Seară de primăvară. O cameră mare a unei case vechi.
O femeie în vârstă, îmbrăcată în negru, îi vorbește unui tânăr.
Nu au aprins lumina. Prin cele două ferestre întră lumina neîndurătoare a lunii.
Am uitat să spun că Femeia în Negru a publicat două, trei antologii interesante
cu poezii de inspirație religioasă.
Femeia în Negru îi spune tânărului:
-Lasă-mă să vin cu tine! Ce lună este în seara asta!
E bună luna, nu se va vedea părul meu albit. Luna îl va face să pară iar auriu, iar tu nu vei înțelege.
Lasă-mă să vin cu tine.
Când e lună, umbrele din casă se lungesc, mâini nevăzute trag perdelele,
un deget încețoșat scrie în praful de pe pian
cuvinte uitate pe care nu vreau să le mai aud. Taci...
Lasă-mă să vin cu tine
puțin mai departe, până la cărămidărie, până acolo unde cotește drumul,
unde se vede orașul din ciment și aer, văruit cu lumina lunii,
atât de indiferent și imaterial,
atât de pozitiv, de metafizic,
încât, poți, în sfârșit, să crezi
că exiști și nu exiști,
că niciodată nu ai existat, n-a existat Timpul și trecerea lui.
Lasă-mă să vin cu tine.
Vom sta puțin pe bordură, ori sus pe deal,
oriunde ne va purta aerul primăvăratic,
ne vom imagina, poate, că zburăm,
pentru că de cele mai multe ori, chiar și acum,
aud foșnetul fustei mele
ca zgomotul a două aripi puternice care se deschid și se închid,
și când te abandonezi acestui sunet al zborului
simți cum îți vibrează gâtul, coastele, trupul,
și astfel, strivit de puterea aerului albastru,
cuprins în mijlocul nervilor dominanți ai înălțimii,
nu are importanță dacă fugi sau te întorci
și nici nu contează că părul meu a albit
(nu aceasta e durerea mea –
durerea mea e că nu-mi albește și inima).
Lasă-mă să vin cu tine.
Știu că fiecare se îndreaptă singur spre dragoste,
singur spre slavă sau moarte.
Știu asta. Am încercat-o. Nu ajută la nimic.
Lasă-mă să vin cu tine.
Acea casă e bântuită, mă gonește –
vreau să spun că e foarte veche, cuiele cad,
tablourile se mișcă de parcă s-ar arunca în gol,
tencuiala cade în tăcere
așa cum cade pălăria celui spânzurat
pe culoarul întunecat,
așa cum cade o mănușa găurită de lână a tăcerii
la genunchii ei,
sau cum cade o fâșie de lună pe vechea,
dezmembrata
canapea.
Cândva a fost și ea tânără – nu zic de fotografia la care te uiți
cu atâta neîncredere –
spun de canapea, puteai să stai cu orele cu ochii închiși
și să visezi orice ți se năzărea -
o plajă netedă, umedă, lustruită de lună,
mai lustruită chiar decât ghetele mele vechi pe care
în fiecare lună le dau lustragiului din colț -
sau o pânză a unei bărci de pescar,
care se pierde în depărtare,
legănată de însăși respirația lui,
pânză triunghiulară ca o eșarfă împăturită exact în două
de parcă nu ar fi avut ce să închidă sau să păstreze
sau să fluture a rămăs bun.
Mereu am avut pasiune pentru eșarfe,
nu ca să țin ceva în ele,
nu pentru semințe de flori sau mușețel cules pe câmp la apus,
nu ca să le fac patru noduri și să le port ca pe o căciulă
așa cum obișnuiesc muncitorii din clădirea de alături
sau să-mi șterg ochii – mi-am păstrat vederea bună până acum,
niciodată nu am purtat ochelari.
O simplă ciudățenie sunt eșarfele.
Acum le împăturesc în patru, în opt, în șasesprezece,
numai ca să îmi exersez degetele.
Tocmai mi-am adus aminte că așa
măsuram ritmul atunci când mergeam la școala de muzică,
cu șorț albastru și jahetă albă, cu două codițe împletite
-8, 16, 32, 64-
agățată de mâna micului meu prieten, piersicul,
plin tot de lumină și flori roz,
(scuză-mi aceste cuvinte, obicei vechi) 32,64 –
și ai mei își puneau mari speranțe în talentul meu muzical. Deci,
îți spuneam de canapeaua
dezmembrată – se văd arcurile ruginite, buretele,
ziceam s-o duc alături, la fabrica de mobilă,
dar de unde timp, bani și interes – ce să repari mai întâi?-
am zis să arunc un cearceaf deasupra – mă sperie cearceaful alb
într-un asemenea clar de lună. Aici au stat oameni care au visat
măreț, la fel ca tine, și ca mine, dealtfel,
și acum se odihnesc sub pământ fără să-i deranjeze
ploaia sau luna.
Lasă-mă să vin cu tine.
Vom sta puțin în capul scării de marmură a sfântului Nicolae,
Apoi tu vei coborî, iar eu mă voi întoarce având în stânga mea
căldura atingerii întâmplătoare a hainei tale
și chiar câteva pătrate de lumină a ferestrelor mici de cartier
și acest imaculat abur al lunii
ca o escortă mare a lebedelor argintii –
și nu mi-e teamă de această exprimare, pentru că
în multe nopți de primăvară am vorbit cu Dumnezeu
care mi s-a înfățișat înconjurat de strălucirea și slava unui asemenea clar de lună,
și mulți tineri, chiar mai frumoși decât tine, i-am sacrificat,
astfel, pură și inaccesibilă să mă pulverizez în flacăra mea albă,
în paloarea clarului de lună,
incendiată de privirile ucigătoare ale bărbaților și
de distanța ezitantă a tinerilor,
înconjurată de extaz, de trupuri arse de soare,
de bărbați pricepuți la înot, văslit, atletism,
fotbal (pe care m-am făcut că nu-i văd),
chipuri, buze, gâturi, genunchi, degete și ochi,
busturi și brațe și coapse (într-adevăr nu le-am privit) –
știi, câteodată, admirând, uiți ce admiri cu adevărat,
îți e de-ajuns să admiri –
Doamne, ce ochi celești, mă căsătoream într-o apoteoză a stelelor negate
pentru că, astfel înconjurată din exterior și interior,
nu-mi mai rămânea alt drum decât spre înalt sau adâncime. –
Nu , nu este suficient.
