Albert Camus - Piatra care crește

Maşina coti cu greu pe drumul de argilă clisoasă. Farurile luminară în noapte, de o parte a şoselei, apoi de cealaltă, două barăci de lemn acoperite cu tablă. Lângă cea de‑a doua, pe dreapta, se zărea, în ceaţa uşoară, un turn construit din grinzi cioplite grosolan. Din vârful turnului pornea un cablu metalic, invizibil la bază, dar care pe măsură ce cobora în lu­mina farurilor, strălucea din ce în ce mai puternic, spre a se pierde în spatele povârnişului care tăia şoseaua. Maşina încetini şi se opri la câţiva metri de barăci.Omul din dreapta şoferului ieşi, trudindu‑se, din deschizătura, prea strâmtă pentru el, a portierei. Odată ajuns afară, lângă maşină, doborât de oboseală, înfipt greoi pe picioare, părea că ascultă mersul încetinit al motorului. Apoi se îndreptă în direcţia povârnişului şi intră în conul de lumină al farurilor. Se opri în vârful povârnişului, cu spatele uriaş proiectat pe întunericul nopţii. După o clipă, întoarse capul. Faţa neagră a şoferului lucea deasupra tabloului de bord, surâzătoare. Omul făcu un semn. Şoferul întrerupse contactul. O linişte adâncă şi răcoroasă se lăsă peste drum şi pădure. Se auzi atunci zgomotul apelor. Omul privea fluviul, în vale. Nu se vedea decât o largă mişcare de întuneric, semănată cu solzi strălucitori. Dincolo de ea, un întuneric mai dens, parcă închegat, fără îndoială, celălalt mal. Dacă te uitai bine, zăreai, totuşi, pe acel mal încremenit, o lumină gălbuie care părea flacăra unei lanterne îndepărtate. Uriaşul se întoarse către maşină şi făcu un semn din cap. Şoferul stinse farurile, apoi le aprinse, începând să semnalizeze la intervale regulate. Pe povârniş, omul acum se ivea, acum dispărea, mai înalt şi mai masiv cu fiecare înviere. Deodată, de cealaltă parte a fluviului, la capătul unui braţ nevăzut, o lanternă se înălţă de mai multe ori în aer. La un ultim semn al celui care pândea de pe povârniş, şoferul stinse definitiv farurile. Maşina şi omul dispărură în beznă. Acum fluviul era aproape vizibil, sau, mai curând, se zăreau câţiva dintre lungii lui muşchi lichizi, care străluceau în răstimpuri. De fiecare parte a drumului, nespus de aproape, se desena pe cer pădurea întunecată. Ploaia uşoară care udase drumul cu o oră mai devreme stăruia încă în aerul călduţ, făcând şi mai apăsătoare liniştea şi nemişcarea acelui mare luminiş din inima pădurii virgine. Pe cerul negru tremurau stele înceţoşate. Dar de pe celălalt mal se înălţă un zăngănit de lanţuri şi un clipocit înăbuşit de ape. Deasupra barăcii, la dreapta omului care aştepta nemişcat, cablul se încorda. Un scârţâit surd începu să‑l străbată, în timp ce dinspre fluviu se ridica un zgomot, nemărginit şi totodată slab, de ape răscolite. Scârţâitul deveni uniform, zgomotul de ape crescu şi mai mult, apoi se preciza, pe măsură ce lanterna se apropia. Acum se putea vedea bine cercul de lumină gălbuie care o înconjura. Nimbul acesta se lărgi treptat, apoi se micşoră din nou, în timp ce lanterna strălucea în ceaţă, începând să lumineze, deasupra şi în jurul ei, un fel de acoperiş pătrat din ramuri uscate de palmier, sprijinit la cele patru colţuri pe nişte beţe groase de bambus. Acest adăpost rudimentar, pe lângă care se agitau umbre nedesluşite, înainta domol către mal. Când ajunse pe la mijlocul fluviului, se zăriră limpede, în lumina galbenă, trei bărbaţi goi până la brâu, aproape negri, purtând pălării de formă conică. Stăteau nemişcaţi, bine înfipţi pe pi­cioarele lor uşor depărtate, cu trupul aplecat puţin înainte din pricina curentului puternic ce izbea cu apele sale nevăzute în marginea unei plute mari şi rudimentare ce se ivi abia la urmă, din noapte şi din ape. Când bacul se apropie mai mult, omul zări în spatele adăpostului, în partea dindărăt, doi negri înalţi, purtând şi ei pălării mari de pai şi îmbrăcaţi doar cu nişte pantaloni de pânză groasă. Stăteau alături, mânuind din răsputeri nişte prăjini, care se afundau încet în fluviu, spre partea dindărăt a plutei, în timp ce negrii, cu aceeaşi mişcare încetinită, se aplecau deasupra apei, până la limita echilibrului în faţă, cei trei mulatri, nemişcaţi, tăcuţi, priveau cum se apropie malul, fără să‑şi ridice ochii către cel care‑i aştepta. Dintr‑o dată, bacul se izbi de capătul unui debarcader ce înainta în apă, luminat abia atunci de lanternă, care, în urma loviturii, începu să se legene. Negrii încremeniră cu mâinile înălţate, agăţaţi de capătul prăjinilor uşor cufundate în apă, dar cu muşchii încordaţi, străbătuţi de un freamăt neîntrerupt, ce părea că vine din apă şi din apăsarea ei. Ceilalţi oameni de pe plută zvârliră nişte lanţuri în jurul stâlpilor debarcade­rului, săriră pe el, şi desfăşurară un fel de punte rudimen­tară, al cărei plan înclinat acoperi partea din faţă a plutei. Omul se întoarse la maşină şi se urcă în ea, în timp ce şo­ferul punea motorul în mişcare. Maşina se căţără încet pe povârniş, se profilă o clipă pe cer, apoi se înclină către fluviu, începând să coboare. Cu frâna pusă, înainta încet, alunecând uşor pe noroi, oprindu‑se, apoi pornind din nou. Străbătu debarcaderul cu zgomot mare de scânduri săltate, ajunse la capătul lui, unde mulatrii aşteptau în tăcere, de o parte şi de alta, şi trecu încetişor pe plută. Când roţile de dinainte o atinseră, aceasta se scufundă puţin, dar săltă aproape de îndată la suprafaţă, primind întreaga greutate a maşinii. Şoferul duse maşina până în partea dindărăt a plutei, în faţa acoperişului pătrat de care atârna lanterna. Fără să mai întârzie, mulatrii strânseră puntea mobilă şi îşi făcură vânt pe bac, dezlipindu‑l de malul noroios. Fluviul se arcui sub plută şi o ridică la suprafaţa apei, pe care începu să alunece încet, la capătul unui drug înalt de fier, ce alerga pe cer, de‑a lungul cablului. Negrii traseră prăjinile pe bac. Omul şi şoferul ieşiră din maşină şi rămaseră neclintiţi la marginea plutei privind în susul apei. Nimeni nu vorbise în timpul manevrei, şi, chiar şi acum, toţi stăteau la locurile lor, nemişcaţi şi tăcuţi, în afară de unul dintre negri, care‑şi răsucea o ţigară din hârtie groasă. Omul privea către locul unde fluviul se ivea din marea pădure braziliană, coborând către ei. Lat de mai multe sute de metri, apăsa cu apele lui tulburi şi mătăsoase marginea bacului, apoi, slobod la cele două capete, se aşternea din nou într‑un singur val puternic, curgând lin prin pădurea întune­cată, către mare şi noapte. În aer plutea un miros veşted, ve­nit din apă sau din cerul spongios. Se auzea clipocitul apelor grele sub bac şi, de pe cele două maluri, în răstimpuri, che­marea broaştelor sau ciudate ţipete de păsări. Uriaşul se apropie de şofer. Acesta, mic şi slab, sprijinit de unul din stâlpii de bambus, îşi înfundase mâinile în buzunarele unei salopete, cândva albastră, dar care acum era îmbâcsită de pra­ful roşu ce le scrâşnise toată ziua între dinţi. Cu un surâs feri­cit pe faţa lui tânără dar plină de zbârcituri, privea, fără să vadă, stelele istovite ce mai pluteau încă pe cerul umed. Dar ţipetele de pasăre se auziră mai limpede, amestecate cu nişte cârâituri necunoscute şi, aproape în aceeaşi clipă, ca­blul începu din nou să scârţâie. Negrii îşi înfundară prăjinile şi bâjbâiră, cu mişcări de orbi, în căutarea fundului. Omul se întoarse către malul pe care‑l părăsiseră. Era acoperit de noapte şi de ape, nemărginit şi sălbatic, ca şi continentul de arbori ce se întindea dincolo de el, pe mii de kilometri. Între oceanul atât de apropiat şi această mare vegetală, mâna de oameni care plutea la acel ceas pe fluviul sălbatic părea pe veci pierdută. Când pluta se izbi de un nou debarcader, ai fi putut crede că ajunsese, cu toate odgoanele rupte, la ţărmul unei insule învăluite în întuneric, după zile întregi de navi­gaţie înspăimântată. Când coborâră pe pământ, se auzi, în sfârşit, şi glasul oa­menilor. Şoferul îi plătise, iar ei, cu o voce ciudat de veselă în noaptea apăsătoare, salutau în portugheză maşina care pornea mai departe la drum. 

— Ei spus şaizeci de kilometri până la Iguape. Mai ai de mers trei ore şi terminat. Socrate mulţumit, vesti şoferul. 

Omul râse, cu un râs bun, puternic şi cald, care îi semăna. 

— Şi eu, Socrate, sunt mulţumit. Sunt bucuros că drumul e tare. 

