenit. I-ai pregătit ceva?

- Stai puțin...

- De ce să stau? 

- Nu ți-am spus cine e.

- Oricine ar fi, e binevenit. A bătut la ușă înainte de a intra? 

- A bătut.

- Atunci e un copil bun. Cei răi nu bat la ușă.

- Ascultă înainte, să-ți spun ceva...

- Hai, zi!

- E un băiețel. A bătut la ușă și a întrebat de o cameră pe care s-o închirieze, pentru că va merge la școală.

- Ce fel de copil este?

- Pare sărac. Nu l-am descusut. Are și o boccea cu haine de schimb.

- Se pare că vrea să meargă la gimnaziu.

- Așa se pare.

- Ei bine, ce i-ai spus?

- I-am zis: „Stai acolo, pe bocceluța ta, până vine soțul meu”. Am făcut bine? Știu și eu...

- Bine ai făcut...

- O să-și petreacă noaptea la noi și de mâine se va descurca singur.

- Nu te grăbi. Dacă a bătut la noi la ușă înseamnă că nu are pe nimeni alături de el.

- Așa gândesc și eu.

- Deci... Lasă, o să vedem...

- Ce? Te gândești să rămână? 

- Am spus: Lasă o să vedem. Să vedem înainte cine este. Acum...altceva. Ce ai gâtit pentru seara asta?

- M-am dus să caut niște zarzavaturi, nimic. Mai aveam un pumn de fasole, asta am pus în oală. 

- Este gata?

- Să mai dea un ultim clocot. Mergem?

- Mergem, mergem. Doar... dacă ai puțină apă caldă...

- Urcă, am totul pregătit.

S-au auzit pașii lor pe scări. Melios s-a ridicat de pe podea și s-a așezat iar pe bocceaua lui cu haine. Părea de treabă bărbatul. Cuvintele lui veneau din inimă... Pe măsură ce-i ascultase vorbind, teama lui se risipise. Se încălzise. Hainele lui sărăcăcioase începuseră să-i țină de cald ca o blană. Exact la timp începuse și  mirosul mâncării să se răspândeacă prin casă. Ah, mâncare caldă, gătită... și o casă primitoare. Și-n casă să fie cald, ca la sânul mamei. Da. Dar îl vor chema la masă? Îi vor spune: „gustă”? Sau îl vor lăsa să se sature numai cu mirosul? Taci, Krif, nu te teme! În curând. da... Poftim, nu le auzi pașii? La ușa ta s-au oprit? Da, da.

- Băiete...

Iată, vocea gospodarului. Băiatul își îndreptă spatele. 

- Dormi, copile? Scoală, hai să cinăm. Să ne și cunoaștem. Dar cum de stai așa singurel în cameră, pe întuneric? O să te dezobișnuiești să mai vezi. 

Melios se ridică, se făcu că aranjează ceva, apoi ieși. 

- Ia, făcu bătrânul când îl zări la lumină. Dar tu ești mărișor. Cum ai zis că te cheamă? 

- Melios...

- Poftim, ce nume frumos, să fii mândru de el, lumina mea. Eu sunt unchiașul Anestis. Ea este mătușica Areti. Ia loc, așază-te aici la măsuță. Oh, așa rușinos ești? Sigur mori de foame. Femeia, o lingură pentru Melios. Hai, bine-ai venit. Bagă lingura adânc, să iei și fasole. Așa, bravo. Ah, femeie, ai făcut o mâncare dumnezeiască. 

Câtva timp, s-a auzit numai zgomotul lingurilor. 

Bătrânul ceru încă o porție de mâncare.

- Frigul mi-a deschis apetitul, spuse el, parcă scuzându-se. Mai vrei și tu, băiețașul meu? Nu? Bine, cum crezi. 

Când au terminat de mâncat, bătrânul se duse și se așeză aproaape de sobă. 

- Hai, vino aici, lângă mine. Eu o să-mi răsucesc o țigară și tu o să-mi povestești pățaniile tale. Ai venit ca să mergi la gimnaziu? Mi-am dat seama. Știi că ți-am zis asta, femeie? Deci?

- Voi da examene... spuse copilul. Întreaga vară am lucrat și toată iarna. Acum am venit pentru examene... 

- Ah, ah, ah...

- Am pus deoparte câțiva bani pentru cărți și pentru chirie, o să mănânc puțin, doar o dată pe zi. 

- Foarte scump, micuțule, să cumperi cărți și să înveți să scrii. Și ce vei face cu ele?

Melios nu știu ce să răspundă. Ce să facă? Ce întrebare e asta? Nu putea fără cărți, erau ca o hrană pentru el, ca pâinea, le venera. Spuse doar atât:

- Vreau să învăț... ca să pot citi cărți.

- Bun, să zicem că ai învățat, știi să  scrii. Ce vei face apoi? Ce câștig ai din asta? 

- Nu vreau să mai fiu paznic la vaci. Vreau să port haine curate, să scriu frumos, ca dascălii și să pot vorbi corect. Să nu se mai râdă de mine. Mai târziu, vreau să învăț și câteva din secretele pe care le conțin cărțile ca să le pot spune și altora. 

- Numai pentru asta vrei să înveți?

- Se spune că dacă nu știi să scrii ești bleg. 

- Hei, tu ești? 

- Nu știu, poate că sunt...

- Nu vezi toate câte sunt în fața ta? 

- Le văd. dar mai pot fi și altele pe care nu le văd și pe care le voi vedea după ce voi învăța să scriu. 

- În mare chin ai intrat de timpuriu, fiul meu. Nu, lasă. Ești sigur că vrei să ai atâta bătaie de cap? 

- Alții merg la școală. Eu nu am putut, a trebuit să adun bani. Nu mai am pe nimeni pe lume. 

- Ce?? Mai spune o dată asta și-ți tai limba din gură. Nu are pe nimeni pe lume, auzi! Și eu ce sunt?? E? Nu sunt eu părintele tău? Ce am tot vorbit atâta timp? Ai uitat deja? 

- O să mă... lăsați să rămân la voi? 

Anestis se prefăcu supărat. 

- Areti! Ia dă-mi vergea aceea ca să-l articulez un pic! Auzi: dacă-l lăsăm să rămână la noi?! Să mergi mâine să te înscrii. Și dacă îți fac greutăți, să le spui: „o să-i spun tatălui meu”. Să mergi, copilul meu, să mergi la școală. Să mergi, că poate îmi vei deschide și mie ochii, că n-am știut carte toată viața. Nu ține cont de ce am spus mai devreme. Din prostie am zis. Și acum, hai, la somn! I-ai pregătit patul, Areti? Hai, să ai o zi bună mâine, eu o să plec în zorii zilei. Dacă ai nevoie de ceva dimineață, să-i ceri mătușicii tale, hai, lumina mea, să te văd că ajungi un om învățat! 

Melios a plecat fără să scoată un sunet. Ar fi avut atât de multe de spus, dar nu putea nici să deschidă gura. Și chiar de-ar fi reușit s-o deschidă, nu ar fi putut să spună niciun cuvânt, pentru că nu mai avea voce. Când a rămas singur în camăruța sa, era plin de ciudă. S-a dezbrăcat ca să se culce, dar a uitat să se descalțe. Mâinile îi tremurau. Apoi, i-a venit izbucnească în râs. Într-un final, a adormit cu ochii înlăcrimați. A visat o casă de aur, clădită pe un deal și înconjurată de jur împrejur cu gard de metal. De ani de zile se învârtea în jurul ei, căutând un mijloc de a pătrunde, până când, la un moment dat, a sărit gardul și a intrat! 

Capitolul III

Școala cea mare și-a deschis porțile în zorii zilei. Zile întregi a muncit s-o aranjeze bătrânul Thodos cu bătrâna lui, Narcisa. Curățau pânzele de păianjen și bombăneau. 

Bătrâna, de la atâta praf era ca un hering dat bine prin făină. Bătrânul, cu un bâț cu șpaclu în capăt, repara crăpăturile din pereți. Se rupsese haina cea veche și două zile a pierdut încercând să rezolve problema aceasta. Da, trebuie să spunem că bătrânul Thodos nu era îmbrăcat precum ceilalți bătrâni din vechime, nu purta pantaloni sau ițari. El purta o robă albastră fără mâneci, precum acelea pe care le poartă preoții acasă, dar mai împodobită, cu câte un buzunar frumos în dreapta și în stânga. Moș Thodos ținea mult la îmbrăcămintea sa. Nu ar fi schimbat-o cu nimic, pe nicio sutană ori vreun veșmânt regesc. Narcisa purta și ea haine speciale, o fustă cafenie cu pliuri, o cămașă cu mânecă lungă, cu pieptar și bonetă, așa cum poartă servitorii armeni. Parcă erau o pereche de păsări împodobite pe care nu se știe ce furtună o aruncase în acest oraș. 

Locuiau în subsolul școlii celei mari, într-o cămăruță aranjată special pentru ei.

În acea ultimă zi, s-au trezit dis de dimineață, odată cu gâinile. Au măturat, au stropit cimentul din fața școlii și au așteptat „căprițele” să vină să-i zăpăcească. 

Aveau certuri zilnice cu copiii, dar sub nicio formă nu se cumințeau... Vara, când nu era nimeni care să-i chinuie, se ciondăneau între ei și pândeau să vină „drăcușorii” să-i mai dezmorțească. Devenise deja o obsesie, să se certe cu copiii, să le facă morală. 

Și astfel, astăzi, după ce deschise moș Thodos școala, se duse și se așeză prevăzător în spatele porții așteptând să vină vreun mucos care să-i dea motiv să se certe. Și iată că ocazia se ivi!

Pe drum apăru un copil slab, cu sticluța de cerneală și toate cele trebuincioase, care se duse și se sprijini de stâlpul școlii. Ah, de-ar intra înăuntru! Bătrînul așteptă să-și continue drumul, 

așteptă să-i murdărească marmura... Nimic. Într-un final, văzând că nu se întâmplă nimic, decise să se ducă la el și să caute un motiv de ceartă. Tuși de două ori, își suflă nasul într-o batistă colorată și coborî.

- Ce cauți pe aici? întrebă, mijind ochii pe jumătate închiși.

- Bună ziua, spuse copilul.

„Ia te uită. Ăsta e copil educat, are maniere. Ia te uită, ține ochii plecați.”

- Pentru examene?  întrebă.

- Da, domnule.

„Exact cum am zis, vorbește cu dumneavoastră.” 

- Bun... și ai visat banca de la școală? Ți-era frică să nu o pierzi?

- Nu am ceas, domnule, răspunse înfricoșat copilul. E prea devreme? N-am știut, o să vin mai târziu.

- Vino aici... vino aici. Așa ești tu? Ca o șopârlă, Doamne. Haide, stai aici. trebuie să vină profesorii. Ești de la sat?

- Da.

- Și nu te-ai săturat de învățătură în satul tău? Ai venit să iei și de aici? Hei, vino aici, unde fugi? Te-am jignit? Bine. Îmi retrag cuvintele. Ai părinți? Bine, bine, nu te enerva. ia te uită, imediat ești gata să te umfli de supărare, ca laptele care dă în foc. Nu te mai întreb nimic. Ai grijă să avem trai bun împreună. Eu sunt adjunct aici, nu vreau probleme. Vezi fereastra aceea? Da, uită-te, e perfectă. Dar „dușmanii” mei o sparg mereu cu mingea. Te joci cu mingea?

- Nu.

- O să vedem. Îți spun de pe acum, pentru că eu sunt adjunct... Stai acum acolo, hai, repede. Vine profesorul, domnul Anahoridis.

S-au ascuns amândoi în spatele stâlpilor. Peste puțin apăru alt profesor.

- Îl vezi? Este profesorul Scamvuras. El te va examina.

Un bărbat mărunt, cu haine de culoarea muștarului și cu papion se apropie de poarta școlii.

Melios spuse. „bună ziua”. 

Profesorul se opri și îl privi cu o nepăsare enigmatică. 

- Bună ziua, domnule Scamvuras, spuse adjunctul și întinse mâna cu un gest amuzant și rușinat, totodată. Un an școlar bun!

Profesorul spuse „mulțumesc” părând și acesta rușinat. Apoi se întoarse spre copil.

- Pentru examenele scrise ai venit? Numele?

- Melios Kadras.

- Bun, vino în câteva minute. Să-l aduci tu, moș Thodo. Ai întârziat mult, însă.