Lasă-mă să vin cu tine.
Știu că este târziu. Lasă-mă, atâtea nopți, zile, nopți și dup-amiezi de porfir
am rămas singură, neclintită, singură și fecioară,
chiar și în patul meu conjugal, singură și fecioară,
scriind glorioase versuri la genunchii Domnului,
versuri care, te asigur, vor rămâne inscripționate
în marmura perfectă
dincolo de existența mea și a ta. Nu e suficient.
Lasă-mă să vin cu tine.
Casa aceea nu îmi mai este de-ajuns.
Nu o mai pot căra în spate.
Întotdeauna trebuie să ai grijă, să fii atent,
să sprijini peretele cu bufetul acela mare,
să sprijini bufetul cu masa antică sculptată,
să sprijini masa cu scaunele,
să sprijini scaunele cu palmele tale,
să pui umărul sub grinda care susține.
Și pianul, ca un sicriu negru închis.
Nu îndrăznești să-l deschizi.
Să ai grijă, să ai grijă încontinuu, să nu cadă, să nu cazi.
Nu mai rezist.
Lasă-mă să vin cu tine.
Acea casă, în ciuda tuturor morților ei, nu vrea să moară.
Insistă să trăiască cu toți morții ei,
să trăiască prin morții ei,
să trăiască prin certitudinea morții ei
și să-și aranjeze morții în paturile și
rafturile aproape dezmembrate.
Lasă-mă să vin cu tine.
Aici, oricât de încet aș păși prin tăcerea serii,
fie încălțată, fie cu picioarele desculțe,
ceva se va auzi: un geam va crăpa sau o oglindă,
câțiva pași – nu ai mei.
Afară, pe drum, e posibil să nu se audă acei pași,
regretul, se spune, poartă papuci de lemn,
iar dacă încerci să privești într-o oglindă sau în cealaltă,
în spatele pulberii și a fisurilor,
îți poți vedea chipul mai tern și mai fragmentat,
chipul tău pentru care nu ai cerut altceva în viață
decât să-l păstrezi curat și numai al tău.
Buzele paharului strălucesc în clarul de lună
ca o lamă rotundă, cum să le duc la buzele mele?
oricât de sete mi-ar fi – cum să fac asta? – vezi?
încă am chef de comparații – atât mi-a mai rămas,
asta certifică faptul că încă nu am plecat.
Lasă-mă să vin cu tine...
Uneori, la ora înserării, am senzația că afară, pe la ferestre,
trece un ursar cu bătrâna lui ursoaică masivă,
cu blana numai spini și ciulini,
ridicând colbul pe drumul din cartier
într-un nor de praf deșertic care amintește de amurg,
iar copiii s-au întors deja la casele lor pentru cină
și nu mai sunt lăsați să iasă afară
cu toate că în spatele pereților ghicesc mersul bătrânei ursoaice –
iar bătrăna ursoaică, obosită, se refugiază în înțelepciunea singurătății sale,
neștiind nici unde, nici de ce
s-a plictisit și nu mai poate să danseze,
nu mai poate să poarte pălăria dantelată,
să distreze copiii, leneșii, insistenții,
și singurul lucru pe care îl vrea e să se întindă pe pământ
lăsându-i să sară pe burtă, jucând astfel ultima reprezentație,
arătând astfel extraordinara putere de a demisiona,
nesupunerea la insistențele altora, la belciugele buzelor sale,
la necesitatea colților ei,
nesupunerea ei in fața durerii și a vieții
cu sigura alianță a morții – chiar și a
unei morți lente –
nesupunerea ei finală în fața morții prin continuarea
și cunoașterea vieții
care primează prin cunoaștere și acțiune, chiar mai presus de sclavia ei.
Dar cine poate juca acest joc până la sfârșit?
Și ursoaica se ridică din nou și merge
ascultând supusă de lesă, de belciug, de colții ei,
zâmbind cu buzele sfâșiate spre monedele pe care le aruncă
copiii frumoși și imprudenți
(frumoși tocmai pentru că sunt imprudenți)
și spunând mulțumesc. Pentru că urșii care au îmbătrânit
singurul lucru pe care au învățat să-l spună este: mulțumesc, mulțumesc.
Lasă-mă să vin cu tine.
Casa aceea mă sufocă. De fapt, bucătăria
este precum adâncul mării. Ibricele atârnate strălucesc
ca ochii mari și rotunzi ai peștilor uimitori,
farfuriile tremură încet ca niște meduze,
alge și scoici se prind în părul meu – nu pot să le
dezlipesc apoi,
nu pot să urc din nou la suprafață,
tava îmi cade din mâini fără zgomot – mă scufund
și văd bulele de aer ale respirației mele ridicându-se,
ridicându-se
și încerc să mă amuz privindu-le
și mă întreb ce ar gândi cineva care
de deasupra ar vedea aceste bule:
cumva, cineva se îneacă ori un scafandru explorează adâncul mării?
Și adevărul este că nu de puține ori descopăr acolo, la limita înecului,
corali, mărgăritare și comori ale corăbiilor naufragiate,
întâlniri neașteptate cu trecutul, prezentul și viitorul,
confirmări ale eternității,
o eliberare, un zâmbet al nemuririi, așa cum se spune,
o fericire, o beție, entuziasm chiar,
corali, mărgăritari și safire,
numai că nu știu să le dau acum, nu mai târziu,
numai că nu știu dacă pot să le primească – eu, oricum,
le dau.