— Tu prea greu, domnu' d'Arrast, tu prea greu, râdea şi şoferul, fără să se poată opri. Maşina luase oarecare viteză. Gonea printre ziduri înalte de arbori şi de vegetaţie luxuriantă, învăluită într‑o mi­reasmă molatică şi dulceagă. Muşte luminoase îşi încrucişau zborul, săgetând fără odihnă întunericul pădurii şi, la răstim­puri, păsări cu ochi roşii se izbeau pentru o clipă de parbri­zul maşinii. Uneori, un urlet ciudat venea până la ei din străfundurile nopţii, şi atunci şoferul îşi privea vecinul, holbându‑şi ochii în modul cel mai comic. Drumul cotea când la dreapta, când la stânga, traversând nenumărate pârâuri, pe podeţuri de scânduri şubrede, care săltau la trecerea maşinii. După o oră, ceaţa începu să se îndesească. Se porni o ploaie măruntă, subţiind lumina faru­rilor, în ciuda zguduiturilor, d'Arrast aproape adormise. Nu mai gonea prin pădurea umedă, ci din nou pe drumurile din Serra, pe care le străbătuseră în acea dimineaţă, plecând din San Paolo. Acele drumeaguri de ţară erau învăluite zi şi noapte într‑un praf roşu, al cărui gust îl mai simţeau încă în gură şi care, jur‑împrejur, cât vedeai cu ochii, acoperea vege­taţia rară a stepei. Soarele apăsător, munţii palizi şi mâncaţi de puhoaie, zebuşii costelivi întâlniţi în cale, având drept alai stoluri obosite şi jalnice de vulturi urubu, lunga, nesfârşita călătorie prin deşertul roşu... Tresări. Maşina se oprise. Erau în Japonia: case cu decoraţie fragilă de fiecare parte a dru­mului şi, în case, chimonouri furişate. Şoferul vorbea cu un japonez îmbrăcat într‑o salopetă murdară, pe cap cu o pălărie de pai, braziliană. Apoi maşina porni din nou. 

— Spus numai patruzeci kilometri. 

— Unde eram? La Tokio? 

— Nu, Registro. La noi toţi japonezii venit aici. 

— De ce? 

— Nimeni ştiut. Ei galbeni, domnu d'Arrast. 

Pădurea începuse să se mai rărească, iar drumul se făcuse mai bun, dar era la fel de lunecos. Maşina patina pe nisip, prin geam pătrundea o adiere umedă, călduţă, puţin acrişoară. 

— Tu simţit? spuse şoferul, trăgând aerul în piept cu lăcomie, ăsta miros de mare. Până la Iguape puţin. — Dacă nu ni se termină benzina, spuse d'Arrast. Şi adormi din nou, liniştit. În zori, d'Arrast, abia trezit din somn, privea cu uimire din patul lui la încăperea în care se afla. Pereţii mari erau proaspăt spoiţi până la jumătate cu o vopsea întunecată. În partea de sus fuseseră cândva albi, dar acum erau acoperiţi până în tavan cu un strat de var gălbui şi scorojit. Paturile erau aşezate pe două rânduri, câte şase de fiecare parte. Numai unul era desfăcut, la celălalt capăt al rândului în care se afla el, şi acela era gol. Dar, auzind un zgomot din stânga, se întoarse către uşă, în pragul căreia stătea râzând Socrate, cu câte o sticlă de apă minerală în fiecare mână. 

— Fericită amintire! spunea el. 

D'Arrast se scutură din amorţeală. Da, spitalul în care primarul îi găzduise în ajun se numea "Fericită amintire". 

— Amintire sigură, continuă Socrate. Spus mai întâi construit spital şi mai târziu construit apa. Până atunci, fericită amintire, ţine apa care pişcă şi te spală. 

Plecă, râzând şi cântând, câtuşi de puţin obosit, după cum se vedea, de strănuturile cumplite care‑l scuturaseră toată noaptea, şi din pricina cărora d'Arrast nu putuse închide nici o clipă ochii. D'Arrast se trezise acum de‑a binelea. Prin ferestrele cu gratii din faţa lui zărea o curte mică. Argila roşie fusese desfundată de ploaia care se vedea şiroind fără zgomot peste un pâlc înalt de aloes. O femeie trecea ţinând întinsă cu amândouă mâinile deasupra capului o basma. D'Arrast se culcă iar, dar în clipa următoare se ridică şi coborî din pat, care se îndoi şi gemu sub greutatea lui. Socrate intră chiar atunci. — Primar aşteaptă afară, domnu' d'Arrast. 

Dar, în faţa expresiei lui d'Arrast: 

— Nu te grăbi, el niciodată grăbit. 

După ce se rase, cu apă minerală, d'Arrast se îndreptă spre ieşirea pavilionului. Primarul, care avea proporţiile şi, sub ochelarii înrămaţi cu aur, înfăţişarea unei nevăstuici amabile, părea absorbit în contemplarea ursuză a ploii. Dar un surâs încântător i se aşternu pe chip de îndată ce‑l zări pe d'Arrast. Îşi îndreptă trupul scund, şi făcu repede câţiva paşi înainte, încercând să‑l strângă în braţe pe "domnul inginer”. Chiar atunci o maşină frână în faţa lor, de cealaltă parte a micului zid care împrejmuia curtea, derapă pe lutul ud şi se opri de‑a curmezişul. 

— Judecătorul! spuse primarul. 

Judecătorul, ca şi primarul, era îmbrăcat într‑un costum albastru închis. Dar era mult mai tânăr, sau cel puţin aşa părea, din pricina staturii lui elegante şi a obrazului său fra­ged, de adolescent uimit. Acum străbătea curtea, îndreptându‑se către ei şi ocolind băltoacele cu multă grijă. Când ajunse la câţiva paşi de d'Arrast, întinse braţele către el, urându‑i bun venit. Era mândru că‑l poate primi pe domnul inginer, venirea lui era o mare cinste pentru sărmanul lor oraş, iar el, judecătorul, se bucura nespus la gândul servicii­lor nepreţuite pe care domnul inginer le va aduce oraşului Iguape prin construirea micului dig ce va pune la adăpost de inundaţiile periodice cartierul de pe malul fluviului. Să po­runceşti apelor, să supui fluviile, an! ce nobilă meserie, şi nu mai încăpea nici o îndoială că sărmanii locuitori ai oraşului Iguape nu vor uita niciodată numele domnului inginer şi că, mulţi ani de acum înainte, îl vor pomeni în rugăciunile lor. D'Arrast, subjugat de atâta farmec şi de atâta elocinţă, mulţumi, fără a îndrăzni să se mai întrebe ce legătură poate exista între un judecător şi un dig. De altfel, după părerea primarului, trebuiau să se ducă la club, unde persoanele cele mai de vază din oraş doreau să‑l primească pe domnul ingi­ner cu toată cinstea, înainte de a merge să viziteze împreună cartierul de pe malul fluviului. Dar cine erau aceste per­soane de vază? 

— Eu însumi, spuse primarul, în calitate de primar, domnul Carvalho, aici de faţă, căpitanul portului, şi alţi câţiva, mai puţin însemnaţi. De altfel, nu va fi nevoie să staţi de vorbă cu ei, căci nu ştiu franţuzeşte. D'Arrast îl chemă pe Socrate şi‑i spuse că se va întoarce către prânz. 

— Bine, spuse Socrate. Eu mers Grădina Fântânii. 

— Grădina...? 

— Da, toţi ştiu unde este, nu teamă la tine, domnu' d'Arrast. 