- Nu am putut susține examenele în iunie, spuse copilul.

- Bine, o să vedem. Să așteptăm să vină și directorul. Apoi, urcă scările și intră în școală. 

- Este blând? întrebă copilul cu o voce neliniștită.

- Ei, băiete, întrebi cam multe. Nu-ți spun nimic, o să afli singur. Este și nu este, depinde cum te porți. Așa nu sunt toți oamenii? În funcție de cum te porți cu ei. Și eu mă port frumos, dar cine apreciează? Și tu ești bun, dar unde e paltonașul tău ca să nu răcești acum, toamna? Știu, știu ce o să-mi spui. Nu ai pentru că ești sărac. Dar de ce ești sărac? Asta nu mai știu. Mă opresc aici cu cercetarea mea. Când vei crește, caută să afli binele și pentru mine. Liniște acum, sosește directorul. Îl vezi? acela cu părul blond și fața roșie. El răspunde de gimnaziu. Îți doresc succes, mă duc la subsolul meu. 

- Este rău, bunicule? 

- Nu știu. Află singur.

Și plecă. Directorul se apropie, urcă scările, privind în sus și întră. Era un om solid, cu piept masiv și sprâncene albe. Peste câteva clipe apăru iar moș Thodos. 

- Pssst... copile. Apropie-te. Te așteaptă înăuntru domnul profesor. Să mergi încet, să nu faci zgomot. Ia stai! Nu știi ce înseamnă „să mergi încet”? 

- Sunt grele tălpile încălțămintei, spuse copilul. Nu pot să merg fără zgomot. 

- Încearcă, niciodată să nu spui că nu poți. 

- Încerc, dar nu pot.

- Asta e, hai, intră. Și să fie cu bine, succes.

Melios întră pe ușa pe care i-o arătase. Înăuntru era liniște. Băncile așteptau înșiruite ca niște faguri goi de miere.

Profesorul privea pe geam. Ochii copilului îi cercetară chipul tras, de culoare smeadă, părul drept, des, vârsta greu de apreciat.

- Ai venit? Stai acolo, spuse. Nu, acolo, în prima bancă. 

Apoi se duse la catedră și se uită la el. 

- Ai diploma de final de an la tine?

Copilul o trase ușor dintre hârtiile sale și i-o întinse.

- A... făcu profesorul și se aplecă pentru a vedea mai bine. Mediile tale sunt bune. Și nota la purtare e bună. Foarte bine.

Împături hârtia și se jucă cu ea, împingând-o dintr-o parte în alta. Apoi merse iar la fereastră și privi afară.

Melios crezu că nu va mai pleca de la fereastră, că îl va prinde înserarea acolo. Cât timp a trecut așa, nu știa. Deodată se auzi un cocoș cântând. Nici acum nu se va dezmetici să plece de la fereastră?

„Nu, nu s-a dezmeticit nici acum. Regretă, cumva? Oare a uitat că e profesor? Cât va mai dura situația asta?”

Dar nu mai ținu mult. Înainte ca Melios să intre în panică, profesorul se întoarse.

- Unde sunt părinții tăi?

Melios ezită o clipă. Apoi spune:

- Nicăieri. 

- Atunci, cine are grijă de tine? 

- Eu.

- Și cine te-a învățat să citești?

- Am învățat singur. 

Papionul se mișcă deodată în sus și în jos la gâtul profesorului. Se duse la catedră, deschise o carte și luă o foaie de acolo, scrise cam douăzeci de rânduri și i-o dădu.

- Acestea sunt întrebările. Transcrie-le frumos pe hârtia ta și sub ele să scrii răspunsurile. Să te gândești bine înainte să le scrii. 

Se duse la catedră, deschise o carte și începu să citească. 

Întrebările erau floare la ureche pentru Melios. Se așeză și le scrise imediat. Apoi, scrise răspunsurile, împături foaia și se uită la profesor. 

- Ce s-a întâmplat? făcu acesta la un moment dat, de parcă atunci îl vedea prima oară. De ce nu scrii?

- Am scris.

- Bun. Acum scrie și răspunsurile.

- Le-am scris. 

- Cum???

Profesorul se ridică.

- Nu e posibil. Nu se poate! Dă-mi să văd.