Lasă-mă să vin cu tine...
Un moment, să-mi iau jacheta.
Cu vremea asta nestatornică, oricum ar fi, trebuie să fim prudenți.
Seara este umezeală, și luna, nu ți se pare, într-adevăr,
că accentuează răcoarea?
Lasă-mă să-ți închei cămășa – ce puternic e pieptul tău –
ce lună strălucitoare – canapeaua, adică - și când ridic
ceașca de pe masă
rămâne sub ea o pată de tăcere, pun imediat
palma mea deasupra
ca să nu privesc înăuntru – las din nou ceașca la locul ei
și luna este o pată pe fruntea lumii – nu privi înăuntru,
o forță magnetică te atrage, nu privi,
nu priviți,
ascultați-mă, o să cădeți înăuntru. Vei cădea ușor în acest frumos vertij –
o fântână de marmură este luna,
umbre tremurătoare și aripi mute, voci misterioase – nu le auziți?
Cădere profundă,
urcuș în profunzime,
o statuie de aer vibrând între aripile sale deschise,
în adânc, nemiloasa binefacere a tăcerii,
lumini tremurătoare ale altui mal,
în timp ce te leagănă în propriul val respirația oceanului.
Frumos, ușor, acest vertij – ai grijă, o să cazi. Nu te uita la mine,
locul meu este această legănare, această amețeală rafinată.
În fiecare seară am ușoare dureri de cap, câteva amețeli.
Mă reped deseori la farmacia de alături pentru câte-o aspirină,
alteori, mă plictisesc și rămân cu durerea mea de cap
să ascult zgomotul gol din pereți pe care-l fac
țevile de apă
sau pregătesc o cafea, și, mereu absentă,
uit și pregătesc două, cine s-o bea pe a doua?
Amuzant, într-adevăr, o las pe pervaz să se răcească
sau, câteodată, o beau și pe a doua privind pe fereastră
becul verde al farmaciei
ca lumina verde a unui tren tăcut care vine să mă ia
cu eșarfele mele, cu pantofii mei scâlciați, geanta mea neagră,
cu poeziile mele,
fără niciun bagaj – ce să faci cu el? –
Lasă-mă să vin cu tine.
A, pleci? Noapte bună. Nu, nu vin, Noapte bună.
O să ies peste puțin. Mulțumesc. Pentru că, în sfârșit,
trebuie să ies din casa asta dărăpănată.
Trebuie să văd un pic, civilizația – nu, nu luna –
civilizația cu mâinile ei roz, civilizația cotidiană,
care se jură pe pâinea cea de toate zilele și pumnii ei,
civilizația care ne suportă în spatele ei
cu toate micile noastre vicii, răutăți și dușmănii,
cu ambițiile, ignoranța și bătrânețea noastră –
să ascult pașii mari ai civilizației,
să nu mai aud deloc pașii tăi,
nici pe cei ai lui Dumnezeu, nici pe ai mei.
Noapte bună.
(Camera se întunecă. Se pare că un nor a acoperit luna. Deodată, de parcă o mână oarecare ar fi mărit volumul radioului barului din vecinătate, s-a auzit o cunoscută frază muzicală. Și atunci am înțeles că toată această scenă a fost acompaniată în surdină de prima parte din „Sonata lunii”. Tânărul va coborî acum cu un zâmbet ironic, și poate, compătimitor pe buzele sale bine conturate și cu un sentiment de eliberare. Când va ajunge exact la Sfântul Nicolae, înainte de a coborî scara de marmură va râde, un râs puternic, de nestăpânit. Râsul său nu se va auzi deloc nepoliticos, sub lună. Poate singura impolitețe este faptul că nu este nepoliticos. În curând, tânărul o să tacă, va deveni serios și va spune: ...Declinul unei ere. Astfel, profund liniștit, își va descheia din nou cămașa și își va continua drumul. Cât despre femeia în negru, nu știu dacă a ieșit din casă. Lumina lunii strălucește iar. Și în colțurile camerei, umbrele se sufocă sub o insuportabilă părere de rău, aproape furie, nu atât pentru viață, cât pentru mărturisirea inutilă. Auziți? Muzica la radio continuă).
Atena, iunie 1956
Iannis Ritsos, traducere Adina Velcea
Geneza poemului
Poemul vorbește despre trecerea Timpului, despre viața irosită, despre apăsătoarea atmosferă a casei în care eroina s-a închis de bunăvoie. Este, totodată, o confruntare liniștită între tinerețe și bătrânețe, un monolog al mărturisirii și asumării visurilor neîmplinite, ca un avertisment pentru tânăr. Acesta nu participă, noi știm că este prezent doar din adresarea directă a eroinei care îl imploră să îi permită să meargă cu el. Această dorință care revine ca un laitmotiv ne arată cât de mult vrea să părăsească mediul trist, tăcut, apăsător al casei.
Lumina lunii îi dă speranța că va părea tânără, că va estompa efectele trecerii anilor asupra chipului său, ceea ce duce chiar la o îndrăzneață apropiere erotică. Spre deosebire de efectul benefic al lunii în exteriorul casei, în interior aceasta exercită o influență negativă, permițând temerilor singuraticei femei să devină mai puternice, ea vorbind de umbrele care se furișează prin casă, de mâini invizibile care trag perdelele, degete care scriu în praful de pe pian. Singurătatea vârstnicei femei este coșmarul din care vrea să scape, fie numai însoțindu-l pe tânăr câțiva pași pentru a vedea cum este lumea de afară, civilizația aceasta care își urmează cursul indiferentă și unde omul își uită de necazurile și eșecurile, pentru că el devine parte a ei și pierzându-se în ea, o mare parte din povara regretelor, a renunțărilor se evaporă. Dorința de a se îndepărta de casă, de tot ceea ce îi amintește de bătrânețe, este atât de puternică încât, femeia crează o lume nouă în mintea ei, o lume în care ea are curajul să facă tot ceea ce nu a îndrăznit atâția ani.
