Radio Poema

radiopoema.net

marți, 30 ianuarie 2018

Serghei Esenin - Omul negru


Sunt bolnav de tot, prieteni, 
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură, 
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng.

Ca o pasăre din aripi, 
Capul din urechi vibrează.
El picioarele trudite 
Să-şi mai poarte n-are cum.
Un om negru, 
Un om negru, 
Un om negru
Vine şi pe pat s-aşează.
Un om negru 
Nu mă lasă s-adorm noaptea nicidecum.

Un om negru
Plimbă-un deget pe o carte ticăloasă
Şi ca pestee-un mort călugăr, 
Mormăindu-mi din abis, 
Îmi citeşte viaţa unui zurbagiu, 
De patimi roasă, 
Împlântând în suflet groaza
Şi umplându-l de plictis.

Un om negru, 
Negru, negru!

"Hei, ascultă-mă, ascultă -
Mormăie mişcându-şi gheara - 
În această carte-s multe planuri mari
Şi mari idei.
Acest om trăit-a-n ţara
Care-o stăpâneau scârbavnici, 
Prefăcuţi şi mari mişei.

Ţara ceea, în decemvre, 
E drăceşte de frumoasă sub zăpezile de spumă, 
Viscolele ţes fuioare
De pe caierele moi.
Acest om a fost odată aventurier, 
Nu glumă, 
De cea mai aleasă viţă
Şi de cel mai falnic soi.

A fost fercheş, 
Pe deasupra şi poet, c-o înnăscută, 
Deşi nu prea mare forţă, 
Care nu plăcea oricui.
Pe-o femeie oarecare, 
Peste patruzeci trecută, 
O numea fetiţă scumpă
Şi spunea că-i dragă lui.

Fericirea - spunea dânsul -
E în dibăcia mânii şi în agerimea minţii.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericţi.
Nu-i nimic
Că-n traiul nostru biciuirea suferinţei
Ne aduce gânduri false
Şi ne lasă istoviţi.

Când te bântuie tristeţea, 
Când pierzi toate, 
Când te doare, 
Când te-nşfacă gerul vieţii, 
Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -
Să zâmbeşti cu nepăsare
E cea mai înaltă artă
Dintre câte-s pe pământ."

"Omule, omule negru!
Nu vei cuteza aceasta, 
Doar în valuri, 
Ca scafandru nu ţi-e rostul să te-njugi, 
Mi-e indiferentă viaţa unui biet poet
ce umblă după chefuri şi scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie, 
S-o citeşti şi să-l îndrugi."

Omul negru 
se încruntă şi se uită fix la mine.
În vomitături albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea făţiş să-mi spuie
Că-s tâlhar fără ruşine, 
Că pe cineva câineşte l-am căznit
Şi l-am prădat.

... Sunt bolnav de tot, prieteni, 
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură, 
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng...

Noaptea e geroasă.
Doarme
Liniştea răscrucii goale.
Singur stau la geam.
Pe nimeni
Nu aştept.
MI-e gândul stâns.
A acoperit tot şesul varul nisipos şi moale.
Nişte călăreţi - copacii -
În grădina mea s-au strâns.

Undeva, cobind, boceşte cucuvaia, 
Ca un scheaun.
Iscă tropot de copite
Sumbrii călăreţi de lemn.
Iată iarăşi
Omul negru
S-a ivit, 
S-a pus pe scaun, 
Dând jobenul către ceafă, 
Desfăcându-şi haina, demn.

"Hei, ascultă-mă, ascultă! -
Mârâie, privindu-mi faţa care parcă-nţepeneşte
Şi plecându-se asupra-mi tot mai rău, 
Mai fioros, -
Până astăzi niciodată n-am văzut aşa prosteşte
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticălos.
Ah! Să presupunem însă c-am greşi!
Afară-i lună.
Ce mai vrea şi luna asta
Toropită-n bălţi cereşti?
Poate c-o îmbie tainic
"Ea"
Cu coapsa groasă, 
Brună, 
Printre lirice miazme
De iubire să-i citeşti.

Ah! Mi-s foarte dragi poeţii!
Şleahtă de caraghioşi.
Eu îmi amintesc povestea cunoscută şi banală
Cum unei studente, 
Pline pe obraz de coşi, 
Din mers
O hâzănie pletoasă, ros de poftă sexuală, 
Îi vorbeşte prins de vervă
Tocmai despre univers.

Nu mai ştiu, 
Nu mai ţin minte, 
Într-un sat, poate-n Kaluga, 
Poate undeva-n Reazan, 
Trăia un copil cuminte, 
Cu păr galben, 
Ochi albaştri, 
În familia lui simplă şi săracă
De ţărani.

Şi-a crescut, 
Acum e vârstnic
Şi poet - chiar de elită.
De-o puetere nu prea mare, 
Dar de-un nesecat tumult.
Pe-o femeie oarecare, 
Peste patruzeci pornită, 
O numea fetiţă scumpă
Şi-o iubea nespus de mult."

"Omule, omule negru!
Eşti un oaspăt de ocară.
Faima ta de când e lumea
Se lăţeşte peste tot."
Sunt turbat, 
M-a prins furia -
Şi bastonul sare, zboară, 
Cu nebună-nverşunare
Îl izbeşte drept în bot.

Luna a murit.
La geamuri
Zorile-s albastre, line.
Ah, tu, nuoapte crudă, 
Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arăţi?
Cu jobenu-n cap pe scaun
Şed
Şi nimeni nu-i cu mine.
Singur sunt, bolnav...
Şi-oglinda
Zace spartă în bucăţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu