Abdulrazak Gurnah - Afterlives – Viețile de mai târziu, traducere Ovidiu Cornilă

Capitolul întâi

– fragment –

Traducere: Ovidiu Constantin Cornilă

Khalifa avea 26 de ani când îl întâlni pe negustorul Amur Biashara. La acea vreme, el lucra pentru o mică bancă privată deținută de doi frați gujarati. Băncile private administrate de indieni erau singurele care aveau relații cu comercianții locali și se adaptaseră deja la modul lor de a face afaceri. Marile bănci doreau afaceri conduse de hârtii, garanții și asigurări, ceea ce nu convenea întotdeauna comercianților locali care lucrau pe rețele și asociații invizibile cu ochiul liber. Frații îl angajaseră pe Khalifa pentru că era rudă cu ei din partea tatălui său. Poate că „rudă” era un cuvânt prea puternic, dar și tatăl său provenea din Gujarat și, în unele cazuri, asta se dovedea a fi o relație suficientă. Mama lui era o femeie de la țară. Tatăl lui Khalifa o cunoscuse pe când lucra la ferma unui mare proprietar indian, la două zile de mers de la oraș, unde locuise cea mai mare parte a vieții sale de adult. Khalifa nu părea indiancă, sau nu genul de indian pe care erau obișnuiți să-l vadă în acea parte a lumii. Tenul, părul, nasul, toate le avea de la mama sa africană, dar îi plăcea să se dea mare cu originea tatălui atunci când îi convenea. Da, da, tatăl meu era indian. Dar eu nu arăt a indian, nu? Se căsătorise cu mama și îi rămase loial. Unii bărbați indieni se joacă cu femeile africane până când sunt pregătiți să ia o soție indiană, și pe urmă le abandonează. Tatăl meu nu o părăsise niciodată pe mama.

Tatăl lui se numea Qassim și se născuse într-un mic sat din Gujarat cu bogați și săraci, hinduși și musulmani și chiar și câțiva creștini Hubshi. Familia lui Qassim era musulmană și tare săracă. Crescuse ca un băiat sârguincios care era obișnuit cu greutățile. Fusese trimis la școala unei moschei din satul său și apoi la o școală guvernamentală cu predare în limba gujarati din orașul din apropierea casei sale. Tatăl său era perceptor de taxe care călătorea prin țară pentru angajatorul său, iar ideea lui era ca băiatul să fie trimis la școală pentru a deveni și el perceptor de taxe sau ceva la fel de respectabil. Tatăl nu locuia cu ei. Venea să îi vadă doar de două sau trei ori pe an. Mama lui Qassim avea grijă de soacra ei oarbă, precum și de cei cinci copii. El era cel mai mare și avea un frate mai mic și trei surori. Două dintre surorile sale, cele două mai mici, muriseră când erau mici. Tatăl le trimitea bani din când în când, dar ei trebuiau să se descurce singuri în sat și să facă orice muncă pe care o găseau. Când Qassim se făcu mai mare, profesorii săi de la școala de limbă gujarati îl încurajară să se înscrie pentru o bursă la o școală elementară cu predare în limba engleză din Bombay, iar după aceea norocul începu să i se schimbe. Tatăl său și alte rude aranjaseră un împrumut pentru a-i permite să se cazeze cât mai bine în Bombay în timp ce urma cursurile școlii. Cu timpul, situația sa se îmbunătățise, deoarece devenise chiriaș la familia unui coleg de școală care îl ajută să găsească de lucru ca meditator pentru copiii mai mici. Cei câțiva ani câștigați acolo îl susținură în traiul de zi cu zi.

La scurt timp după ce termină școala, primi o ofertă de a se alătura echipei de contabilitate a unui proprietar de terenuri de pe coasta Africii. Păru o binecuvântare, o oportunitate deschizându-i o ușă către un mijloc de trai și, poate, spre o aventură. Oferta sosi prin intermediul imamului din satul său natal. Antecesorii proprietarului de terenuri proveneau din același sat în trecutul îndepărtat și mereu trimiteau după un contabil de acolo când aveau nevoie de unul. Asta pentru a se asigura că cineva loial și dependent se ocupa de afacerile lor. În fiecare an, în timpul lunii de post, Qassim îi trimitea imamului din satul său natal o sumă de bani, pe care proprietarul o păstra deoparte din salariul său, pentru a o expedia familiei sale. Nu se mai întoarse niciodată în Gujarat.

Aceasta era povestea despre pățaniile sale din copilărie pe care tatăl lui Khalifa i-o spusese. Îi povesti toate astea pentru că așa fac tații cu copiii lor și pentru că își dorea ca băiatul să vrea mai mult. Îl învăță să citească și să scrie în alfabetul roman și, de asemenea, să înțeleagă elementele de bază ale aritmeticii. Apoi, când Khalifa crescu mai mult, în jur de unsprezece ani, îl trimise pe băiat la un meditator privat din orașul din apropiere, care îl învăță matematică și contabilitate și un vocabular elementar de limba engleză. Acestea erau ambiții și practici pe care tatăl său le adusese cu el din India, dar care pentru el rămăseseră neîmplinite.

Khalifa nu fusese singurul elev al meditatorului. Erau patru, toți băieți indieni. Aceștia erau cazați împreună cu profesorul lor, dormind pe podea, în holul de sub scări, unde își luau și masa. Nu li se permitea niciodată să urce la etaj. Sala lor de clasă, o cameră mică, cu rogojini pe podea și o fereastră cu gratii înalte, era prea înaltă pentru ca ei să vadă afară, deși puteau simți mirosul canalizării deschise care trecea prin spatele casei. Îndrumătorul lor ținea camera încuiată după lecții și o trata ca pe un spațiu sacru, pe care trebuiau să îl măture și să îl șteargă de praf în fiecare dimineață înainte de începerea lecțiilor. Aveau lecții la prima oră și apoi din nou după-amiaza târziu, înainte să se întunece prea tare. La începutul după-amiezii, după prânz, tutorele se ducea întotdeauna la culcare, iar seara nu făceau lecții, pentru a economisi lumânări. În timpul liber, își găseau de lucru în piață sau pe malul mării, ori rătăceau pe străzi. Khalifa nu bănuia cu ce nostalgie își va aminti de acele zile în viața de mai târziu.

Începu să învețe cu profesorul în anul în care germanii soseau în oraș și stătu cu el timp de cinci ani. Aceia au fost anii răscoalei al Bushiri, în timpul căreia comercianții arabi și waswahili de coastă și de caravane rezistară pretenției germanilor de a fi stăpânii țării. Germanii și britanicii și francezii, belgienii, portughezii și italienii și oricine altcineva avuseseră deja congresul lor, își desenară hărțile și semnară tratatele, așa că această rezistență nu era nici aici, nici acolo. Revolta fusese înăbușită de colonelul Wissmann și de nou formatul său schutztruppe. La trei ani după înfrângerea revoltei al Bushiri, în timp ce Khalifa își încheia perioada cu tutorele, germanii se angajară într-un alt război, de data aceasta cu Wahehe, mult mai la sud. Și ei erau reticenți în a accepta dominația germană și se dovedeau mai încăpățânați decât al Bushiri, provocând pierderi neașteptat de mari pentru schutztruppe, care răspundeau cu mare hotărâre și cruzime.