Casa, locul în care singură și-a petrecut anii, e în pragul paraginii, totul se destramă în tăcere, și aici avem imagini comparative cu impact puternic vizual: căderea fără zgomot a pălăriei celui spânzurat, căderea mănușilor de lână ale tăcerii la genunchii ei sunt imagini care ilustrează prăbușirea fără zgomot a tencuielii, a tablourilor, degradarea continuă a casei este pusă în strânsă relație cu efectul devastator al trecerii anilor asupra trupului eroinei. Canapeaua uzată este locul unde cândva petrecea momente frumoase. Amintind de lecțiile de muzică, de „micul prieten, piersicul, plin de lumină și flori roz”, momentul acesta de lirism denotă capacitatea poetică a femeii. Dar ea se scuză, considerând că a trecut vremea când se putea juca cu cuvintele. Iată cum intensitatea atmosferei poetice are suișuri și coborâșuri, peste toate planând ca un obstacol bâtrânețea. Paralela cu ursoaica, bâtrână și ea, este sugestivă, astfel este pusă în lumină viața petrecută conform unor reguli impuse, un automatism inoculat în reacții și sentimente care astâzi este greu de suportat.
Momentul scufundării în bucătăria asemănată cu adâncul mării, când scoici și alge se prind în păr, când tava scapă din mâini și femeia se afundă urmărind bulele de aer cum se ridică spre suprafață, sugerează renunțarea totală și contemplarea liniștită a acestei renunțări.
Luna este o prezență permanentă în scena monologului femeii. Este o poartă spre lumea visată, la adăpostul ei totul pare posibil. Această renunțare la viața izolată, dedicată poeziei, muzicii, care iată, nu își mai găsesc rostul în prezentul femeii care se adresează tânărului, este generată, poate, de dorința de a-l preveni despre pericolul irosirii Timpului și de trecerea implacabilă a acestuia.
Este o confruntare între generații, tânărul e tăcut, el doar ascultă, iar femeia, din poziția dată de senectute, este cea care vorbește. Nu știm reacția tânărului, ea este doar bănuită de femeie, fără a fi confirmată. În fond, el este ascultătorul tăcut, fără nicio reacție, necesitatea prezenței lui este confirmată doar prin faptul că atfel se declanșează mărturisirea femeii.
În momentul în care tânărul se hotărăște să plece, lucru pe care îl aflăm tot din spusele femeii, aceasta, contrar cerinței insistente de până atunci, nu îl însoțește. Nu știm de ce. Poate pentru că neimplicarea lui i-a trezit neîncrederea, ori poate desprinderea de locul izolării este mai greu de realizat decât ar părea. Dintr-odată, femeia pare grăbită să scape de prezența lui. Faptul că ea crede că el va râde de tot ce i-a mărturisit, poate explica de ce nu a avut încredere să-l însoțească. Conștientizează oare că e inutil un moment de scurtă eliberare? Ori poate gândul femeii a fost doar să se destăinuie cuiva și nu acela de a pleca din locul sigur al izolării?
Ultimul act al scenei este camera scufundată în întuneric, asemeni unei cortine care cade la final de teatru, dar luna revine în prim plan prin melodia de la radio. Astfel, dominația lunii asupra acestui moment al analizei trecutului și a implicațiilor acestuia în prezent este menținută. Tânărul și luna au generat destăinuirea, dar dacă tânărul a fost ascultătorul pasiv, luna a dirijat orchestrația mărturisirii.
Nu știm dacă femeia a ieșit din casă. În fond, nu asta e important, scopul nu a fost cu adevărat acesta, ci doar cel al mărturisirii, al recunoașterii irosirii vieții, a ocaziilor ignorate voit de a trăi.
Interesant este că poetul scrie despre „Femeia în Negru” la început și pe parcursul poemului cu majuscule, iar la final această semnificație își pierde importanța și scrie cu litere mici. Asta pentru că rolul ei s-a încheiat și odată cu el, importanța sa e diminuată. O strălucire de o clipă i-a dat șansa evadării, șansă pe care, din nou, nu a folosit-o. Nu întâmplător este femeia „în negru”. Ea este exponenta doliului, a resemnării, a morții dorințelor, a autoizolării, a regretelor la care acum, se adaugă și cel al unei mărturisiri inutile în fața celui care prin prisma vârstei sale nu avea cum s-o înțeleagă și s-o ajute.
Peste întunericul care guvernează, se aude în continuare „Sonata lunii” la radio.
Adina Velcea
Poemul recitat de însuși Iannis Ritsos
Η Σονάτα του Σεληνόφωτος
ΓΙΑΝΝΗΣ ΡΙΤΣΟΣ
(Ανοιξιάτικο βράδυ. Μεγάλο δωμάτιο παλιού σπιτιού. Μια ηλικιωμένη
γυναίκα, ντυμένη στα μαύρα, μιλάει σ' έναν νέο. Δεν έχουν ανάψει
φως. Απ' τα δύο παράθυρα μπαίνει ένα αμείλικτο φεγγαρόφωτο.
Ξέχασα να πω ότι η Γυναίκα με τα Μαύρα έχει εκδώσει δύο-τρεις
ενδιαφέρουσες ποιητικές συλλογές θρησκευτικής πνοής. Λοιπόν, η
Γυναίκα με τα Μαύρα μιλάει στον Νέο):
Άφησέ με να έρθω μαζί σου. Τι φεγγάρι απόψε!
Είναι καλό το φεγγάρι, - δε θα φαίνεται
που άσπρισαν τα μαλλιά μου. Το φεγγάρι
θα κάνει πάλι χρυσά τα μαλλιά μου. Δε θα καταλάβεις.
