Franz Kafka - Puntea

Eram rece și rigid, eram o punte întinsă peste o prăpastie; într-o parte îmi înfipsesem vârfurile picioarelor, în cealaltă mâinile, mă încleștasem în lutul fărimicios. Pulpanele hainei îmi fluturau în lături. În abis vuia pârâul cu păstrăvi, rece ca gheață. Nici un turist nu rătăcea pe culmea această de nestrăbătut, puntea nu fusese încă trecută în hărți. Stăteam întins așa și așteptam; trebuia să aștept; odată ridicată, orice punte nu poate înceta să fie punte, fără să se prăbușească. Cândva, spre seară - nu știu dacă era prima sau a miia oară, gândurile mi se învălmășeau continuu, și întodeauna, întodeauna se învârteau în cerc - oricum, era o seară de vară , iar pârâul vuia mai sumbru, cînd auzii pasul unui om. Venea către mine, se apropia. Întinde-te, punte, fii gata de menirea ta, bârnî fără parapet, ține-l pe cel ce ți se încredințează ție, echilibrează pe nesimțite șovăielile pașilor săi! Iar dacă el se clatină, fă-l să te cunoască și azvârle-l pe pămînt ca un zeu al munților. Veni, mă ciocăni cu vârful de fier al bastonului său, apoi îmi ridică pulpanele hainei cu el și mi le aranjă, tot cu vârful bastonului trecu și prin părul meu stufos, unde-l lasă să poposească mult timp, în vreme ce el se uita probabil departe în jur. Dar apoi - tocmai visam, ca și el, peste munți și văi - îmi sări cu amândouă picioarele drept pe șale. Cum eram complet nepregătit, mă străbătu o durere sălbatică. Cine era? Un copil? Un gimnast? Un aventurier? Un sinucigaș? Un ademenitor? Un exterminator? Și atunci vrui să mă întorc să-l văd. Puntea se răsucește! Nici nu mă întorsesem bine, că mă și prăbușii și mă trezii deja străpuns și sfâsiat de pietrele ascuțite, care întodeauna mă priviseră țintă, atât de pașnic, din apa dezlănțuită.