Despre Aleksandr Sergheevici Puskin

Aleksandr Sergheevici Puskin (6 iunie 1799-10 februarie 1837) s-a născut într-o familie străveche de aristocraţi ruşi, cu strămoşi germani, scandinavi şi africani. Mama lui, Nadejna Ossipovna Hannibal era nepoata unui sclav african, dăruit lui Petru cel Mare, sclav care, ulterior, a devenit general de armată şi persoană apropiată ţarului. Pornirile pătimaşe ale sângelui african işi pun amprenta asupra personalităţii lui Puskin, îmbinându-se cu profunzimea şi sensibilitatea sufletului rus.
Deşi a trăit puţin, a avut parte de mai multe poveşti de dragoste (113).
Pentru poeziile lui revoluţionare a fost mult timp in exil. Aflat în Basarabia, se indrăgosteşte de cele trei fiice ale generalului Raievski, eroul bătăliei de la Borodino.
Apoi, s-a indrăgostit de o frumoasă doamnă, Ludmila Sekora Inglezi, soţia boierului Inglezi. Aceasta fusese cumpărată de la ţigani, fiind de o frumuseţe răpitoare. Boierul aproape îi prinde în flagrant şi îl provoacă la duel pe Puskin, acesta acceptă, însă, într-un final, duelul este contramandat de guvernator, care îi dă lui Puskin 10 zile de arest la domiciliu, iar boierului îi recomandă o călătorie în străinătate împreună cu soţia lui.
Urmatoarea iubire a fost o ţigancă, Zamfira, pentru care Puskin a trăit în şatră timp de o lună, invitat fiind de tatăl acesteia, care era bulibaşă. Acesta i-a prezis poetului că se va căsători cu o femeie frumoasă care îi va aduce pieirea. Zamfira l-a părăsit pentru un ţigan de care era îndrăgostita, apoi aceasta este înjunghiată de acesta în inima. Perioada petrecută în şatră îl va inspira pe Puskin să scrie "Ţiganii".
Altă iubire a fost Calipsa, o grecoaică, care ar fi fost şi amanta lui Byron, anterior. Pentru ea a scris Puskin poezia „Şalul negru":

Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi, 

Şi-i sufletul meu veşted răzbit de suferinţi.

Pe cînd fusesem tînăr şi-ncrezător, trufaş,
O tînără grecoaică iubit-am pătimaş.

Fermecătoarea fată mă dezmeirda oricînd,
Dar ziua cea cumplită se arătă curînd.

Stam între oaspeţi veseli, voios sorbind din vin,
Cînd îmi bătu la uşă, şoptindu-mi, un străin:

-„Petreci între prieteni şi nu ştii nicidecum
Că tînăra ta greacă te-nşală chiar acum”.

L-am răsplătit cu aur, l-am blestemat neghiob,
Şi l-am strigat îndată pe credinciosu-mi rob.

Ne-am repezit: călare, goneam spre fată drept,
Şi-o crîncenă mîhnire se răsucea în piept.

Ajuns la pragul fetei, simţeam că nu mai pot,
În ochi căzuse ceaţa, eram sleit de tot.

Intrai în casa singur: acolo, pe divan,
Se săruta cu fata, în braţe, un armean.

N-am mai zărit nimic, doar spada s-a zbătut,
Tîlharul n-avu vreme să scape din sărut.

Jucai apoi pe trupul lipsit de cap şi-ntins,
Privind năuc la fata ce,-ngălbenînd, s-a stins.

Imi amintesc tăcerea, văd sîngele: tîşnea...
S-a prăpădit grecoaica şi dragostea cu ea.

Smulgîndu-i şalul negru din scumpul cap ucis,
Mi-am şters de sînge spada, rîzînd de vechiul vis.

Iar robul meu prin bezna cărîndu-i pe sub porţi,
În valuri dunărene i-a prăvalit pe morţi.

De-atunci nu-mi pun sărutul pe ochii nimănui,
Nici o plăcuta noapte în trista-mi viaţă nu-i.

Cu sufletul meu veşted răzbit de suferinţi
Mă uit la şalul negru ca un ieşit din minţi.

1820

În 1826, la un bal o cunoaşte pe Natalia Goncearova, care avea 16 ani și de care este vrăjit din prima clipă.  A avut de asteptat 3 ani pentru a-i fi primită cererea in căsătorie. Prima cerere a fost făcută în 1826 când poetul a fost refuzat, apoi a luat parte la asediul Erzerumului, în Caucaz. La revenirea sa, în 1829, o cere din nou în căsătorie. Căsătoria va avea loc în 1831.
Soţia sa era admirată de către ţar şi astfel Puskin a devenit un apropiat al curtii, deşi avea un titlu neînsemnat, însă ţarul îl putea avea sub observaţie şi se putea bucura de prezenţa Nataliei. Anterior, Puskin fusese mai mult in exil, datorită poeziilor sale şi i se interzisese să publice.