Άφησέ με να’ρθω μαζί σου.
Όταν έχει φεγγάρι μεγαλώνουν οι σκιές μες στο σπίτι,
αόρατα χέρια τραβούν τις κουρτίνες,
ένα δάχτυλο αχνό γράφει στη σκόνη του πιάνου
λησμονημένα λόγια δε θέλω να τ’ ακούσω. Σώπα.
Άφησε με να’ρθω μαζί σου
λίγο πιο κάτου, ως την μάντρα του τουβλάδικου,
ως εκεί που στρίβει ο δρόμος και φαίνεται
η πολιτεία τσιμεντένια κι αέρινη, ασβεστωμένη με φεγγαρόφωτο,
τόσο αδιάφορη κι άυλη
τόσο θετική σαν μεταφυσική
που μπορείς επιτέλους να πιστέψεις
πως υπάρχεις και δεν υπάρχεις
πως ποτέ δεν υπήρξες, δεν υπήρξε ο χρόνος κι η φθορά του.
Άφησε με να’ρθω μαζί σου.
Θα καθίσουμε λίγο στο πεζούλι, πάνω στο ύψωμα,
κι όπως θα μας φυσάει ο ανοιξιάτικος αέρας
μπορεί να φανταστούμε κιόλας πως θα πετάξουμε,
γιατί, πολλές φορές, και τώρα ακόμη, ακούω τον θόρυβο
του φουστανιού μου
σαν τον θόρυβο δύο δυνατών φτερών που ανοιγοκλείνουν,
κι όταν κλείνεσαι μέσα σ αυτόν τον ήχο του πετάγματος
νιώθεις κρουστό το λαιμό σου, τα πλευρά σου, τη σάρκα σου,
κι έτσι σφιγμένος μες στους μυώνες του γαλάζιου αγέρα,
μέσα στα ρωμαλέα νεύρα του ύψους,
δεν έχει σημασία αν φεύγεις ή αν γυρίζεις
κι ούτε έχει σημασία που άσπρισαν τα μαλλιά μου,
(δεν είναι τούτο η λύπη μου η λύπη μου
είναι που δεν ασπρίζει κι η καρδιά μου).
Άφησε με να’ ρθω μαζί σου
Το ξέρω πως καθένας μοναχός πορεύεται στον έρωτα,
μοναχός στη δόξα και στο θάνατο.
Το ξέρω. Το δοκίμασα. Δεν ωφελεί.
Άφησε με να’ρθω μαζί σου.
Τούτο το σπίτι στοίχειωσε, με διώχνει -
θέλω να πω έχει παλιώσει πολύ, τα καρφιά ξεκολλάνε,
τα κάδρα ρίχνονται σα να βουτάνε στο κενό,
οι σουβάδες πέφτουν αθόρυβα
όπως πέφτει το καπέλο του πεθαμένου απ' την κρεμάστρα
στο σκοτεινό διάδρομο
όπως πέφτει το μάλλινο τριμμένο γάντι της σιωπής
απ’ τα γόνατά της
ή όπως πέφτει μια λουρίδα φεγγάρι στην παλιά, ξεκοιλιασμένη
πολυθρόνα.
Κάποτε υπήρξε νέα κι αυτή, - όχι η φωτογραφία που κοιτάς
με τόση δυσπιστία -
λέω για την πολυθρόνα, πολύ αναπαυτική, μπορούσες ώρες ολόκληρες
να κάθεσαι
και με κλεισμένα μάτια να ονειρεύεσαι ό,τι τύχει
- μιάν αμμουδιά στρωτή, νοτισμένη, στιλβωμένη από φεγγάρι,
πιο στιλβωμένη απ' τα παλιά λουστρίνια μου που κάθε μήνα τα
δίνω στο στιλβωτήριο της γωνιάς,
ή ένα πανί ψαρόβαρκας που χάνεται στο βάθος λικνισμένο απ’
την ίδια του ανάσα,
τριγωνικό πανί σα μαντίλι διπλωμένο λοξά μόνο στα δυό
σα να μην είχε τίποτα να κλείσει ή να κρατήσει
ή ν' ανεμίσει διάπλατο σε αποχαιρετισμό.
Πάντα μου είχα μανία με τα μαντίλια,
όχι για να κρατήσω τίποτα δεμένο,
τίποτα σπόρους λουλουδιών ή χαμομήλι μαζεμένο στους αγρούς
με το λιόγερμα
ή να το δέσω τέσσερις κόμπους σαν το σκουφί που φοράνε οι
εργάτες το αντικρινό γιαπί
ή να σκουπίζω τα μάτια μου, - διατήρησα καλή την όρασή μου·
ποτέ μου δεν φόρεσα γυαλιά. Μιά απλή ιδιοτροπία τα μαντίλια.
Τώρα τα διπλώνω στα τέσσερα, στα οχτώ, στα δεκάξι
ν' απασχολώ τα δάχτυλά μου. Και τώρα θυμήθηκα
πως έτσι μετρούσα τη μουσική σαν πήγαινα στο Ωδείο
με μπλε ποδιά κι άσπρο γιακά, με δύο ξανθές πλεξούδες
- 8, 16, 32, 64, -
κρατημένη απ' το χέρι μιας μικρής φίλης μου ροδακινιάς
όλο φως και ροζ λουλούδια,
(συγχώρεσέ μου αυτά τα λόγια κακή συνήθεια) 32, 64, -
κι οι δικοί μου στήριζαν
μεγάλες ελπίδες στο μουσικό μου τάλαντο. Λοιπόν, σου ’λεγα
για την πολυθρόνα -
ξεκοιλιασμένη - φαίνονται οι σκουριασμένες σούστες, τα άχερα -
έλεγα να την πάω δίπλα στο επιπλοποιείο,
μα που καιρός και λεφτά και διάθεση - τι να πρωτοδιορθώσεις; -
έλεγα να ρίξω ένα σεντόνι πάνω της, - φοβήθηκα
τ' άσπρο σεντόνι σε τέτοιο φεγγαρόφωτο. Εδώ κάθισαν
άνθρωποι που ονειρεύτηκαν μεγάλα όνειρα, όπως κι εσύ κι όπως
κι εγώ άλλωστε,
και τώρα ξεκουράζονται κάτω απ' το χώμα δίχως να
ενοχλούνται απ' τη βροχή ή το φεγγάρι.