Ieşind, d'Arrast îşi dădu seama că spitalul se afla chiar la marginea pădurii, ale cărei ramuri uriaşe se întindeau aproape până peste acoperişuri. Pe toată suprafaţa arborilor cădea o pânză de apă, pe care pădurea deasă o sorbea fără zgomot, ca un burete uriaş. Oraşul, cam vreo sută de case acoperite de ţiglă spălăcită, era aşezat între pădure şi fluviu, al cărui vuiet depărtat ajungea până la spi­tal. Maşina străbătu mai întâi nişte străzi noroioase şi ajunse curând într‑o piaţă pătrată, destul de mare. Printre bălţi, lu­tul roşu mai păstra încă urme de cauciucuri, de roţi de căruţă şi de copite. De jur‑împrejurul pieţei se vedeau case scunde, cu tencuiala felurit colorată, iar în spatele lor se înălţau cele două clopotniţe rotunde ale unei biserici în stil colonial, spoită în alb şi'ân albastru. Peste acest decor sărac plutea, ve­nind dinspre estuar, un miros de sare. Prin mijlocul pieţei rătăceau câteva siluete, ude leoarcă. Pe lângă case umbla, cu paşi mărunţi, cu mişcări încete, o mulţime pestriţă de gau‑chos, de japonezi, de indieni metişi, precum şi o seamă de personalităţi locale, ale căror haine elegante, de culoare închisă, păreau aici exotice. La trecerea maşinii se dădeau la o parte, apoi rămâneau pe loc, urmărind‑o cu privirea. Când maşina se opri în faţa uneia din casele din piaţă, în jurul ei se formă, în tăcere, un cerc de gauchos uzi până la piele. La club, un fel de mic bar la primul etaj, mobilat cu o tej­ghea de bambus şi cu nişte măsuţe înalte din tablă groasă, persoanele de vază se strânseseră în număr mare. Se bău ra­chiu de trestie în cinstea lui d'Arrast, după ce primarul, înălţând paharul, îi urase bun venit şi toată fericirea pe care şi‑o putea dori. Dar în timp ce d'Arrast îşi bea rachiul lângă fereastră, un lungan cu pantaloni de călărie şi cu jambiere de piele veni către el şi, clătinându‑se puţin pe picioare, îi ţinu un mic discurs încâlcit, din care inginerul nu înţelese decât cuvântul "paşaport". D'Arrast şovăi, apoi scoase hârtiile, pe care celălalt i le smulse cu lăcomie. După ce răsfoi paşapor­tul, lunganul manifestă o proastă dispoziţie evidentă. Îşi reluă discursul, scuturând hârtiile sub nasul inginerului, care, fără să‑şi piardă cumpătul, privea liniştit la furiosul său in­terlocutor. în acea clipă judecătorul se apropie surâzând şi vru să ştie ce s‑a întâmplat. Beţivul îşi aruncă o clipă ochii asupra firavei făpturi ce‑şi îngăduia să‑l întrerupă, după care, clătinându‑se în chip şi mai primejdios, începu să fluture paşaportul pe sub nasul noului venit. D'Arrast, fără grabă, se aşeză la o măsuţă şi aşteptă. Dialogul deveni foarte viu şi, cu totul pe neaşteptate, judecătorul se răsti cu o voce năprasnică, de care nu l‑ai fi crezut niciodată în stare. În chip la fel de neaşteptat, lunganul bătu pe dată în retragere, ca un copil care a făcut o poznă. La un ultim răcnet al judecătorului, o porni către uşă, cu mersul nesigur al unui şcolar leneş ce a fost pedepsit, şi ieşi. Judecătorul se grăbi să‑i explice lui d'Arrast, cu o voce melodioasă, că grosolanul personaj era şeful poliţiei, că el îndrăznea să pretindă că paşaportul nu este în regulă şi că, pentru obrăznicia lui, va fi pedepsit. Domnul Carvalho se adresă apoi personajelor de vază, care se şi grăbiseră să‑l înconjoare pe d'Arrast, şi păru că le întreabă ceva. După o scurtă discuţie, judecătorul îi ceru domnului inginer toate scuzele cu putinţă, rugându‑l să considere că numai beţia pu­tea să explice o asemenea nesocotire a sentimentelor de res­pect şi de recunoştinţă pe care i le datora tot oraşul Iguape şi cerându‑i să binevoiască a hotărî el însuşi ce pedeapsă să i se aplice jalnicului personaj. D'Arrast răspunse că nu voia nici o pedeapsă, că incidentul era lipsit de importanţă şi că el nu dorea decât să ajungă cât mai repede la fluviu. Luă atunci cuvântul primarul, care afirmă, pe un ton plin de duioasă bunătate, că o pedeapsă era totuşi necesară, că vinovatul va rămâne la arest şi că vor aştepta cu toţii ca eminentul lor oas­pete să binevoiască a‑i hotărî soarta. Nici un fel de cuvânt de împotrivire nu putu îndupleca asprimea lui surâzătoare, şi d'Arrast se văzu nevoit să promită că va mai chibzui. Apoi hotărâră să viziteze cartierul de lângă fluviu. Fluviul îşi revărsa apele gălbui peste malurile joase şi alunecoase. Lăsaseră în urma lor ultimele case din Iguape şi acum se găseau între fluviu şi un povârniş înalt şi abrupt, de care se agăţau colibe de ramuri şi de chirpici. În faţa lor, la capătul povârnişului, ca şi pe celălalt mal, începea, pe neaşteptate, pădurea. Dar albia apelor se lărgea văzând cu ochiul printre copaci, până la o linie nedesluşită, de un cenuşiu gălbui, marea. D'Arrast se îndreptă în tăcere către povârniş, al cărui perete purta urme încă proaspete ce arătau până unde se ridicase apa în diferite rânduri. O potecă plină de noroi ducea la colibe. În faţa lor, câţiva negri priveau în tăcere la noii veniţi. Câteva perechi se ţineau de mână şi, chiar pe marginea povârnişului, în faţa adulţilor, un şir de copii de vârstă fragedă, cu 'pântecele umflat şi cu picioarele subţiri, îşi holbau ochii rotunzi. Când ajunse în faţa colibelor, d'Arrast îl chemă cu un semn pe comandantul portului, un negru mare şi surâzător, îmbrăcat într‑o uniformă albă. D'Arrast îl întrebă în spaniolă dacă putea intra într‑o colibă. Comandantul îl asigură că da, găsea chiar că ideea e minunată, şi că domnul inginer va vedea lucruri foarte interesante. Se adresă negrilor, vorbindu‑le vreme îndelungată, şi arătând când spre d'Arrast, când spre fluviu. Negrii îl ascultau fără un cuvânt. Când co­mandantul tăcu, nimeni nu se clinti din loc. El le vorbi din nou, cu glas repezit. Apoi se adresă direct unuia dintre oameni, care negă dând din cap. Comandantul spuse atunci câteva cuvinte cu o voce poruncitoare. Omul se desprinse dintre ceilalţi, oprindu‑se în faţa lui d'Arrast, şi‑i arătă drumul cu mâna. Dar privirea lui era duşmănoasă. Era un bărbat destul de vârstnic, cu părul încărunţit, lânos şi scurt, cu faţa îngustă şi zbârcită. Avea trupul încă tânăr, umerii uscaţi şi zdraveni iar sub pantalonii de pânză şi sub cămaşa zdrenţuită i se ghiceau muşchii puternici. O luară înainte, urmaţi de co­mandant şi de mulţimea negrilor, şi se căţărară pe un nou povârniş, şi mai abrupt, pe care colibele din pământ, din cutii de tinichea şi din trestie se ţineau atât de greu că trebuiseră întărite cu bolovani. În drum se întâlniră cu o femeie ce cobora pe cărare, alunecând din când în când pe tălpile goale, şi care purta pe creştet un bidon de tablă plin cu apă. Ajunseră la un fel de piaţă mică, înconjurată de trei colibe. Omul se îndreptă către una din ele şi împinse o uşă de bambus cu ţâţânile din liane. Apoi se trase la o parte, fără un cuvânt, uitându‑se la inginer cu aceeaşi privire neclintită. În colibă, d'Arrast nu văzu în prima clipă decât un foc abia mocnit, aprins chiar în mijloc, de‑a dreptul pe pământ. Apoi desluşi, într‑un ungher, în fund de tot, un pat de aramă, fără aşternut şi cu o somieră stricată, iar în ungherul opus, o masă, pe care se înşiruiau vase de lut. Între masă şi pat se afla un fel de po­liţă, pe care fusese aşezată la loc de cinste o cromolitografie înfăţişându‑l pe Sfântul Gheorghe. În rest, doar un morman de zdrenţe, îngrămădite în dreapta uşii, şi nişte şorţuri de toate culorile, spânzurate la uscat de tavan, deasupra focului. D'Arrast, nemişcat, trăgea în piept izul de fum şi de sărăcie care se ridica din pământul colibei, tăindu‑i răsuflarea. În spatele lui, comandantul bătu din palme. Inginerul se întoarse şi, în prag, în lumina de afară, zări silueta graţioasă a unei tinere negrese care‑i întindea ceva. El luă paharul şi bău rachiul gros de trestie. Fata întinse tava după paharul gol şi ieşi, cu o mişcare atât de lunecoasă şi de vie, încât d'Arrast simţi dintr‑o dată dorinţa s‑o oprească. Dar când ieşi în urma ei, nu o mai recunoscu în mulţimea negrilor şi a persoanelor de vază din oraş, care se adunaseră în jurul colibei. Îi mulţumi bătrânului, iar acesta se înclină, fără un cuvânt. Apoi porni înapoi. Comandantul, care mer­gea în urma lui, îşi reluase explicaţiile, întrebându‑l totodată când îşi va începe lucrările societatea franceză din Rio şi dacă digul va putea fi terminat înaintea marilor ploi. D'Arrast îi răspunse că nu ştie, gândurile lui rătăceau însă departe. Cobora către fluviul răcoros, sub ploaia măruntă. Asculta acel vuiet uriaş pe care‑l auzea fără încetare de când sosise aici şi despre care nu putea niciodată spune dacă vine dinspre pădure sau dinspre fluviu. Când ajunse pe mal, privi în depărtare către linia tremurată a mării, către miile de kilometri de ape pustii, către Africa şi, dincolo de ea, către Europa, de unde venea el. 

— Domnule comandant, spuse el, din ce trăiesc oamenii aceştia? 

— Muncesc, când au unde. Suntem săraci. 

— Şi ei sunt cei mai săraci? 

— Da, sunt cei mai săraci. 

Judecătorul, care sosea în acea clipă, alunecând uşor pe tălpile pantofilor lui fini, spuse că negrii îl iubeau încă de pe acum pe domnul inginer, care le va da de lucru. 

— Ştiţi poate, spuse el, că nu e zi în care să nu danseze şi să nu cânte? 

În clipa următoare, cu totul pe neaşteptate, îl întrebă pe d'Arrast dacă se gândise la pedeapsă. 

— Ce pedeapsă? 

— Aţi uitat de şeful poliţiei? 

— Să‑l iertăm. 

Judecătorul spuse că lucrul nu e cu putinţă şi că vinova­tul trebuie pedepsit, în timp ce d'Arrast pornea îndărăt către Iguape. În mica Grădină a Fântânii, misterioasă şi tăcută sub ploaia măruntă, ciorchini de flori ciudate se revărsau de‑a lungul lianelor, printre bananieri şi pandanus. Grămezi de pietre ude însemnau locul de răscruce al cărărilor, pe care umbla la acea oră o mulţime pestriţă. Metişi, mulatri, gauchos vorbeau între ei cu o voce scăzută sau se afundau, mergând agale, pe aleile de bambuşi până la locul unde pâlcurile de copaci se îndeseau, devenind de nepătruns. Acolo, cu totul pe neaşteptate, începea pădurea. D'Arrast îl căuta pe Socrate în mulţime, când se pomeni cu el în spate. 

— Azi sărbătoare, râse Socrate, sprijinindu‑se cu amândouă mâinile de umerii uriaşi ai lui d'Arrast şi ţopăind în voie. 

— Ce sărbătoare? 

— Cum? se miră Socrate, şi trecu în faţa lui d'Arrast. Tu nu ştiut? Sărbătoarea lui Domnu' nostru Iisus Hristos. În fiecare an toţi venit la grotă cu ciocan. 

Socrate arătă cu mâna, dar nu spre grotă, ci către un grup de oameni care, într‑un colţ al grădinii, părea că aşteaptă ceva. 

— Uite cum fost. Ascultă. Într‑o zi statuia lui Iisus venit de la mare pe fluviu. Pescarii găsit pe ea. Frumoasă! Frumoasă! Ei spălat pe ea aici în grotă. Şi o piatră crescut în grotă. În fiecare an, azi sărbătoare. Spargi, spargi cu ciocan bucăţi din piatră, care purtat noroc. Tu spargi, spargi, ea creşte, creşte. Minune! 

Ajunseră la grotă. Peste capetele celor ce aşteptau, puteau zări intrarea scundă. Înăuntru, în întunericul străpuns de flacăra lumânărilor, o siluetă ghemuită izbea cu un ciocan. Omul, un gaucho deşirat cu mustăţi lungi, se ridică şi ieşi, ţinând în palma deschisă, în aşa fel încât să poată fi văzută, o bucăţică de stâncă jilavă, pe care se grăbi s‑o ascundă cu grijă în pumn, chiar înainte de a se fi îndepărtat cu totul. Un alt bărbat intră după el în grotă, încovoindu‑şi spinarea. D'Arrast se întoarse şi privi. În jurul lui pelerinii aştep­tau, fără să‑l vadă, neclintiţi sub ploaia care curgea din co­paci în văluri subţiri. Aştepta ca şi ei, în faţa grotei, în aburul ploii, şi nu ştia ce. De o lună, de când venise în această ţară, aştepta întruna ceva. Aştepta, în căldura roşie a zilelor umede, sub stelele mărunte ale nopţii, în ciuda meseriei lui, în ciuda şoselelor şi a digurilor ce trebuiau construite, ca şi cum munca pentru care venise aici nu era decât un pretext, prilejul unei surprize sau al unei întâlniri pe care nu şi‑o putea nici măcar închipui dar care‑l aştepta, cu răbdare, la capătul lumii. Îşi alungă gândurile şi se îndepărtă de grotă, fără ca nimeni din micul grup să‑i fi aruncat vreo privire, îndreptându‑se către ieşirea grădinii. Trebuia să se întoarcă la fluviu şi să se apuce de lucru. Dar la poartă îl aştepta Socrate, care discuta cu însufleţire cu un bărbat mic şi solid, lat în spate, cu pielea de un negru gălbui. Era ras în cap, din care pricină fruntea‑i, frumos boltită, părea şi mai mare. În schimb faţa lui lată şi ne­tedă era împodobită cu o barbă foarte neagră, tăiată pătrat. 

— El, campion, spuse Socrate în chip de prezentare. Mâine mers procesiune. 

Omul, îmbrăcat în haine marinăreşti de pânză groasă, purtând un tricou cu dungi albastre şi albe pe sub bluza de marinar, îl cerceta atent pe d'Arrast cu ochii săi negri şi liniştiţi. În acelaşi timp surâdea, arătându‑şi dinţii foarte albi între buzele pline şi lucioase. 

— El vorbit spaniola, spuse Socrate şi, întorcându‑se către necunoscut: povesteşte la domnu' d'Arrast. Apoi se îndreptă dansând către un alt grup. Omul nu mai zâmbi, privindu‑l pe d'Arrast cu o curiozitate făţişă. 

— Te interesează, căpitane? 

— Nu sânt căpitan, spuse d'Arrast. 

— Nu‑i nimic. Dar eşti domn. Mi‑a spus mie Socrate. 

— Eu, nu. Dar bunicul meu a fost. Şi tatăl lui, şi toţi cei din care se trage tatăl lui. Azi nu mai există domni în'ţara noastră. 

— Înţeleg, spuse negrul râzând, toţi sunt domni. 

— Nu, n‑ai înţeles. Nu mai există nici domni, nici oa­meni din popor. 

Celălalt chibzui o clipă, apoi spuse: 

— Nimeni nu munceşte, nimeni nu suferă? 

— Ba da, milioane. 

— Atunci, ăştia sunt oameni din popor. 

— Dacă vrei, da, poporul există şi azi. Dar stăpânii lui sunt poliţiştii sau negustorii. 

Faţa binevoitoare a mulatrului se întunecă. Apoi el mormăi: 

— Ptiu! să cumperi şi să vinzi! Ce treabă murdară! Iar poliţiştii sunt mai răi decât câinii. 

Cu totul pe neaşteptate izbucni în hohote de râs. 

— Tu nu vinzi? 

— Nu prea. Fac poduri, drumuri. 

— Bună treabă! Eu sunt bucătar pe un vas. Dacă vrei, îţi fac mâncarea noastră de fasole neagră. 

— Sigur că vreau. 

Bucătarul se apropie de d'Arrast şi‑l apucă de braţ. 

— Ascultă, mi‑a plăcut ce mi‑ai spus. vreau să‑ţi spun şi eu ceva. Poate o să‑ţi placă şi ţie. 

Îl trase aproape de ieşire, pe o bancă de lemn udă, sub un pâlc de bambuşi. 

— Eram pe mare, în dreptul Iguapei, pe un mic petro­lier care aprovizionează porturile de pe coastă. Pe bord a iz­bucnit focul. Nu din vina mea, căci îmi cunosc meseria. Dar aşa‑i când e să se‑ntâmple o nenorocire. Am izbutit să punem bărcile pe apă. În timpul nopţii s‑a stârnit o furtună pe mare, barca s‑a răsturnat, iar eu m‑am dus la fund. Când m‑am ridi­cat din nou la suprafaţă, m‑am izbit cu capul de barcă. Am început să plutesc la întâmplare. Noaptea era întunecoasă, valurile mari, eu nu prea ştiam să înot, şi îmi era şi frică. Deodată am văzut în depărtare o lumină şi am ghicit că acolo e turnul bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, din Iguape. I‑am făgăduit atunci Domnului Iisus că, dacă mă ajută să scap cu viaţă, o să car pe creştet în timpul proce­siunii o piatră grea de cincizeci de kilograme. N‑o să mă crezi, dar apele s‑au liniştit, şi sufletul meu o dată cu ele. Am înotat lin, stăpânit de o mare fericire, şi am ajuns la ţărm. Mâine îmi voi ţine făgăduiala. 

Îl privi dintr‑o dată pe d'Arrast, cu chipul bănuitor: 

— Îţi vine să râzi? 

— Nu. Făgăduielile trebuiesc ţinute. 

Bucătarul îl bătu pe umăr. 

— Vino la fratele meu, pe malul fluviului. O să‑ţi fierb nişte fasole. 

— Nu, spuse d'Arrast, acum am treabă. Diseară, dacă vrei. 

— Bine. Dar la noapte se dansează şi se fac rugăciuni în a cea mare. E sărbătoarea Sfântului Gheorghe. D'Arrast îl întrebă dacă va dansa şi el. Faţa bucătarului se întunecă. Pentru prima oară, îi ocoli privirea. — Nu, nu voi dansa. Mâine trebuie să car piatra, şi e tare grea. O să mă duc diseară la sărbătoarea sfântului, dar o să plec devreme. 

— Ţine mult? 

— Toată noaptea, până dimineaţa târziu. 

Se uită la d'Arrast, cu o privire oarecum ruşinată. 

— Vino la dans. O să mă iei la întoarcere cu tine. Altfel voi rămâne şi voi dansa. Poate n‑o să fiu în stare să mă stăpânesc. 

— Îţi place să dansezi? 

Ochii bucătarului se aprinseră şi în ei se desluşi un fel de lăcomie. 

— Îmi place. Şi mai sunt şi ţigările de foi, sfinţii, femeile... Uiţi de toate, nu mai asculţi de nimeni. 

— Sunt şi femei? Toate femeile din oraş? 

— Nu din oraş, ci din colibe. 

Bucătarul zâmbi din nou. 

— Vino. De căpitan o să ascult. Şi o să mă ajuţi să‑mi ţin făgăduiala. 

D Arrast se simţi uşor enervat. Ce‑i păsa lui de acea făgăduială absurdă? Dar, când privi chipul deschis şi frumos care‑i surâdea încrezător, pielea neagră lucind de sănătate şi de viaţă, se pomeni spunând: 

— Voi veni. Dar acum aş vrea să te mai duc câţiva paşi. 

Fără să ştie de ce, o vedea în acelaşi timp în închipuire pe tânăra negresă, înfăţişându‑i ofranda de bun venit. Ieşiră din grădină, străbătură mai multe străzi noroioase şi ajunseră în piaţa publică plină de gropi, care părea şi mai mare din pricina caselor scunde aflate jur‑împrejur. Deşi ploaia nu se înteţise, apa curgea acum şiroaie pe tencuiala zidurilor. Prin văzduhul spongios, vuietul fluviului şi al copacilor ajungea, înăbuşit, până la ei. Înaintau cot la cot, d'Arrast, călcând greoi, bucătarul, cu pasul hotărât şi elastic. Acesta ridica din când în când capul şi surâdea către tovarăşul său. O apucară înspre biserică, ce se vedea pe deasupra case­lor, ajunseră la marginea pieţei, străbătură apoi alte străzi pline de noroi, peste care stăruia un miros agresiv de mâncare gătită. Uneori câte o femeie, în mână cu o farfurie sau o unealtă de bucătărie, îşi arăta pentru o clipă în prag chipul curios. Trecură prin faţa bisericii, apoi pătrunseră într‑un cartier vechi, strecurându‑se printre aceleaşi case scunde, şi, pe neaşteptate, se auzi desluşit vuietul fluviului nevăzut, în spatele cartierului de colibe, pe care d'Arrast îl recunoscu îndată. 

— Bun. Acum te las. Pe diseară, spuse el. 

— Da, în faţa bisericii. 

Dar, în timp ce‑i vorbea, bucătarul îl apucase pe d'Arrast de mână. Şovăia. Apoi se hotărî: 

— Tu nu l‑ai chemat niciodată pe Dumnezeu în ajutor, nu i‑ai făgăduit niciodată nimic? 

— Ba da, o dată, cred. 

— În timpul unui naufragiu? 

— Da, dacă vrei. 

Şi d'Arrast îşi trase mâna brusc. Dar, în clipa în care vru să pornească înapoi, întâlni privirea bucătarului. Şovăi, apoi surâse. 

— Pot să‑ţi spun, deşi e un lucru fără însemnătate. Cineva trebuia să moară din vina mea. Mi se pare că atunci l‑am chemat pe Dumnezeu în ajutor. 

— I‑ai făgăduit ceva? 

— Nu. Aş fi vrut să‑i făgăduiesc. 

— S‑a întâmplat de mult? 

— Cu puţină vreme înainte de a veni aici. 

Bucătarul îşi prinse barba cu amândouă mâinile. Ochii îi străluceau. 

— Eşti un adevărat căpitan. Casa mea e şi a ta. O să mă ajuţi să‑mi ţin făgăduiala. Are să fie ca şi cum ai fi făgăduit tu însuţi. O să‑ţi fie de ajutor. 

D'Arrast surâse. 

— Nu cred. 

— Eşti mândru, căpitane. 

— Cândva am fost mândru, acum sunt doar singur. Dar ia spune‑mi, bunul Iisus ţi‑a răspuns întotdeauna la chemare? 

— Nu întotdeauna, căpitane. 

— Şi atunci? 

Bucătarul izbucni într‑un râs proaspăt şi copilăresc. 

— E liber să‑mi răspundă când vrea el, nu? 

La club, unde d'Arrast luă masa cu persoanele cele mai de vază din Iguape, primarul îi spuse că va trebui să semneze în cartea de aur a oraşului, pentru ca să se păstreze măcar această mărturie despre marele eveniment pe care‑l constituia venirea sa aici. Judecătorul, la rându‑i, găsi câteva formule noi pentru a lăuda nu numai virtuţile şi talentele domnului inginer, ci şi modul plin de simplitate în care oas­petele lor înţelegea să reprezinte printre ei marea ţară căreia avea cinstea să‑i aparţină. D'Arrast le răspunse doar că era convins că aceasta era într‑adevăr o mare cinste, dar că, pe de altă parte, societatea sa era bucuroasă de a fi obţinut adjudecarea acelor lucrări de lungă durată. Judecătorul protestă însă în faţa unei atât de mari modestii. 

— Fiindcă veni vorba, spuse el, v‑aţi gândit cum să‑l pe­depsim pe şeful poliţiei? 

D'Arrast îl privi surâzând. 

— Da. 

El, d'Arrast, va socoti că i se face un hatâr şi o favoare cu totul deosebită dacă‑l vor ierta pe acel personaj, spunându‑i totodată că îşi datorează iertarea oaspetelui lor. Astfel, şederea sa printre generoşii locuitori ai frumosului oraş Iguape, pe care se bucură atât de mult să‑i cunoască, va putea începe într‑o atmosferă de bună înţelegere şi de prietenie. Ju­decătorul, atent şi surâzător, încuviinţă din cap. Medită o clipă la formula folosită de interlocutorul său, ca unul ce se pricepea la asemenea lucruri, apoi se adresă asistenţei, îndemnând‑o să aplaude tradiţiile pline de mărinimie ale marii naţiuni franceze, după care, întors din nou cu faţa către d'Arrast, se declară satisfăcut. 

— Aşa stând lucrurile, încheie el, vom cina diseară cu şe­ful poliţiei. 

D'Arrast spuse că era invitat de nişte prieteni la ceremo­nia dansului, în cartierul cocioabelor. 

— A, da! spuse judecătorul. Sunt bucuros că vă duceţi acolo. Veţi vedea, nu poţi să nu iubeşti poporul nostru când ai apucat să‑l cunoşti. 

În aceeaşi seară, d'Arrast, bucătarul şi fratele acestuia erau aşezaţi în jurul unui foc stins, în mijlocul colibei pe care inginerul o vizitase de dimineaţă. Fratele nu păruse surprins văzându‑l din nou. Vorbea foarte prost spaniola şi se mărgi­nea aproape numai să dea din cap. Bucătarul, în schimb, voise la început să afle tot felul de lucruri cu privire la cate­drale, apoi le vorbise pe larg despre supa de fasole. Se făcuse aproape întuneric. D'Arrast îi mai putea încă vedea pe bucătar şi pe fratele lui, dar desluşea cu greu, în fundul coli­bei, silueta ghemuită a unei bătrâne şi pe aceea a fetei, care, şi de astă‑dată, îi adusese să bea. În vale se auzea zgomotul monoton al fluviului. Bucătarul se ridică şi spuse: "E timpul". Se ridicară, dar femeile rămaseră nemişcate. Nu ieşiră decât bărbaţii. D'Arrast şovăi o clipă, apoi îi urmă. Noaptea se lăsase de‑a binelea şi ploaia se oprise. Cerul, de un negru spălăcit, părea lichid. În apa lui străvezie şi întunecată, aproape de marginea zării, începeau să se aprindă stelele, ce se stingeau aproape în aceeaşi clipă, căzând una câte una în fluviu, ca şi cum cerul şi‑ar fi picurat ultimele lumini. Aerul dens mirosea a fum şi a apă. Se auzea vuietul foarte apropiat al pădurii uriaşe şi încreme­nite. Şi dintr‑o dată se înălţară în depărtare bătăi de tobă şi cântece. La început surde, apoi desluşite, se apropiară din ce în ce mai mult, apoi amuţiră. Puţin după aceea se ivi o pro­cesiune de tinere negreseâmbrăcate în rochii albe de mătase ieftină, cu talia foarte joasă. În urma lor mergea un negru foarte înalt, strâns într‑o tunică roşie, peste care‑i atârna un şirag de dinţi coloraţi, iar în spatele lui veneau de‑a valma câţiva bărbaţi îmbrăcaţi în pijamale albe şi un grup de muzi­canţi purtând triunghiuri şi tobe mari şi joase. Bucătarul spuse că trebuia să se ţină după ei. Coliba la care ajunseră mergând de‑a lungul malului, la câteva sute de metri depărtare de ultimele cocioabe, era mare, goală, relativ confortabilă, cu pereţii tencuiţi pe dinăuntru. Pe jos avea pământ, acoperişul, de stuf şi trestie se sprijinea pe un stâlp central, iar zidurile erau lipsite de orice podoabă. În fund, pe un mic altar, acoperit cu ramuri de palmier şi încărcat cu lumânări ce nu izbuteau să împrăştie pe de‑a‑ntregul întunericul încăperii, se zărea o superbă cromolitografie înfăţişând un Sfânt Gheorghe nespus de chipeş care străpungea cu lancea un balaur mustăcios. Sub altar, un fel de firidă împodobită cu hârtie creponată adăpostea, între o lumânare şi o strachină cu apă, o mică statuie de argilă, vopsită în roşu, înfăţişând un zeu cu coarne, ce flutura în aer, cu o mişcare sălbatică, un uriaş cuţit din poleială. Bucătarul îl duse pe d'Arrast într‑un colţ, unde amândoi rămaseră în picioare, lipiţi de perete, aproape de uşă. 

— De aici, şopti bucătarul, o să putem pleca fără să supărăm pe nimeni. 

Coliba era într‑adevăr ticsită de bărbaţi şi de femei. Înce­puse să fie cald. Muzicanţii se aşezară de o parte şi de alta a micului altar. Dansatorii şi dansatoarele se despărţiră în două cercuri concentrice, bărbaţii formând cercul din interior. În mijloc, veni căpetenia neagră cu tunică roşie. D'Arrast se sprijini cu spatele de perete, încrucişându‑şi braţele la piept. Dar căpetenia, rupând cercul dansatorilor, se îndreptă către ei şi, plin de gravitate, îi spuse câteva cuvinte bucătarului. 

— Ia‑ţi mâinile de la piept, căpitane. Te strângi şi nu îngădui să pogoare în tine harul sfântului. 

D'Arrast îşi lăsă braţele în jos. Aşa cum stătea, cu braţele atârnând pe lângă trup, cu spatele lipit de perete, părea el însuşi, cu picioarele şi mâinile sale mari şi greoaie, cu faţa‑i uriaşă lucind de sudoare, un zeu bestial şi paşnic. Negrul cel înalt îl privi, apoi, mulţumit, se întoarse la locul lui. Începu totodată să cânte, cu o voce de trâmbiţă, primele note dintr‑o melodie, pe care toţi ceilalţi le reluară în cor, acompaniaţi de tobe. Cercurile porniră atunci să se învârtească în sens invers, într‑un fel de dans greoi, cu paşi apăsaţi, ce semăna mai curând cu un tropăit, uşor subliniat de dubla şerpuire a şoldurilor. Zăpuşeala crescuse. Pauzele erau însă tot mai scurte, opririle tot mai rare, iar dansul se înteţea văzând cu ochii. Fără ca ritmul celorlalţi dansatori să se fi încetinit, dansând el însuşi întruna, negrul cel înalt rupse din nou cercurile, îndreptându‑se către altar, de unde se întoarse cu un pahar plin cu apă şi cu o lumânare, pe care o înfipse în mijlocul ca­merei. Vărsă apa în jurul lumânării, desenând astfel două cercuri concentrice, apoi, îndreptându‑se din şale, înălţă către acoperiş o privire de nebun. Cu tot trupul încordat, aşteptă, neclintit. 

— Sfântul Gheorghe pogoară. Priveşte, priveşte, şopti, cu ochii ieşiţi din orbite, bucătarul. 

Câţiva dansatori căzuseră în transă, dar într‑un fel de transă încremenită, cu mâinile la spate, cu pasul ţeapăn, cu privirea moartă. Alţii dansau într‑un ritm şi mai rapid decât până atunci, răsucindu‑şi trupul în convulsii şi scoţând ţipete nearticulate. Ţipetele sporiră treptat şi, când se contopiră într‑un urlet colectiv, căpetenia, privind întruna în sus, scoase, ţinându‑şi răsuflarea, un strigăt prelung, abia modu­lat, în care reveneau întruna aceleaşi cuvinte. 

— Ascultă, şopti bucătarul, spune că el este câmpul de luptă al zeului. 