Lua hârtia, citi, își puse palma la gură de vreo două ori, apoi lăsă hârtia pe catedră. 

- Te felicit, spuse serios. Mi-e teamă, însă, că nu ai aprofundat îndeajuns materia clasei a șasea. Îmi place că ai o memorie foarte bună, dar eu nu încurajez învățatul mecanic. Ai învățat ortografia? 

- Nu, domnule.

- Și totuși, ai foarte puține greșeli. Acum,  să trecem la examenul oral.

O jumătate de oră mai târziu, întră în sală directorul.

- Domnule director, spuse profesorul cu un aer mirat. Am terminat. 

- Cum s-a descurcat?

- Bine... îndrăznesc să spun că foarte bine.

- Hm... ia să văd, și luă să examineze hârtia. Hm... făcu din nou. Și la oral cum s-a descurcat?

- Îndrăznesc să spun că....

- Bine. Tu de ce ai venit așa de târziu?

- Domnule... spuse Melios și înghiți în sec. Nu am știut. Am venit de la sat.

- Nu mă interesează. Trebuia să știi. Ai rămas repetent în vreo clasă? 

- ...

- De ce nu răspunzi?

- Nu am rămas.

- De ce ai ezitat? Ai absolvit cei șase ani integral?

- Nu... nu...

- Ce „nu”?

- Nu am... mers la școală deloc. 

- Cum?! Deloc? Domnule Scamvuras, ce descoperire mai e și asta?

Bietul domn Scamvuras... Ar fi preferat să fie el în locul copilului. Papionul se mișca agitat și aproape că îi sugruma gâtul. Rămăsese la catedră și privea când la director, când la copil.

- Nu am prevăzut o situație asemănătoare, domnule director. Recunosc că e surprinzător.

- Cum „surprinzător”, domnule Scamvuras? Aici e vorba de înșelăciune. Să notați numele dascălului care i-a semnat diploma de studii.

Deodată se întoarse spre copil.

- Cum îndrăznești, tinere, să înșeli întreaga comisie? Ei, de ce taci? E tăcerea celui vinovat! Încetează să plângi! 

Deodată, copilul își ridică capul și îi privi cu ochi furioși. 

- Nu, domnule. Nu plâng! ... De ce aș plânge? Nu sunt vinovat cu ceva și nici nu am mințit. De ce nu acceptați examenul meu, domnule director? Asta mi s-a predat, asta am învățat. De ce nu acceptați? Cu ce este diferită învățătura la sat? N-am avut bani să merg la școală și am învățat pe câmp. E rău așa ceva? Acum îmi spuneți că nu pot să trec mai departe.

- Tăcere!

Directorul era vânăt de furie.

- O să plec, spuse Melios. Și o să spun oricui mă va întreba, că am strâns cândva bani ca să merg la gimnaziu, dar nu m-au acceptat pentru că tot ce știam învățasem pe câmp și aceste învățături nu au trecere la oraș. 

- Uite, prietene, ce tupeu! Te-am întrebat numele celui care te-a asitat ca să îl menționez la minister. Cer să îmi răspunzi imediat! Restul nici nu contează. Ei? Aștept. De ce nu răspunzi?

- Se pare... înterveni profesorul, se pare că a uitat numele dascălului. Nu e așa, copile? 

- Nu... spuse Melios. Îl știu! 

- Și de ce nu îl spui? strigă directorul și se întinse să-l prindă de ureche.

- Pentru că nu sunt trădător, răspunse Melios și o luă la fugă.

Directorul alergă după el.

- Vino aici, imediat! Stai, oprește-te! 

Melios sări câte două scări deodată.

- Adjunctule, oprește-l!

Melios coborî furios scările. Ajunse în fața porții, dar ceva o bloca. O haină lungă, albastră. 

- Ia vino aici, mucosule. Tu ești cel așa cuminte?

- Ține-l, strigă de sus directorul.

- Lasă-mă, îl rugă copilul. Moș Thodo, tu ești om bun, lasă-mă. 

- Te-aș fi lăsat, copile, dar dup-aia mă concediează... și ce va mânca baba mea? Nu mă lovi cu picioarele. 

- Bunicule, lasă-mă, altfel te mușc.