Άφησε με να’ρθω μαζί σου.
Θα σταθούμε λιγάκι στην κορφή της μαρμάρινης σκάλας του
Αϊ-Νικόλα,
ύστερα εσύ θα κατηφορίσεις κι εγώ θα γυρίσω πίσω
έχοντας στ' αριστερό πλευρό μου τη ζέστα απ' το τυχαίο
άγγιγμα του σακακιού σου
κι ακόμη μερικά τετράγωνα φώτα από μικρά συνοικιακά παράθυρα
κι αυτή την πάλλευκη άχνα απ' το φεγγάρι που 'ναι σα μια
μεγάλη συνοδεία ασημένιων κύκνων -
και δε φοβάμαι αυτή την έκφραση, γιατί εγώ
πολλές ανοιξιάτικες νύχτες συνομίλησα άλλοτε με το Θεό που
μου εμφανίστηκε
ντυμένος την αχλύ και την δόξα ενός τέτοιου σεληνόφωτος,
και πολλούς νέους, πιο ωραίους κι από σένα ακόμη, του εθυσίασα,
έτσι λευκή κι απρόσιτη ν' ατμίζομαι μες στη λευκή μου φλόγα,
στη λευκότητα του σεληνόφωτος,
πυρπολημένη απ' τ' αδηφάγα μάτια των αντρών κι απ' τη
δισταχτικήν έκσταση των εφήβων,
πολιορκημένη από εξαίσια, ηλιοκαμένα σώματα,
άλκιμα μέλη γυμνασμένα στο κολύμπι, στο κουπί, στο στίβο,
στο ποδόσφαιρο (που έκανα πως δεν τα 'βλεπα)
μέτωπα, χείλη και λαιμοί, γόνατα, δάχτυλα και μάτια,
στέρνα και μπράτσα και μηροί (κι αλήθεια δεν τα ’ βλεπα)
- ξέρεις, καμιά φορά, θαυμάζοντας, ξεχνάς, ό,τι θαυμάζεις, σου
φτάνει ο θαυμασμός σου, -
θε μου, τι μάτια πάναστρα, κι ανυψωνόμουν σε μιαν αποθέωση
αρνημένων άστρων
γιατί, έτσι πολιορκημένη απ' έξω κι από μέσα,
άλλος δρόμος δε μου 'μενε παρά μονάχα προς τα πάνω ή προς
τα κάτω. - Όχι, δε φτάνει.
Άφησε με να’ρθω μαζί σου .
Το ξέρω η ώρα είναι πια περασμένη. Άφησέ με,
γιατί τόσα χρόνια, μέρες και νύχτες και πορφυρά μεσημέρια,
έμεινα μόνη, ανένδοτη, μόνη και πάναγνη,
ακόμη στη συζυγική μου κλίνη πάναγνη και μόνη,
γράφοντας ένδοξους στίχους στα γόνατα του Θεού,
στίχους που, σε διαβεβαιώ, θα μένουνε σα λαξευμένοι σε
άμεμπτο μάρμαρο
πέρα απ' τη ζωή μου και τη ζωή σου, πέρα πολύ. Δε φτάνει.
Άφησε με να’ρθω μαζί σου.
Τούτο το σπίτι δε με σηκώνει πια.
Δεν αντέχω να το σηκώνω στη ράχη μου.
Πρέπει πάντα να προσέχεις, να προσέχεις,
να στεριώνεις τον τοίχο με το μεγάλο μπουφέ
να στεριώνεις τον μπουφέ με το πανάρχαιο σκαλιστό τραπέζι
να στεριώνεις το τραπέζι με τις καρέκλες
να στεριώνεις τις καρέκλες με τα χέρια σου
να βάζεις τον ώμο σου κάτω απ' το δοκάρι που κρέμασε.
Και το πιάνο, σα μαύρο φέρετρο κλεισμένο. Δε τολμάς να τ'
ανοίξεις.
Όλο να προσέχεις, να προσέχεις, μην πέσουν, μην πέσεις. Δεν
αντέχω.
Άφησε με να’ έρθω μαζί σου.
Τούτο το σπίτι, παρ όλους τους νεκρούς του, δεν εννοεί να πεθάνει.
Επιμένει να ζει με τους νεκρούς του
να ζει απ' τους νεκρούς του
να ζει απ' τη βεβαιότητα του θανάτου του
και να νοικοκυρεύει ακόμη τους νεκρούς του σ' ετοιμόρροπα
κρεββάτια και ράφια.
Άφησε με να’ρθω μαζί σου.
Εδώ, όσο σιγά κι αν περπατήσω μες στην άχνα της βραδιάς,
είτε με τις παντούφλες, είτε ξυπόλυτη,
κάτι θα τρίξει, - ένα τζάμι ραγίζει ή κάποιος καθρέφτης,
κάποια βήματα ακούγονται, - δεν είναι δικά μου.
Έξω, στο δρόμο μπορεί να μην ακούγονται τούτα τα βήματα, -
η μεταμέλεια, λένε, φοράει ξυλοπάπουτσα, -
κι αν κάνεις να κοιτάξεις σ' αυτόν ή τον άλλον καθρέφτη,
πίσω απ' την σκόνη και τις ραγισματιές,
διακρίνεις πιο θαμπό και πιο τεμαχισμένο το πρόσωπό σου,
το πρόσωπο σου που άλλο δε ζήτησες στη ζωή παρά να το
κρατήσεις καθάριο κι αδιαίρετο.