Inginerul se uită la bucătar, izbit de vocea lui schimbată. Cu privirea fixă, aplecat înainte, cu pumnii strânşi, acesta re­producea, stând pe loc, tropăitul ritmat al celorlalţi. Şi abia atunci d'Arrast îşi dădu seama că el însuşi dansa de o bucată de vreme, cu întreg trupul lui greoi, dar fără să‑şi mişte picioarele. Dintr‑o dată, tobele se dezlănţuiră ca turbate şi, o dată cu ele, porni a se învârti nebuneşte şi diavolul cel roşu. Cu privirea în flăcări, cu mâinile şi picioarele învârtejite în jurul trupului, se culegea pe sine îngenunchind când pe un picior, când pe celălalt, înteţind ritmulpână într‑atâta, încât te aştep­tai în fiecare clipă să‑l vezi risipindu‑se în bucăţi. Dar, pe neaşteptate, se opri în plin avânt, întorcând către cei de faţă o privire mândră şi fioroasă, în timp ce tobele răpăiau de se cu­tremura coliba. Un dansator ţâşni atunci dintr‑un colţ întu­necat, îngenunche, şi‑i întinse posedatului o sabie scurtă. Negrul cel înalt luă sabia, privind întruna în jurul lui, şi în­cepu s‑o răsucească deasupra capului. În aceeaşi clipă, d'Arrast îl zări pe bucătar dansând alături de ceilalţi. Ingi­nerul nu‑l văzuse când plecase de lângă el. Un praf înăbuşitor se înălţa de sub picioarele dansatori­lor în lumina roşiatică şi tulbure, îngroşând şi mai mult ae­rul, care ţi se lipea parcă de piele. D'Arrast simţea cum îl cuprinde oboseala; respira tot mai greu. Nu văzuse de unde au apărut uriaşele ţigări de foi pe care le fumau acum dansa­torii, fără să se oprească nici o clipă din dans. Mirosul lor ciudat umplea coliba, îmbătându‑l uşor. Îl văzu în schimb pe bucătar, care trecea chiar atunci pe lângă el, dansând şi trăgând, ca şi ceilalţi, din ţigară. 

— Nu fuma, îi spuse. 

Bucătarul mârâi, ritmându‑şi în continuare pasul, cu ceafa străbătută de un tremur prelung şi neîntrerupt, şi privind ţintă către stâlpul din mijloc, cu expresia unui boxer năucit de lovituri. Alături de el, o negresă grasă, miş­cându‑şi, când la dreapta, când la stânga, faţa bestială, lătra fără încetare. Dar negresele tinere, mai cu seamă, intrau în transa cea mai înspăimântătoare, cu tălpile ţintuite de pământ şi cu tot trupul străbătut de zvâcnituri tot mai violente pe măsură ce urcau înspre umeri. Capul li se zbuciuma dinainte înapoi, parcă despărţit de trunchi. Tot atunci începură cu toţii să urle fără oprire, scoţând un lung ţipăt colectiv şi monoton, fără modulaţii, ca şi cum trupurile s‑ar fi încordat din cap până în pi­cioare, cu toţi muşchii şi cu toţi nervii, spre a da glas acelui strigăt neîntrerupt şi istovitor prin care vorbea, în sfârşit, în fiecare dintre ei, o fiinţă ce tăcuse cu desăvârşire până atunci. Şi, în timp ce ţipătul continua, femeile începură să cadă una câte una. Căpetenia neagră îngenunchea lângă fiecare, strângându‑le repede şi convulsiv tâmplele, cu mâinile lui mari şi negre. Ele se ridicau, clătinându‑se, porneau din nou să danseze şi să strige, la început încet, apoi din ce în ce mai tare şi mai repede, apoi cădeau iarăşi şi iarăşi se ridicau, luând‑o de la capăt de nenumărate ori, până când strigătul general slăbi, deveni răguşit, degeneră într‑un fel de lătrat aspru, care le scutura trupurile ca un sughiţ. D'Arrast, istovit, cu muşchii înţepeniţi de lungul său dans nemişcat, gâtuit de propria‑i tăcere, simţi că se clatină pe picioare. Căldura, praful fumul ţigărilor de foi, mirosul trupurilor omeneşti făceau aerul cu neputinţă de respirat. Îl căută cu privirea pe bucătar, dar nu‑l zări nicăieri. D'Arrast se lăsă atunci să alunece de‑a lungul peretelui, ghemuindu‑se pe vine şi încercând să‑şi stăpânească greaţa care‑l cuprindea. Când deschise ochii, aerul era tot înăbuşitor, dar zgomo­tul încetase. Numai tobele răpăiau surd şi fără întrerupere, iar în toate ungherele colibei grupuri de bărbaţi înveşmântaţi în pânză albă ţopăiau pe loc. În mijlocul încăperii, de unde paharul şi lumânarea fuseseră luate, câteva fete, în stare semihipnotică, dansau cu mişcări lente, mereu gata parcă să se lase depăşite de ritmul tobelor. Cu ochii închişi, drepte, se legănau uşor înainte şi înapoi, aproape fără să se clintească din loc. Două, obeze, aveau chipul acoperit cu un văl de rafie. Între ele se afla o negresă înaltă şi subţire, pe care d'Arrast o recunoscu de îndată ca fiind fata gazdei sale. Era îmbrăcată cu o rochie verde şi purta o pălărie de vânătoare dintr‑o mătase albastră foarte subţire, cu marginea ridicată în faţă şi împodobită cu pene bogate. În mână ţinea un arc, jumătate verde jumătate galben, şi o săgeată, în vârful căreia era înfiptă o pasăre multicoloră. Pe trupul plăpând, frumosu‑i cap se legăna încet, puţin răsturnat pe spate, iar pe obrazul adormit se răsfrângea o melancolie liniştită şi nevinovată. Când muzica se oprea, ea se clătina, toropită. Ritmul înteţit al tobelor era ca o tulpină nevăzută, în jurul căreia fata îşi încolăcea arabescurile moi, pentru ca, pe neaşteptate, să se oprească iar, o dată cu muzica, clătinându‑se până aproape să cadă şi scoţând un strigăt ciudat de pasăre, ascuţit şi totuşi melodios. D'Arrast, fascinat de acel dans încetinit, se uita la Diana neagră, când, dintr‑o dată, în faţa lui se ivi bucătarul. Obrazul său neted era acum descompus, iar din privirea lui, în care nu se mai desluşea decât un fel de lăcomie nebănuită, pierise orice bunătate. Cu asprime, ca şi cum ar fi vorbit unui străin, îi spuse: 

— E târziu, căpitane. Or să danseze toată noaptea, dar nu vor să mai rămâi. 

Cu capul greu, d'Arrast se ridică şi‑l urmă pe bucătar, care se îndreptă către ieşire, strecurându‑se pe lângă perete. Pe prag, bucătarul se dădu la o parte, ţinând deschisă uşa de bambus, şi d'Arrast ieşi. Se mai întoarse o dată şi‑l privi pe mulatru, care rămăsese locului. 

— Vino. Nu mai e mult şi va trebui să cari piatra. 

— Rămân aici, spuse bucătarul cu răceală. 

— Şi făgăduiala? 

Fără să răspundă, bucătarul împinse încet uşa, pe care d'Arrast o ţinea proptită cu o singură mână. Rămaseră astfel o clipă. Apoi d'Arrast dădu drumul uşii şi, ridicând din umeri, se îndepărtă. Noaptea era plină de miresme răcoroase. Deasupra pădurii, stelele rare ale cerului austral, învăluite într‑o ceaţă nevăzută, licăreau slab. Aerul umed era apăsător. Totuşi, la ieşirea din colibă, părea de o minunată prospeţime. D'Arrast urcă povârnişul lunecos şi ajunse la primele colibe, poticnindu‑se ca un om beat pe cărările pline cu gropi. Dinspre pădure venea un vuiet stins, întregul continent se înălţa în noapte, şi d'Arrast se simţea năpădit de un soi de greaţă. I se părea că ar vrea să lepede din el tot acel ţinut, tristeţea întin­derilor sale uriaşe, lumina verde tulbure a pădurilor, clipoci­tul nocturn al marilor fluvii pustii. Pământul acesta era prea mare, aici sângele şi anotimpurile se contopeau, iar timpul devenea lichid. Aici viaţa era una cu pământul, şi, pentru a te integra, trebuia să te culci şi să dormi, ani de‑a rândul, de‑a dreptul pe argila clisoasă sau uscată. Acolo, în Europa, dom­nea ruşinea şi mânia. Aici, exilul sau singurătatea, în mijlocul acestor nebuni lascivi şi agitaţi, care dansau ca să moară. Dar, prin noaptea umedă, plină de miresme vegetale, ciuda­tul strigăt de pasăre rănită al frumoasei adormite ajunse iar până la el. Când d'Arrast, chinuit de o migrenă cumplită, se trezi după un somn neliniştit, o căldură umedă strivea oraşul şi pădurea nemişcată. Acum aştepta la ieşirea din spital, uitându‑se la ceasul de mână, care stătuse. Uimit de lumina puternică şi de tăcerea ce se înălţa din oraş, se întreba ce oră putea să fie. Cerul, de un albastru intens, atârna peste pri­mele acoperişuri spălăcite. Vulturi urubu, cu penele gălbui, dormeau, ţintuiţi de căldură, pe casa din faţa spitalului. Unul din ei se scutură pe neaşteptate, deschise pliscul, se pregăti în chip vădit să‑şi ia zborul, plesni de două ori din aripile prăfuite, se înălţă cu câţiva centimetri deasupra acoperişului, şi căzu la loc, adormind aproape de îndată. Inginerul coborî spre oraş. Piaţa principală era pustie, ca şi străzile pe care venise. În depărtare şi pe cele două maluri ale fluviului, o ceaţă joasă plutea deasupra pădurii. Căldura plutea vertical, şi d'Arrast căută un loc cât de mic la umbră, spre a se adăposti. Văzu atunci sub streaşina uneia dintre case un bărbat mic de statură, care‑i făcea semne. Când ajunse mai aproape îl recunoscu pe Socrate. 

— Ei! Domnu d'Arrast, plăcut la tine sărbătoarea? 

D'Arrast spuse că în colibă fusese prea cald şi că cerul şi noaptea îi plăceau mai mult. 

— Da, spuse Socrate, la voi numai liturghia. Nimeni nu dansează. 

Îşi freca mâinile, sărea într‑un picior, se răsucea în loc, râdea cu gura plină până la urechi. 