- Stai cuminte.

- Îți spun pentru ultima oară, lasă-mă.

- Taci, am spus. 

- Ei, atunci, poftim! 

Cum ținea sticluța cu cerneală, i-o aruncă cu putere în ochi. Bătrânul îl lăsă ca să-și ferească ochii cu palmele și în timpul acesta copilul se făcu nevăzut. Înainte de a coti pe drum, apucă să-l vadă pe director cum își mișca brațele ca un nebun, sus, pe scara de marmură. 

Capitolul IV 

Melios a luat-o la fugă pe străduțele înguste. Strigătele directorului îl urmăreau încă, deși se îndepărtase de școală, deși ajunsese în zona înaltă a orașului. Acolo, sus, nu erau oameni cu papion, oameni cu ochelari - toți aceia care, întotdeauna, îl urmăriseră ca lupii. Acolo, sus, erau oameni obosiți, săraci, femei amărâte cu copii nespălați în brațe. 

Acolo, sus, putea să stea pe o piatră, să-și prindă capul în mâini și să-și evalueze întreaga catastrofă. Iată, deci, cum s-a ruinat totul. Și învățătura, și visurile lui. Totul... Ușa marii școli s-a închis, de parcă a fost sigilită cu un munte mare. Acum, Krif, totul s-a terminat. Toate drumurile s-au închis și singurul care a rămas e acest râu care curge prin fața ta.

Atinge acest chip, prinde-ți un pic inima și fă-o să tacă... Da, uită-te la acel copil care te privește din apa râului, zâmbește-i... Și, o să vezi, îți va zâmbi și el.

O femeie, puțin mai sus, bătea cu sete o velință. Uite-așa l-a lovit și pe el viața, atâția ani. Nu, să nu plângi, să nu plângi. Se uită la tine câinele acela cu blana cafenie.

Da, era un câțel acolo care-l privea. Trecuse prin fața lui gânditor, apoi se oprise un pic, și după aceea s-a întors și s-a așezat în fața lui să-l privească. Acum, la cât de supărat este directorul, vor trece ani până se va liniști. Și când îi va trece supărarea, Melios va fi deja prea mare ca să-l mai primească la școală. 

Nu a mai rezistat și a început să plângă. Râul lua cu el lacrimile sale și le ducea în mare. Astăzi, apa avea un fel de întunecime. Melios era prieten vechi cu râurile. Le iubea apele, le cunoștea. Poate de aceea se supărase râul, se întunecase apa lui. Tot ce privea Melios astăzi, era întunecat. Casele, copacii, găinile care se bălăceau în apă, rațele care pluteau ca niște bărcuțe. 

Chiar și un țigan, cu site și oale, care cobora, i se păru tot întunecat. Ce negru era! Avea o curea petrecută pe umăr, o șapcă cârpită cu bucăți de culori asemănătoare și cobora zdrăngânind obiectele și cântând.

Se opri lângă femeia care spăla velința și începu să discute cu ea.

- Ia, cucoană... spuse. Cositorul meu este neprețuit. Ca pâinea. Haide, cumpără. Ce sunt doi bănuți? Am copiii slăbuți. Ia o sită să cerni făina. N-ai inimă? Nu ți-e milă de cei sărmani? Îți dau lucruri bune, de calitate, cu bani puțini. Ia o oală să faci ciorbă. 

Femeia, enervată, nu știu ce să spună. 

- Nu e bărbatul meu acasă.

- Tocmai asta e! Când va veni, va mânca ciorba și o să spună „Amin”, ce mâncare bună ai făcut. 

- Lasă asta, când va veni soțul meu oi vedea dacă iau ceva.

- Aman! Uite, îți las oala să faci ciorbă și trec dup-amiază să-mi dai banii. Hai, la revedere, coniță!

- Stai, o să-ți aduc banii, să nu mai treci dup-amiază, ești foarte insistent. 

Țiganul râse, arâtându-și dinții galbeni. 

- Lucru prețios ai luat, coniță, nu orice tinichea. 

Femeia își șterse mâinile, intră în casă și îi aduse banii.Țiganul îi, închise ochii și își mângâie barba cu ei. 

- Să fie cu noroc, domniță. Amin!

traducere Adina Velcea