Τα χείλη του ποτηριού γυαλίζουν στο φεγγαρόφωτο
σαν κυκλικό ξυράφι πώς να το φέρω στα χείλη μου;
όσο κι αν διψώ, - πως να το φέρω; - Βλέπεις;
έχω ακόμη διάθεση για παρομοιώσεις, - αυτό μου απόμεινε,
αυτό με βεβαιώνει ακόμη πως δεν λείπω.
Άφησε με να’ρθω μαζί σου....
Φορές-φορές, την ώρα που βραδιάζει, έχω την αίσθηση
πως έξω απ' τα παράθυρα περνάει ο αρκουδιάρης με τη γριά
βαριά του αρκούδα
με το μαλλί της όλο αγκάθια και τριβόλια
σηκώνοντας σκόνη στο συνοικιακό δρόμο
ένα ερημικό σύννεφο σκόνη που θυμιάζει το σούρουπο
και τα παιδιά έχουν γυρίσει σπίτια τους για το δείπνο και δεν τ'
αφήνουν πια να βγουν έξω
μ' όλο που πίσω απ' τους τοίχους μαντεύουν το περπάτημα της
γριάς αρκούδας -
κι η αρκούδα κουρασμένη πορεύεται μες στη σοφία της μοναξιάς
της, μην ξέροντας για που και γιατί-
έχει βαρύνει, δεν μπορεί πια να χορεύει στα πισινά της πόδια
δεν μπορεί να φοράει τη δαντελένια σκουφίτσα της
να διασκεδάζει τα παιδιά, τους αργόσχολους, τους απαιτητικούς,
και το μόνο που θέλει είναι να πλαγιάσει στο χώμα
αφήνοντας να την πατάνε στην κοιλιά, παίζοντας έτσι το
τελευταίο παιχνίδι της,
δείχνοντας την τρομερή της δύναμη για παραίτηση,
την ανυπακοή της στα συμφέροντα των άλλων, στους κρίκους
των χειλιών της, στην ανάγκη των δοντιών της,
την ανυπακοή της στον πόνο και στη ζωή
με τη σίγουρη συμμαχία του θανάτου - έστω κι ενός αργού
θανάτου -
την τελική της ανυπακοή στο θάνατο με τη συνέχεια και τη
γνώση της ζωής
που ανηφοράει με γνώση και με πράξη πάνω απ τη σκλαβιά της.
Μα ποιος μπορεί να παίξει ως το τέλος αυτό το παιχνίδι;
Κι η αρκούδα σηκώνεται πάλι και πορεύεται
υπακούοντας στο λουρί της, στους κρίκους της, στα δόντια της,
χαμογελώντας με τα σκισμένα χείλη της στις πενταροδεκάρες
που της ρίχνουνε τα ωραία κι ανυποψίαστα παιδιά
(ωραία ακριβώς γιατί είναι ανυποψίαστα)
και λέγοντας ευχαριστώ. Γιατί οι αρκούδες που γεράσανε
το μόνο που έμαθαν να λένε είναι: ευχαριστώ, ευχαριστώ.
Άφησέ με να’ ρθω μαζί σου.
Τούτο το σπίτι με πνίγει. Μάλιστα η κουζίνα
είναι σαν το βυθό της θάλασσας.Τα μπρίκια κρεμασμένα γυαλίζουν
σα στρογγυλά, μεγάλα μάτια απίθανων ψαριών,
τα πιάτα σαλεύουν αργά σαν τις μέδουσες,
φύκια κι όστρακα πιάνονται στα μαλλιά μου - δεν μπορώ να
τα ξεκολλήσω ύστερα,
δεν μπορώ ν' ανέβω πάλι στην επιφάνεια -
ο δίσκος μου πέφτει απ' τα χέρια άηχος, - σωριάζομαι
και βλέπω τις φυσαλίδες απ' την ανάσα μου ν' ανεβαίνουν,
ν' ανεβαίνουν
και προσπαθώ να διασκεδάσω κοιτάζοντές τες
κι αναρωτιέμαι τι θα λέει αν κάποιος βρίσκεται από πάνω και
βλέπει αυτές τις φυσαλίδες,
τάχα πως πνίγεται κάποιος ή πως ένας δύτης ανιχνεύει τους βυθούς;
Κι αλήθεια δεν είναι λίγες οι φορές που ανακαλύπτω εκεί, στο βάθος
του πνιγμού,
κοράλλια και μαργαριτάρια και θησαυρούς ναυαγισμένων πλοίων,
απρόοπτες συναντήσεις, και χτεσινά και σημερινά μελλούμενα,
μιαν επαλήθευση σχεδόν αιωνιότητας,
κάποιο ξανάσασμα, κάποιο χαμόγελο αθανασίας, όπως λένε,
μιαν ευτυχία, μια μέθη, κι ενθουσιασμόν ακόμη,
κοράλλια και μαργαριτάρια και ζαφείρια·
μονάχα που δεν ξέρω να τα δώσω - όχι τα δίνω·
μονάχα που δεν ξέρω αν μπορούν να τα πάρουν - πάντως εγώ
τα δίνω.
Άφησέ με να’ρθω μαζί σου....
Μια στιγμή, να πάρω τη ζακέτα μου.
Τούτο τον άστατο καιρό, όσο να 'ναι, πρέπει να φυλαγόμαστε.