— Asta nu bine, asta nu bine. 

Apoi îl privi pe d'Arrast, plin de curiozitate. 

— Tu mers de obicei la biserică? 

— Nu. 

— Atunci unde tu mers? 

— Nicăieri. Nu ştiu. 

Socrate râdea întruna. 

— Cum! un domn fără biserică, fără nimic! 

Râdea şi d'Arrast. 

— Da, precum vezi, nu mi‑am găsit locul. Şi atunci am plecat. 

— Rămâi cu noi, domnu' d'Arrast, eu iubesc pe tine. 

— Aş vrea din tot sufletul, Socrate, dar nu ştiu să dansez. 

Râsul lor răsuna în tăcerea oraşului pustiu. 

— Ah, spuse Socrate, eu uitat... Primarul vrea văzut pe tine. El mâncat acum la club. 

Şi fără altă vorbă, o luă înspre spital. 

— Unde te duci? strigă d'Arrast. 

Socrate se prefăcu a sforăi. 

— Dormit. Nu mult şi început procesiunea. 

Şi, luând‑o la fugă, se porni din nou să sforăie. Primarul voia doar să‑i ofere lui d'Arrast un loc de onoare, de unde să vadă procesiunea. Îi comunică ingineru­lui intenţia sa, după ce mai întâi îl îmbiase să guste dintr‑o mâncare cu carne şi orez care l‑ar fi pus pe goană şi pe un pa­ralitic. La început vor privi de pe balconul casei judecătoru­lui, aflată chiar în faţa bisericii. Apoi se vor muta la primărie, pe strada cea mare ce duce de la piaţă la biserică, pe care penitenţii trebuiau s‑o străbată la întoarcere. D'Arrast nu va fi însoţit decât de judecător şi de şeful poli­ţiei, el, primarul, fiind silit să participe la ceremonie. Şeful poliţiei, aflat într‑adevăr în sala clubului, se învârtea întruna în jurul lui d'Arrast, surâzând neobosit şi asaltându‑l cu un puhoi de cuvinte de neînţeles, dar vădit pline de afecţiune. Când d'Arrast coborî, şeful poliţiei se repezi înaintea lui, ţinându‑i toate uşile deschise în cale. Sub soarele de plumb, prin oraşul pustiu, cei doi bărbaţi se îndreptau către casa judecătorului. Numai paşii lor răsu­nau în acea tăcere. Dar, deodată, se auzi o detunătură în strada vecină, şi vulturii urubu cu gâtul golaş îşi luară zborul de pe toate casele, în mănunchiuri greoaie şi buimace. Aproape în aceeaşi clipă, sute de pocnitori se auziră din toate părţile, uşile se deschiseră şi oamenii începură să iasă de prin case, umplând străzile strâmte. Judecătorul îşi exprimă în faţa lui d'Arrast nespusa mândrie de a‑l primi în casa lui, nevrednică de o asemenea cinste, după care îl conduse la primul etaj, pe o frumoasă scară în stil baroc, vopsită în albastru. La trecerea lui d'Arrast, se deschiseră câteva uşi, prin care se iviră capete oacheşe de copii ce dispărură de îndată, cu râsete înăbuşite. În camera de oaspeţi, de o frumoasă arhitectură, se aflau doar câteva mobile, din crengi de palmier împletite, şi nişte colivii mari cu păsări ce făceau o larmă asurzitoare. Balconul pe care se aşezară dădea în mica piaţă din faţa bisericii, unde începuse să se adune o mulţime neînchipuit'de tăcută, ce rămânea nemişcată sub căldura care se revărsa din cer în valuri aproape vizibile. Numai copiii alergau în jurul pieţei, oprindu‑se din când în când şi aprinzând pocnitori, ale căror detunături se ţineau lanţ. Văzută din balcon, cu zidurile‑i tencuite, cu scara cu zece trepte spoite în albastru, cu cele două turnuri albastre şi aurii, biserica părea mai mică. Deodată, din biserică se auzi orga. Mulţimea, întoarsă cu faţa către intrare, se rândui pe cele două laturi ale pieţei. Bărbaţii se descoperiră, femeile îngenuncheară. Orga îndepărtată cântă vreme îndelungată un fel de marş. Dinspre pădure se auzi un zumzet ciudat de insectă. Un avion minus­cul, cu aripile străvezii şi cu carcasa fragilă, neobişnuit în acea lume fără vârstă, ţâşni deasupra arborilor, se lăsă puţin deasupra pieţei, şi trecu, cu un huruit asurzitor, peste cape­tele ridicate spre el. Apoi avionul viră, zburând către estuar. Mulţimea îşi îndreptă din nou atenţia către biserică, în penumbra căreia se desfăşura acum o mişcare nedesluşită. Orga tăcuse, înlocuită de alămuri şi de tobe nevăzute. Penitenţii, în veşminte largi şi negre, ieşiră unul câte unul din biserică, se adunară iar la un loc în faţa porţii şi coborâră treptele. După ei veneau penitenţii albi, purtând prapuri roşii şi albaştri, urmaţi de câţiva băieţi înveşmântaţi în chip de îngeri şi de un grup de copii din Confreria fecioarei Maria, cu feţişoarele negre pline de gravitate şi, în sfârşit, pe o raclă vopsită în toate culorile, purtată de persoanele de vază din oraş, care asudau în hainele lor negre, icoana Domnului Iisus Hristos, ţinând în mână o trestie, pe frunte cu cununa de spini, sângerând şi clătinându‑se deasupra mulţimii îngrămădite pe treptele bisericii. După ce coborâră scara, cei ce purtau racla se opriră o clipă, în care timp penitenţii încercară să se înşiruie într‑o oarecare ordine. D'Arrast îl văzu atunci pe bucătar. Tocmai ieşea din biserică, gol până la brâu şi purtând pe capul lui bărbos un uriaş bolovan pătrat, aşezat de‑a dreptul pe ţeastă, care nu‑i era apărată decât de o foaie de plută. Coborî cu pas sigur treptele bisericii, cu piatra bine potrivită în arcuitura braţelor sale scurte şi vânjoase. Când ajunse în spatele raclei, procesiunea porni. Din biserică se iviră atunci muzicanţii, îmbrăcaţi în tunici viu colorate şi suflând din răsputeri în alămurile împodobite cu panglici. Penitenţii grăbiră pasul, în sunetele unui marş vioi, apucând pe una din străzile care dădeau în piaţă. După ce racla dispăru în urma lor, nu se mai văzură decât bucătarul şi ultimii muzicanţi. După ei, în zgo­mot de pocnitori, porni şi mulţimea, în timp ce avionul, scoţând un huruit asurzitor, se arătă iar deasupra ultimelor grupuri. D'Arrast nu‑l scăpa din ochi pe bucătar, care abia se mai desluşea în depărtare: i se păruse deodată că umerii mulatrului încep să se încovoaie. Dar de la acea distanţă nu putea vedea prea bine. Judecătorul, şeful de poliţie şi d'Arrast porniră către primărie, pe străzile pustii, printre'prăvăliile închise şi prin­tre casele zăvorâte. Pe măsură ce se îndepărtau de fanfară şi de pocnitori, liniştea punea iar stăpânire pe oraş. Câţiva vul­turi urubu se întorceau în zbor, poposind pe acoperişuri, unde păreau a fi încremenit de o veşnicie. Primăria se înălţa pe o stradă îngustă dar lungă, care ducea de la unul din car­tierele mărginaşe la piaţa bisericii, pustie în acea clipă. Din balconul primăriei, cât vedeai cu ochii, nu se zărea decât un drum plin de gropi, pe care ploaia din ajun lăsase câteva băltoace. Soarele, care coborâse puţin, mai bătea în faţadele oarbe ale caselor de pe cealaltă parte a străzii. Aşteptară mult, atât de mult, încât d'Arrast, tot privind la soarele răsfrânt pe zidul din faţă, se simţi iar cuprins de obo­seală şi de ameţeală. Strada pustie, cu casele goale, îl atrăgea şi, în acelaşi timp, trezea în el un fel de silă. Din nou, vroia să plece din ţara aceasta. Totodată, nu‑şi putea lua gândul de la bolovanul uriaş, şi ar fi vrut ca încercarea aceea să se fi terminat. Tocmai se pregătea să le spună celorlalţi să co­boare cu toţii spre a vedea ce se întâmplă, când clopotele bi­sericii se porniră dintr‑o dată să bată puternic. Chiar atunci, din stânga, de la capătul străzii, ajunse până la ei o mare larmă şi tot atunci se ivi şi mulţimea, nespus de însufleţită. De departe puteai vedea cum pelerinii şi penitenţii se îngrămădeau, de‑a valma, în jurul raclei, înaintând, în zgo­mot de pocnitori şi cu urlete de bucurie, de‑a lungul străzii înguste. În câteva clipe o umplură cu totul, revărsându‑se către primărie într‑o îmbulzeală de nedescris. Vârstele, rasele, costumele, se pierdeau într‑un puhoi pestriţ semănat cu ochi şi cu guri ce strigau, din care se iveau, ca nişte lăncii, puzderie de lumânări, a căror flacără abia de se ghicea în lu­mina arzătoare a zilei. Dar când procesiunea ajunse aproape şi când mulţimea, îmbulzindu‑se sub balcon, păru că începe să urce pe' ziduri, d'Arrast îşi dădu seama că bucătarul lipseşte. Sări de la locul lui şi, fără să‑şi mai ceară iertare, părăsi balconul şi camera şi coborî în goană scara. Se pomeni în stradă, în larma asurzitoare a clopotelor şi a pocnitorilor. Trebui să se lupte cu mulţimea veselă, cu cei ce purtau lumânări, cu penitenţii jigniţi. Dar, fără să dea un pas îndărăt, înaintând cu trupul lui mare în susul puhoiului de oameni, îşi croi drum cu o mişcare atât de năvalnică încât, când se trezi singur, în urma mulţimii, tocmai în capătul străzii, se clătină pe picioare gata să se prăbuşească. Se lipi de zidul fierbinte, aşteptând să i se potolească răsuflarea. Apoi porni mai departe. Chiar atunci pătrunse în stradă un pâlc de oameni. Cei din faţă mergeau de‑a‑ndăratelea, şi d'Arrast văzu că‑l înconjurau pe bucătar. Acesta ajunsese la capătul puterilor. Din când în când se oprea, apoi, încovoiat sub piatra uriaşă, mai alerga puţin, în felul în care aleargă hamalii şi muncitorii cufi, cu paşii mărunţi şi grăbiţi ai mizeriei, lovind pământul cu toată talpa. Jur‑împrejur, penitenţii, cu veşmintele murdare de praf şi pătate de ceară, îl încurajau prin strigăte ori de câte ori îl vedeau că se opreşte. La stânga bucătarului, mergea, sau alerga, în tăcere, fratele acestuia. Lui d'Arrast i se păru că va trece o veşnicie până când pâlcul de oameni va ajunge la el. Când se afla aproape în dreptul lui, bucătarul se opri din nou, aruncând în jur priviri stinse. Văzându‑l pe d'Arrast, rămase nemişcat, cu faţa întoarsă către el, dar fără să pară a‑l recunoaşte. O sudoare uleioasă şi murdară îi acoperea obrazul cenuşiu, prin barbă i se scurgeau şuviţe de salivă, o spumă neagră şi uscată i se închegase pe buze. Încercă să zâmbească, dar, sub greutatea care‑l ţintuia locului, se vedea bine cum tremură din tot trupul. Numai în dreptul umerilor muşchii îi înţepeniseră într‑un fel de spasm. Fratele, care‑l recunoscuse pe d'Arrast, îi spuse doar atât: 

— A şi căzut o dată. 

Şi Socrate, răsărit nu se ştie de unde, veni şi‑i strecură la ureche. 

— Dansat prea mult, domnu' d'Arrast. Toată noaptea. Acum obosit. 

Bucătarul porni din nou, cu acelaşi pas grăbit şi sacadat, nu ca un om ce ar vrea să înainteze ci ca unul care caută să scape de povara ce‑l striveşte, de parcă ar fi nădăjduit că, alergând, o va face mai uşoară. D'Arrast se pomeni, fără să ştie nici el bine cum, la dreapta bucătarului, sprijinindu‑şi abia simţit mâna pe spatele acestuia şi mergând alături de el, cu paşi mici, grăbiţi şi greoi. Racla pierise la celălalt capăt al străzii iar mulţimea, care, neîndoielnic, umpluse piaţa, nu părea să mai înainteze. Bucătarul, mergând între fratele său şi d'Arrast, câştigă la repezeală teren. Nu‑l mai despărţeau acum decât vreo douăzeci de metri de grupul care se îngrămădise în faţa primăriei spre a‑l vedea trecând. Totuşi, pe neaşteptate, se opri iar. Mâna lui d'Arrast se făcu mai grea. 

— Hai, bucătare, spuse el, mai ai puţin. 

Mulatrul tremura, saliva începu să‑i curgă din gură, în timp ce sudoarea îi ţâşnea prin toţi porii. Încercă să răsufle adânc, dar se opri. Apoi porni iar, făcu trei paşi, se poticni. Piatra îi alunecă pe umăr, crestându‑i‑l adânc, şi‑i căzu la picioare. Pierzându‑şi echilibrul, bucătarul se prăbuşi pe o parte. Cei care mergeau înainte se îmbulziră cât ai clipi în ju­rul lui, scoţând strigăte puternice. Cineva culese de pe jos foaia de plută, în timp ce alţi câţiva încercau să ridice piatra spre a i‑o pune din nou pe cap. Aplecat peste el, d'Arrast îi ştergea cu palma umărul mânjit de sânge şi de praf, în timp ce omul, cu faţa lipită de pământ, gâfâia pironit locului, surd la cele ce se petreceau în jurul lui. La fiecare răsuflare căsca gura cu lăcomie, ca şi cum atunci ar fi tras aer în piept pentru ultima oară. D'Arrast îl apucă strâns de braţe şi‑l ridică aşa cum ai ridica un copil. Îl ţinea în picioare, lipit de el. Uşor aplecat, îi vorbea în faţă, ca şi cum ar fi vrut să‑i insufle întreaga lui putere. Bucătarul, însângerat şi plin de pământ, se desprinse însă de el, după câteva clipe, pe chip cu o expresie rătăcită. Clătinându‑se, se îndreptă către piatră, pe care ceilalţi începuseră s‑o ridice. Dar se opri, uitându‑se la bolovan cu o privire moartă şi dând din cap în semn de împotrivire. Apoi lăsă să‑i cadă braţele de‑a lungul trupului şi se întoarse către d'Arrast. Lacrimi mari i se prelingeau, în tăcere, pe chipul răvăşit. Voia să vor­bească, vorbea, dar gura lui abia de putea alcătui silabele. "Am făgăduit", spunea el. Şi apoi, cu vocea înecată în lacrimi: "Ah! căpitane. Ah! căpitane." Chiar atunci fratele lui se ivi din spate, îl strânse în braţe şi bucătarul, plângând, i se lăsă cu totul în voie, înfrânt, cu capul răsturnat pe umărul acestuia. D'Arrast îl privea, neştiind ce să‑i spună. Se întoarse şi văzu în depărtare mulţimea, care striga întruna. Atunci smulse foaia de plută din mâinile celui care o ţinea şi se îndreptă către piatră. Le făcu semn celor din jur s‑o ridice şi o aşeză pe cap, aproape fără sforţare. Uşor încovoiat sub po­vară, cu umerii aduşi înainte şi gâfâind puţin, privea în pământ, ascultând hohotele de plâns ale bucătarului. Apoi porni la drum cu paşi mari şi, fără să‑şi încetinească mersul, străbătu distanţa care‑l despărţea de mulţimea îngrămădită la capătul străzii, croindu‑şi drum cu hotărâre printre pri­mele rânduri, care‑i făcură loc să treacă. Intră în piaţă, în lar­ma clopotelor şi a pocnitorilor, printre două şiruri de oameni tăcuţi, care‑l priveau cu uimire. Înainta cu acelaşi pas năvalnic, şi mulţimea se despicase în două, deschizându‑i o cărare până la biserică. Greutatea începea să‑i strivească ţeasta şi ceafa dar izbuti să vadă biserica şi, în faţa ei, racla, care părea că‑l aşteaptă. Mergea într‑acolo şi trecuse de mij­locul pieţei când, dintr‑o dată, fără să ştie de ce, o coti la stânga, părăsind drumul bisericii şi silindu‑i pe pelerini să‑i iasă înainte. Auzea în spate un tropăit de paşi. În faţă vedea căscându‑se nenumărate guri. Nu înţelegea ce‑i strigă, dar i se părea că mai auzise cuvântul portughez pe care îl rosteau fără încetare. Deodată îi ieşi înainte Socrate, care rostogolea nişte ochi înspăimântaţi, vorbind fără şir şi arătându‑i bi­serica rămasă în urmă. "La biserică, la biserică", ăsta era cuvântul pe care‑l striga Socrate şi mulţimea. D'Arrast nu se întoarse însă din drum. Socrate i se feri atunci din cale, cu braţele înălţate comic către cer, în timp ce strigătele mulţi­mii scădeau treptat. Când d'Arrast apucă pe cea dintâi stradă ce‑i ieşi înainte, pe unde mersese în ajun cu bucătarul, şi des­pre care ştia că duce la cartierul de pe malul fluviului, din piaţă, rămasă mult în urma lui, nu se mai auzea decât un vuiet nedesluşit. Piatra începea să‑l apese dureros pe ţeastă şi, spre a se mai uşura de greutate, avea nevoie de toată puterea braţelor sale uriaşe. Când ajunse la primele străzi de pe povârnişul lu­necos, umerii îi înţepeniseră cu totul. Se opri şi ascultă. Era singur. Îşi potrivi bine piatra pe foaia de plută şi coborî cu paşi prevăzători, dar hotărâţi, spre cartierul colibelor. Când ajunse, gâfâia şi braţele îi tremurau în jurul pietrei. Grăbi pa­sul, sosi, în sfârşit, în mica piaţă, unde se înălţa coliba bucăta­rului, alergă către ea, deschise uşa izbind‑o cu piciorul şi, cu o smucitură puternică, azvârli piatra în mijlocul încăperii, peste focul care mai pâlpâia. Şi aici, îndreptându‑şi trupul, devenit dintr‑o dată uriaş, trase în piept cu lăcomie izul bine ştiut de sărăcie şi de cenuşă, ascultând cum urcă în el valul unei bucurii fără nume, tainice şi nerăbdătoare. Când stăpânii colibei sosiră, îl găsiră pe d'Arrast în pi­cioare, cu spatele rezemat de perete, cu ochii închişi. În mij­locul încăperii, pe locul unde fusese focul, se afla piatra, pe jumătate îngropată, plină de cenuşă şi de pământ. Rămaseră în prag, fără să înainteze, privindu‑l pe d'Arrast în tăcere, ca şi cum l‑ar fi întrebat ceva. Dar el nu rostea nici un cuvânt Atunci fratele îl duse lângă piatră pe bucătar, care se lăsă să cadă la pământ. Apoi se aşeză şi el, făcând semn celorlalţi. Lângă el veni bătrânul, apoi fata nopţii, dar nimeni nu‑l privea pe d'Arrast. Se ghemuiseră în jurul pietrei, tăcuţi. Numai vuietul fluviului urca până la el, prin aerul apăsător. Din colţul lui întunecos, d'Arrast asculta, fără să vadă pe ni­meni, şi zgomotul apelor îl umplea de o fericire năvalnică. Stătea cu ochii închişi, salutând, plin de bucurie, propria‑i forţă, salutând, încă o dată, viaţa care începea din nou. Un­deva, foarte aproape, izbucni o detunătură. Fratele se îndepărtă puţin de bucătar şi, pe jumătate întors către d'Arrast, fără a‑l privi, îi arătă locul gol: 

— Aşază‑te cu noi. 

-----------------------