Cu Natalia a avut 4 copii, însă fericirea îi era umbrită de faptul că opera sa era cenzurată, iar munca neînsemnată de la curte îl frământa.
În 1834 la curtea ţarului a venit un ofiţer francez, Georges d'Anthes, şi între acesta şi Natalia se pare că s-a înfiripat o poveste de dragoste. E foarte posibil ca acest zvon să fi fost creat de cei de la curte care doreau îndepărtarea lui Puskin, cunoscut fiind temperamentul său vulcanic şi gelozia de care da dovadă. La primirea unei scrisori „anonime'' care făcea referire la infidelitatea soţiei sale, Puskin îl provoacă la duel pe ofiţer, acesta însă îi cere răgaz de 15 zile, timp în care  se căsătoreşte cu sora Nataliei, însă  conflictul dintre cei doi nu s-a încheiat nici prin această metodă de evitare din partea ofițerului.
O poezie scrisă în 1928 , „Presimțire" parcă prevestea acest sfârşit tragic al poetului.

În tăcere se-adunară 

Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată, iară
Mă ameninţă din greu...
Am s-o-ntâmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mândrei mele tinereţi?

După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator...
Dar presimt de azi, şi sânger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strâng mâna ta de înger,
Cât e vreme, înc-o dat'.

Blând, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea vesnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mândrie
Şi de-al tinereţii foc.

În 8 februarie 1837, în urma duelului, Puskin este rănit şi moare două zile mai târziu. Astfel s-a stins din viață acest mare poet al Rusiei. Moartea lui a fost privită în ţară ca o mare durere naţională. Femei, bătrîni, copii, elevi, oameni simpli, în cojoace şi, uneori, chiar în zdrenţe, veneau să se plece în faţa rămăşiţelor poetului iubit de popor. Dureros a fost că nimeni din aristocrație nu a venit să-și ia rămas bun de la Pușkin, pe când acesta agoniza. 

Ambasadorul Prusiei la Petersburg raporta pe atunci guvernului său: „Sunt precis informat că, sub pretextul unui patriotism înflăcărat, la Petersburg se ţin, de cîteva zile, cele mai ciudate cuvântări, în care, între altele, se afirmă că domnul Puşkin a fost aproape singurul sprijin, singurul exponent al ideii de libertate a poporului”.

Las poezia marelui Lermontov, şi anume „Moartea poetului", poezie dedicată lui Puskin, să incheie acest omagiu adus celui mai important poet şi dramaturg romantic al Rusiei, ALEKSANDR SERGHEEVICI PUSKIN.

Sclav al onoarei, suflet drept,
Jignit de clevetiri mărunte,
Poetul cu un glonte-n piept
Muri plecîndu-şi mândra frunte!...
Ocara lumii şi minciuna
L-au supărat, nu l-au supus,
Şi singur ca întotdeauna
S-a răzvrătit... şi-a fost răpus!
Răpus! Ce rost mai are plînsul
Şi corul laudei deşarte
Şi scuza foanfă pentru dînsul
În faţa împlinitei soarte?
Oare nu voi aţi prigonit
Talentul lui cu-nverşunare
Şi ca să rîdeţi aţi stârnit
Din foc ascuns văpaie mare?
Fiţi veseli! A căzut învins
În cea din urmă crudă luptă
Şi-acuma geniul lui e stins,
Cununa lui de lauri ruptă.
Calm, ucigaşul a ţintit
Şi-a tras. Şi inima-i păgână
Urma să bată liniştit;
Nu-i tremura pistolu-n mînă.
E de mirat? Un venetic
Zvârlit la noi din întîmplare,
Umblînd pe-aici la vînătoare
De ranguri, suflet de nimic;
Bătându-şi joc în chip obraznic
De limba noastră şi de ţara-ntreagă,
El a lovit în gloria noastră dragă
Şi n-a putut să înţeleagă
Ce om doboară braţul lui năpraznic.

Şi-acum poetul în mormânt e-nchis
La fel cu cântăreţul drag pe care
Atât de minunat ni l-a descris,
Ros de-ndoieli chinuitoare,
Şi care ca şi el a fost ucis
De-o mână rea, necruţătoare.

Lăsându-şi buni prieteni şi bucurii senine
De ce-a venit în zarva acestei lumi meschine,
Vrăjmaşa sufletelor îndrăzneţe?
Dând mîna cu un ipocrit mişel,
De ce-a crezut în vorbe şi-n chipuri false, el
Care-i ştia pe oameni demult, din tinereţe?
Cununa lui de lauri i-au scos-o şi i-au dat
Una de spini cu lauri împletită;
Dar spinii bine-ascunşi l-au înghimpat
Rănindu-i fruntea lui slăvită,
Ceasul din urmă i l-au otrăvit
Cu glume grosolane în şoaptă strecurate,
Setos de răzbunare a murit
Scârbit că-i sunt speranţele-nşelate.
S-a stins dumnezeiasca lui cântare
Şi n-o să mai răsune nicicând şi nimănui;
Şi unde-i el acuma e întuneric mare;
Pecetluită este gura lui.

Voi, însă, fii înfumuraţi
Ai unor taţi vestiţi prin mârşăvie,
Care cu tălpi de rob călcaţi
Vlăstarele lovite de urgie;
Voi care, lacomi, lângă tron pitiţi,
Ucideţi Libertate, Genii, Glorii,
Când apăreţi, de lege ocrotiţi,
Muţeşte adevărul şi tac judecătorii!
Dar este- n cer un straşnic judecător cinstit
Care pe voi, aleşii desfrâului, v-aşteaptă;
Cu aur el nu poate fi plătit
Şi ştie orice gând şi orice faptă.
Zadarnic veţi veni cu vorbe rele
La judecata cea de sus:
Tot negrul vostru sânge nu va putea să spele
Sângele poetului răpus.


1837

adina v.