Έχει υγρασία τα βράδια, και το φεγγάρι
δε σου φαίνεται, αλήθεια, πως επιτείνει την ψύχρα;
Άσε να σου κουμπώσω το πουκάμισο - τι δυνατό το στήθος σου,
- τι δυνατό φεγγάρι, - η πολυθρόνα, λέω - κι όταν σηκώνω
το φλιτζάνι απ' το τραπέζι
μένει από κάτω μιά τρύπα σιωπή, βάζω αμέσως την παλάμη
μου επάνω
να μην κοιτάξω μέσα, - αφήνω πάλι το φλιτζάνι στη θέση του·
και το φεγγάρι μια τρύπα στο κρανίο του κόσμου - μην κοιτάξεις μέσα,
είναι μια δύναμη μαγνητική που σε τραβάει- μην κοιτάξεις,
μην κοιτάχτε,
ακούστε με που σας μιλάω θα πέσετε μέσα.Τούτος ο ίλιγγος
ωραίος, ανάλαφρος θα πέσεις, -
ένα μαρμάρινο πηγάδι το φεγγάρι,
ίσκιοι σαλεύουν και βουβά φτερά, μυστηριακές φωνές - δεν τις ακούτε;
Βαθύ βαθύ το πέσιμο,
Βαθύ βαθύ το ανέβασμα,
το αέρινο άγαλμα κρουστό μες στ' ανοιχτά φτερά του,
βαθειά-βαθειά η αμείλικτη ευεργεσία της σιωπής, -
τρέμουσες φωταψίες της άλλης όχθης, όπως ταλαντεύεσαι μες
στο ίδιο σου το κύμα,
ανάσα ωκεανού. Ωραίος, ανάλαφρος
ο ίλιγγος τούτος, - πρόσεξε, θα πέσεις. Μην κοιτάς εμένα,
εμένα η θέση μου είναι το ταλάντευμα - ο εξαίσιος ίλιγγος.
Έτσι κάθε απόβραδο
έχω λιγάκι πονοκέφαλο, κάτι ζαλάδες.
Συχνά πετάγομαι στο φαρμακείο απέναντι για καμμιάν ασπιρίνη,
άλλοτε πάλι βαριέμαι και μένω με τον πονοκέφαλό μου
ν' ακούω μες στους τοίχους τον κούφιο θόρυβο που κάνουν
οι σωλήνες του νερού,
ή ψήνω έναν καφέ, και, πάντα αφηρημένη,
ξεχνιέμαι κ ετοιμάζω δυο ποιος να τον πιει τον άλλον; -
αστείο αλήθεια, τον αφήνω στο περβάζι να κρυώνει
ή κάποτε πίνω και τον δεύτερο, κοιτάζοντας απ' το παράθυρο
τον πράσινο γλόμπο του φαρμακείου
σαν το πράσινο φως ενός αθόρυβου τραίνου που έρχεται να με
πάρει
με τα μαντίλια μου, τα στραβοπατημένα μου παπούτσια, τη
μαύρη τσάντα μου, τα ποιήματα μου,
χωρίς καθόλου βαλίτσες - τι να τις κάνεις;
Άφησέ με να’ ρθω μαζί σου.
Α, φεύγεις; Καληνύχτα. Όχι, δε θα έρθω. Καληνύχτα.
Εγώ θα βγω σε λίγο. Ευχαριστώ. Γιατί, επιτέλους, πρέπει
να βγω απ' αυτό το τσακισμένο σπίτι.
Πρέπει να δω λιγάκι πολιτεία, - όχι, όχι το φεγγάρι -
την πολιτεία με τα ροζιασμένα χέρια της, την πολιτεία
του μεροκάματου,
την πολιτεία που ορκίζεται στο ψωμί και στη γροθιά της
την πολιτεία που μας αντέχει στη ράχη της
με τις μικρότητες μας, τις κακίες, τις έχτρες μας,
με τις φιλοδοξίες, την άγνοιά μας και τα γερατειά μας, -
ν' ακούσω τα μεγάλα βήματά της πολιτείας,
να μην ακούω πια τα βήματα σου
μήτε τα βήματα του Θεού, μήτε και τα δικά μου βήματα.
Καληνύχτα.
(Το δωμάτιο σκοτεινιάζει. Φαίνεται πως κάποιο σύννεφο θα έκρυψε
το φεγγάρι. Μονομιάς, σαν κάποιο χέρι να δυνάμωσε το ραδιόφωνο
του γειτονικού μπαρ, ακούστηκε μια πολύ γνωστή μουσική φράση.
Και τότε κατάλαβα πως όλη τούτη τη σκηνή τη συνόδευε
χαμηλόφωνα η "Σονάτα του Σεληνόφωτος", μόνο το πρώτο μέρος. Ο
νέος θα κατηφορίζει τώρα μ' ένα ειρωνικό κι ίσως συμπονετικό
χαμόγελο στα καλογραμμένα χείλη του και μ' ένα συναίσθημα
απαιλευθέρωσης. Όταν θα φτάσει ακριβώς στον Αη-Νικόλα, πριν
κατέβει τη μαρμάρινη σκάλα, θα γελάσει, - ένα γέλιο δυνατό,
ασυγκράτητο. Το γέλιο του δε θ' ακουστεί καθόλου ανάρμοστα κάτω
απ' το φεγγάρι. Ίσως το μόνο ανάρμοστο να είναι το ότι δεν είναι
καθόλου ανάρμοστο. Σε λίγο ο Νέος θα σωπάσει, θα σοβαρευτεί και
θα πει: "Η παρακμή μιάς εποχής". Έτσι, ολότελα ήσυχος πια, θα
ξεκουμπώσει πάλι το πουκάμισό του και θα τραβήξει το δρόμο του.
Όσο για τη γυναίκα με τα μαύρα, δεν ξέρω αν βγήκε τελικά απ το
σπίτι. Το φεγγαρόφωτο λάμπει ξανά. Και στις γωνίες του δωματίου οι
σκιές σφίγγονται από μιαν αβάσταχτη μετάνοια, σχεδόν οργή, όχι
τόσο για τη ζωή, όσο για την άχρηστη εξομολόγηση. Ακούτε; Το
ραδιόφωνο συνεχίζει.):
Αθήνα, Ιούνιος 1956
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu