Albert Camus - Jonas sau artistul la lucru

"Azvârliţi‑mă în mare... căci ştiu că eu abat asupra voastră această furtună."Iona, 1,12


Gilbert Jonas, pictor, credea în steaua lui. De altminteri, nu credea în nimic altceva, deşi era plin de respect şi chiar de o anume admiraţie faţă de credinţele altora. Propria sa cre­dinţă, totuşi, nu era lipsită de virtuţi, de vreme ce se înte­meia pe credinţa ascunsă că el va obţine întotdeauna mult de la viaţă, fără să merite nimic. De aceea, când, la treizeci şi cinci de ani, se pomeni că vreo câţiva critici încep să‑şi dis­pute gloria de a‑i fi descoperit talentul, nu se arătă deloc sur­prins. Dar seninătatea lui, pe care unii o puneau pe seama înfumurării, se explica, dimpotrivă, printr‑o modestie plină de încredere. Jonas era mai curând recunoscător stelei sale, decât propriilor lui merite. Se arătă ceva mai uimit când un negustor de tablouri se oferi să‑i dea o sumă lunară, care‑l scăpa de grija zilei de mâine. Zadarnic se strădui arhitectul Rateau, care, încă din vremea liceului, îl iubea pe Jonas şi steaua lui, să‑i arate că aceşti bani nu‑i pot asigura decât o viaţă decentă, şi că negus­torul, în schimb, nu avea decât de câştigat.
— Voi primi, totuşi, spunea Jonas.
Rateau, care izbutise, în tot ceea ce făcuse, numai luptându‑se din greu, îşi certa prietenul.
— De ce să primeşti? Discută mai întâi!
Dar degeaba, Jonas îi mulţumea în sinea lui stelei.
— Fie cum vrei, îi spuse el negustorului.
Şi părăsi slujba pe care o avea în editura tatălui său, pentru a se consacra cu totul picturii. "Ăsta zic şi eu noroc!" spunea el. De gândit însă gândea că de noroc nu se putuse plânge niciodată. De când se ştia, tot norocos fusese. Astfel, simţea o duioasă recunoştinţă faţă de părinţii lui, în primul rând pentru că nu se ocupaseră prea mult de creşterea lui, lăsându‑i răgazul să viseze în voie, şi apoi pentru că se despărţiseră din motive de adulter. Cel puţin acesta era pretextul invocat de tatăl lui, care uita să precizeze că era vorba de un adulter cu totul neobişnuit: nu putuse răbda faptele de mi­lostenie ale nevesti‑sii, adevărată sfântă, care, fără gând rău, se dăruise cu trup şi suflet omenirii în suferinţă. Dar bărbatul se voia stăpân deplin peste virtuţile nevestei. "M‑am săturat până peste cap, spunea acest Othello, să mă văd înşelat cu toţi săracii." Această neînţelegere nu fu decât spre folosul lui Jonas: părinţii lui, citind sau auzind că se cunosc destule cazuri de ucigaşi sadici născuţi din părinţi divorţaţi, se întrecură care mai de care să‑l răsfeţe în fel şi chip, spre a curma răul din rădăcină. Cu cât erau mai puţin vizibile efectele şocului sufe­rit, după părerea lor, de conştiinţa copilului, cu atât se neli­nişteau ei mai mult: ravagiile ascunse sunt fără îndoială şi cele mai adânci. Era de ajuns, de pildă, ca Jonas să se declare mulţumit de el sau de ceea ce făcuse în ziua aceea, pentru ca neliniştea obişnuită a părinţilor lui să atingă limitele nebu­niei, îl copleşeau atunci cu mii de atenţii şi copilul avea tot ce şi‑ar fi putut dori. În sfârşit, presupusa lui nenorocire îi adusese lui Jonas un frate devotat în persoana prietenului său Rateau. Părinţii acestuia îl invitau adesea pe micuţul lui coleg de liceu, plângându‑l pentru soarta lui nefericită. Cuvintele lor pline de milă treziră în fiul lor, băiat voinic şi sportiv, dorinţa de a‑l lua sub aripa lui ocrotitoare pe Jonas, pe care‑l admira încă de pe acum, văzându‑l cum izbuteşte în toate fără să‑şi dea prea mare osteneală. Admiraţia şi bunăvoinţa se potri­viră bine laolaltă, transformându‑se într‑o prietenie pe care Jonas o primi, aşa cum primea totul, în chip firesc şi încura­jator. Când, fără să se fi omorât din cale afară, îşi terminase stu­diile, norocul îi surâse iarăşi: intră ca salariat la editura tatălui său, unde îşi făcu o situaţie, şi, pe căi indirecte, îşi descoperi vocaţia de pictor. Tatăl lui Jonas, cel mai de seamă editor din Franţa, socotea că, mai mult ca oricând, şi tocmai pentru că se ajunsese la o criză a culturii, viitorul este al Cărţii. "Istoria ne arată, spunea el, că oamenii, cu cât citesc mai puţin, cu atât cumpără mai multe cărţi." Drept care el nu citea decât arareori manuscrisele ce i se aduceau şi nu se hotăra să le publice decât în funcţie de personalitatea autorului sau de actualitatea subiectului (singurul subiect mereu actual fiind sexul, editorul sfârşise prin a se specializa), îngrijindu‑se doar ca reclamele să fie cât mai extravagante şi publicitatea gratuită. Îi oferi, deci, lui Jonas, o dată cu secţia de lectură, mult timp liber, căruia acesta se strădui să‑i afle o întrebuinţare. Şi aşa descoperi Jonas pictura. Pentru prima oară în viaţa lui se simţi cuprins de un zel neistovit, de care nu se crezuse niciodată în stare; începu curând să picteze de dimineaţa până seara, şi, tot fără nici cea mai mică osteneală, excela în acest domeniu. Nimic altceva nu părea să‑l intereseze şi numai printr‑o minune se putu însura la vârsta cuvenită; pictura îl acapara cu totul. Fiinţelor şi împrejură­rilor obişnuite din viaţă nu le rezerva decât un surâs binevoitor, care îl scutea să se mai ocupe şi altfel de ele. Trebui ca Rateau, care conducea în chip prea energic motocicleta pe care se afla şi prietenul său, să aibă un acci­dent, pentru ca Jonas, cu mâna dreaptă imobilizată, în sfârşit, printr‑un bandaj, şi plictisindu‑se de moarte, să se poată gândi la dragoste, ba şi până atunci, el se grăbi să vadă în acest grav accident un dar trimis de norocoasa lui stea. Dacă nu s‑ar fi rănit, n‑ar fi avut niciodată răgazul s‑o privească pe Louise Poulin aşa cum merita ea să fie privită. Rateau, de altfel, era de altă părere. Mic şi îndesat, nu‑i plăceau decât femeile înalte. "Nu ştiu ce‑ai găsit la furnica asta", spunea el. Louise era într‑adevăr mică, cu pielea brună, cu părul şi cu ochii negri, dar bine făcută şi drăgălaşă la chip. Jonas, înalt şi zdravăn, se topea de dragul "furnicii", cu atât mai mult cu cât nimeni nu o întrecea în hărnicie. Vo­caţia Louisei era activitatea. O atare vocaţie se potrivea de minune cu gustul lui Jonas pentru inerţie şi pentru foloasele ei. Louise se consacră mai întâi literaturii, atâta vreme cel puţin cât crezu că pe Jonas îl interesează editura. Citea tot ce‑i cădea în mână, la întâmplare, şi în câteva săptămâni fu în măsură să vorbească despre orice subiect. Jonas o admiră şi se socoti definitiv scutit de obligaţia de a citi, de vreme ce Luise îl informa îndeajuns despre toate, îngăduindu‑i astfel să cunoască esenţialul cu privire la descoperirile contempo­rane. "Azi nu mai trebuie spus, afirma Louise, că X este rău sau urât, ci că se vrea rău sau urât." Nuanţa era importantă, şi risca cel puţin să ducă, aşa cum se grăbi să observe Rateau, la condamnarea întregului neam omenesc. Dar Louise puse lucrurile la punct arătând că acest adevăr, susţinut fiind atât de presa specializată în confidenţe sentimentale cât şi de re­vistele filosofice, era universal şi nu intra în discuţie. "Fie cum vrei", spuse Jonas, şi uită pe dată de cumplita descope­rire, pentru a visa la steaua lui. Louise lăsă baltă literatura de cum înţelese că pe Jonas nu‑l interesează decât pictura. De îndată se consacră cu totul artelor plastice, cutreieră muzeele şi expoziţiile, târându‑l după ea şi pe Jonas, ce nu prea înţelegea pictura contemporanilor săi, din care pricină, în naivitatea lui de artist, se simţea stânjenit. Totuşi se bucura că este atât de bine infor­mat cu privire la tot ceea ce avea vreo legătură cu arta lui. E adevărat că, a doua zi chiar, uita până şi numele pictorului ale cărui opere le văzuse în ajun. Dar Louise avea dreptate când îi amintea pe un ton ce nu admitea replică una din cer­titudinile care‑i rămăseseră din perioada ei literară, şi anume că, de fapt, nu uităm niciodată nimic. Hotărât lucru, steaua îl ocrotea şi de astă dată pe Jonas, care putea astfel să se bucure, cu cugetul împăcat, atât de certitudinile memoriei cât şi de comodităţile uitării. Dar comorile de devotament pe care le risipea Louise străluceau mai minunat ca oricând în viaţa de fiecare zi a lui Jonas. Acest înger păzitor al său, îl scutea să‑şi mai cumpere pantofi, haine şi rufe, treabă care, după cum se ştie, mai scurtează cu o bucată zilele atât de scurtei noastre vieţi. Fără să pregete, se lupta de una singură cu toate acele ne­numărate născociri ale maşinii de ucis timpul, începând cu imprimatele obscure ale securităţii sociale şi terminând cu dispoziţiile mereu reînnoite ale fiscalităţii. "Da, spunea Rateau, e limpede. Dar la dentist tot nu poate merge în locul tău." Asta n‑o putea face, într‑adevăr, în schimb telefona, reţinând orele cele mai bune; se ocupa de golirea rezervoru­lui de la maşină, de închirierea camerelor la hotel pe timpul vacanţei, de aprovizionarea cu cărbuni; cumpăra ea însăşi darurile pe care Jonas dorea să le ofere, alegea şi expedia flori în numele lui, şi mai găsea încă, în unele seri, răgazul de a trece pe la el când nu era acasă, spre a‑i pregăti patul pe care, în acele nopţi, el nu mai avea nevoie să‑l facă înainte de a se culca. Cu acelaşi devotament Louise intră în acest pat, apoi se ocupă de întâlnirea cu primarul, îl duse pe Jonas la primărie cu doi ani înainte ca talentul lui să fi fost, în sfârşit, recunos­cut şi organiză călătoria de nuntă în aşa fel încât să nu rămână nici un muzeu nevizitat. Nu fără a fi găsit însă, mai înainte, în plină criză a locuinţelor, un apartament de trei camere, în care se mutară la întoarcere. Turnă apoi, aproape unul după altul, doi copii, o fată şi un băiat, conform planului ei, care prevedea trei copii, şi care fu îndeplinit nu mult timp după ce Jonas părăsise editura pentru a se consacra definitiv picturii. De cum născu, de altfel, Louise nu se mai dărui decât, la început, copilului său, apoi copiilor săi. Mai încercă şi acum să‑l ajute pe Jonas, dar nu mai avea când. Îi părea rău că nu se mai poate îngriji de el, dar firea ei hotărâtă nu‑i îngăduia să stăruieprea mult asupra acestor păreri de rău. "N‑avem încotro. Fiecare cu meseria lui". Vorbă de care de altfel Jonas se declara încântat; căci el ţinea, ca toţi artiştii epocii sale, să treacă drept un meşter. Meşterul trebui aşadar să se descurce mai mult singur, văzându‑se silit să‑şi cumpere el singur pantofi. Totuşi, nu numai că Jonas găsea că toate astea sunt în firea lucrurilor, dar el află aici o nouă pricină de a se socoti norocos. E drept că obosea umblând prin magazine, dar oboseala lui îşi afla răsplata în acel ceas de singurătate care dă atâta preţ fericirii cuplului. Problema spaţiului vital rămânea, totuşi, problema cea mai importanta a acestei familii, proaspăt întemeiată, căci în jurul ei timpul şi spaţiul, într‑o îngemănată mişcare, se micşorau văzând cu ochii. Naşterea copiilor, noua meserie a lui Jonas, locuinţa strâmtă precum şi venitul lui modest, care făcea cu neputinţă cumpărarea unui apartament mai mare, nu lăsau decât un câmp restrâns îndoitei activităţi a Louisei şi a lui Jonas. Apartamentul se afla la etajul întâi al unui palat din secolul al XVIII‑lea, în cel mai vechi cartier al capitalei. Mulţi artişti locuiau aici, credincioşi principiului că în artă căutarea noului trebuie să se facă într‑un cadru vechi. Jonas, care împărtăşea şi el această convingere, se bucura mult că trăieşte într‑un asemenea cartier. Nu se putea plânge, de vechi, apartamentul era vechi. Dar câteva modificări foarte moderne îi dăduseră o înfăţişare originală, care consta în primul rând în faptul că li se oferea celor care locuiau aici un mare volum de aer în ciuda suprafeţei reduse. Încăperile, neobişnuit de înalte şi împodobite cu ferestre superbe, fuseseră, fără îndoială, destinate, dacă judecai după proporţiile lor măreţe, unor recepţii fas­tuoase. Dar necesităţile aglomerării urbane şi renta imobi­liară îi constrânseseră pe proprietarii succesivi să despartă camerele prea mari prin nişte pereţi subţiri şi să înmulţească astfel boxele pe care le închiriau la preţuri piperate turmei lor de locatari. Lucrul nu‑i împiedica să‑i laude ceea ce ei numeau "cubajul important de aer". Acest avantaj nu putea fi negat. El trebuia însă atribuit imposibilităţii în care se aflaseră proprietarii de a despărţi camerele şi în înălţime. Dacă lucrul ar fi fost cu putinţă, este neîndoielnic că ei nu s‑ar fi dat îndărăt de la nici un sacrificiu pentru a oferi câteva adăposturi mai mult tinerei generaţii, în acea vreme foarte dornică de căsătorie şi nespus de prolifică. Cubajul mare de aer nu prezenta însă numai avantaje. El avea neajunsul de a face ca încăperile să se încălzească greu iarna, ceea ce, din nefericire, îi obliga pe proprietari să majoreze plata calorife­rului. Vara, din pricina ferestrelor imense, aparta­mentul era literalmente violat de lumină, jaluzelele lipseau. Proprie­tarii renunţaseră la ele, descurajaţi, fără îndoială, de înălţi­mea ferestrelor şi de preţul lemnăriei. La urma urmei puteau fi foarte bine înlocuite cu nişte perdele groase, care nu le puneau nici un fel de problemă în legătură cu preţul de cost, de vreme ce erau plătite de chiriaşi. Proprietarii, de altfel, nu pregetau să le vină acestora în ajutor, oferindu‑le la preţuri exorbitante perdele provenite din propriile lor magazine. Filantropia imobiliară este într‑adevăr pentru ei doar o ocupaţie de agrement. În mod obişnuit aceşti prinţi ai timpului nostru se îndeletniceau cu vânzarea stămburilor şi a catifelelor. Jonas se extaziase în faţa avantajelor apartamentului şi trecuse repede peste neajunsuri. "Fie cum vrei", îi spusese el proprietarului când venise vorba de plata caloriferului. În privinţa perdelelor, era de aceeaşi părere cu Louise, care găsea că e deajuns să pună doar pe ferestrele din dormitor, lăsându‑le pe celelalte goale. "N‑avem nimic de ascuns", spu­nea acest suflet curat. Jonas fusese mai cu seamă cucerit de încăperea cea mai mare, care avea tavanul atât de înalt încât aici nu putea fi vorba să‑ţi instalezi acolo un bec. Intrai fără să urci vreo scară în această cameră legată printr‑un coridor îngust de celelalte două, mult mai mici, şi care dădeau una într‑alta. În partea din fund a apartamentului era bucătăria, alături de closet şi de o cămăruţă numită pompos sală de duş. Ar fi putut, la o adică, să treacă drept aşa ceva cu condiţia ca să se fi instalat aici un duş, ca ţeava lui să fi fost aşezată vertical şi ca locatarii apartamentului să consimtă să primească jetul de apă binefăcător fără să facă nici cea mai mică mişcare. Din pricina înălţimii cu adevărat neobişnuite a tavanului şi din pricina strâmtimii camerelor, apartamentul semăna cu o ciudată construcţie din paralelipipede alipite, aproape în întregime de sticlă numai uşi şi ferestre, în care mobilele nu aveau pe ce se rezema, iar fiinţele, pierdute în lumina albă şi violentă, păreau a pluti ca nişte marionete într‑un acvariu vertical. Mai mult, toate ferestrele dădeau către curte, adică la mică distanţă, spre alte ferestre în acelaşi stil, în spatele cărora se zărea, foarte aproape, desenul înalt al unor noi ferestre care dădeau către o a doua curte. "Parcă am fi în sala oglinzilor", spunea Jonas, încântat. Sfătuiţi de Rateau, hotărâseră să instaleze camera conjugală într‑una din cele două încăperi mici, cealaltă urmând să adăpostească copilul pe care‑l aşteptau. Încăperea cea mare slujea lui Jonas drept atelier în timpul zilei şi tot aici se adunau cu toţii seara la ora mesei. De altfel se putea, la urma urmei, mânca şi în bucătărie, cu condiţia ca Jonas, sau Louise, să stea în pi­cioare. Rateau pe de altă parte făcuse peste tot nenumărate instalaţii ingenioase. Uşile rulante, etajerele escamotabile şi mesele pliante izbuteau să compenseze puţinătatea mobilelor, accentund înfăţişarea de cutie cu surprize a acestui original apartament. Dar când camerele se umplură cu tablouri şi cu copii, trebuiră să se gândească neîntârziat la o schimbare. Înainte de naşterea celui de al treilea copil, Jonas lucra în încăperea cea mare, Louise tricota în camera conjugală, în timp ce copiii ocupau camera din fund, făcând aici un tărăboi nemaipomenit sau târându‑se, aşa cum puteau, prin tot apartamentul. Hotărâră atunci să aşeze leagănul noului născut într‑un colţ al atelierului, pe care Jonas îl izolă de restul încăperii printr‑un paravan făcut din tablouri suprapuse, ceea ce le îngăduia să audă plânsetele copilului şi să poată astfel sări fără întârziere. Jonas, de altminteri, nu trebuia niciodată să‑şi lase lucrul, căci Louise i‑o lua înainte. Fără să mai aştepte ţipetele copi­lului, ea intra întruna în atelier, pe vârful picioarelor, e drept, şi cu mii de precauţii. Jonas, înduioşat de grija ce i se purta, o asigură într‑o zi pe Louise că nu e atât de sensibil şi că zgomotul paşilor ei nu‑l stânjeneau câtuşi de puţin de la lucru. Louise îi răspunse că mai era şi copilul, care nu tre­buia trezit. Jonas, plin de admiraţie pentru această inimă de mamă ce se dezvăluia astfel, râse din tot sufletul de greşeala lui. Nu îndrăzni să spună că apariţiile precaute ale Louisei îl stânjeneau mai mult decât o intrare zgomotoasă, în primul rând pentru că ţineau mai mult, apoi pentru că presupuneau o gesticulaţie anume: Louise, inaintând cu braţele larg depărtate, cu trupul aplecat uşor pe spate şi zvârlind piciorul mai înainte, nu putea trece neobservată. Metoda putea chiar să se întoarcă împotriva intenţiilor mărturisite ale Louisei, de vreme ce ea era în fiecare clipă ameninţată să se izbească de vreunul din tablourile ce zăceau peste tot în atelier. Zgomotul îl trezea atunci pe copil, care îşi arăta mulţumirea aşa cum putea, adică ţipând cât îl ţinea gura. Tatăl, încântat de capacitatea pulmonară a fiului său, alerga să‑l răsfeţe, înlo­cuit fiind curând în această treabă de nevastă‑sa. Jonas ridica atunci pânzele trântite pe jos, apoi, cu penelul în mână, asculta fermecat vocea nepotolită şi răsunătoare a fiului său. Tot în acea vreme succesul îi adusese lui Jonas ne­număraţi prieteni. Aceştia îşi arătau bunele sentimente la te­lefon sau prin vizite făcute pe nepusă masă. Telefonul, care, după adâncă chibzuinţă, fusese aşezat în atelier, suna adesea, trezindu‑l întotdeauna din somn pe copil, ale cărui ţipete se împleteau cu ţârâitul poruncitor al aparatului. Dacă se întâmpla ca, în acea clipă, Louise să poarte de grijă celorlalţi copii, ea se grăbea să alerge, aducându‑i şi pe ei lângă cel mic, dar aproape întotdeauna îl găsea pe Jonas ţinând într‑o mână copilul iar în cealaltă penelul şi receptorul telefonului care îi transmitea o invitaţie prietenească la masa de prânz. Jonas se minuna că există oameni care vor să ia masa împreună cu el, în ciuda conversaţiei lui atât de banale, dar ar fi preferat să iasă seara, spre a‑şi păstra întreagă ziua de lucru. Din neferi­cire, aproape întotdeauna prietenul nu putea să se întâlnească cu el decât în cutare zi anume, şi numai la masa de prânz, pe care ţinea neapărat să i‑o rezerve iubitului său Jonas. Şi iubitul Jonas primea: "Fie cum vrei!" — punea receptorul în furcă: "Ce om drăguţ!", şi‑i întindea copilul Louisei. Apoi se aşternea pe lucrul din care era curând nevoit să se întrerupă pentru masa de prânz sau de seară. Trebuia să dea la o parte pânzele, să desfacă masa pliantă şi să se aşeze în jurul ei împreună cu cei mici. Mâncând, Jonas mai arunca din când în când câte o privire către tabloul început, şi uneori i se întâmpla, cel puţin în primele timpuri, să i se pară că micuţii mestecă şi înghit mai încet decât şi‑ar fi dorit el, lucru care îl făcea să găsească fiecare masă din cale afară de lungă. Dar într‑o zi citi în ziar că pentru a asimila bine trebuie să mănânci pe îndelete, şi de atunci fiecare masă fu pentru el o pricină de îndelungă bucurie. Uneori era vizitat de noii săi prieteni. Rateau însă nu venea decât după cină. Ziua era la slujbă, şi apoi ştia că pictorii lucrează la lumina zilei. Dar noii prieteni ai lui Jonas făceau aproape cu toţii parte din tagma artiştilor sau a criticilor. Unii pictaseră cândva, alţii voiau să picteze, iar alţii, în sfârşit, se ocupau de ceea ce fusese sau urma să fie pictat. Toţi, desigur, puneau mai presus de orice munca artistului şi se plângeau de organizarea lumii moder­ne, în care această muncă, precum şi exerciţiul meditaţiei, indispensabil oricărui artist, devin atât de dificile. Se plângeau aşa după‑amieze întregi, rugându‑l pe Jonas să nu se întrerupă din lucru, să‑şi vadă de treabă ca şi cum ar fi fost singur, să nu se sinchisească de prezenţa lor şi să nu se poarte cu ei cum te‑ai purta cu nişte burghezi care nu ştiu ce preţ are timpul pentru un artist. Jonas, bucuros că are nişte prieteni care nu se supără când lucrează în prezenţa lor, se întorcea la tabloul lui, fără a înceta să răspundă la întrebările ce i se puneau sau râzând când se povesteau anecdote. O purtare atât de firească îi făcea pe prietenii săi să se simtă din ce în ce mai bine. Buna lor dispoziţie era atât de neprefăcută încât uitau până şi de ora mesei. În schimb, copiii lui Jonas aveau în această privinţă o memorie mult mai bună. Ei dădeau buzna în cameră, se strecurau printre oaspeţi, erau luaţi în braţe, săltau de pe genunchii unuia pe genunchii celuilalt. Pătratul de cer care se desena deasupra curţii începea în cele din urmă să se întunece şi Jonas lăsa din mână penelul. Nu‑i mai rămânea decât să‑şi invite priete­nii la ce se va găsi de mâncare şi să continue a vorbi, până noaptea târziu, despre artă, bineînţeles, dar mai cu seamă despre pictorii fără talent, plagiatori sau interesaţi, care nu erau de faţă. Lui Jonas îi plăcea să se scoale devreme, ca să poată profita de lumina de dimineaţă. Ştia că‑i va veni greu, că micul dejun nu va fi gata la timp şi că se va simţi obosit. Dar se bucura totodată că, într‑o singură seară, află atâtea lucruri care nu puteau decât să‑i folosească în arta lui, deşi într‑un fel de care nu‑ţi puteai da seama la prima ve­dere, "în artă, ca şi în natură, nimic nu se pierde, spunea el. Să‑i mulţumesc stelei mele!" O dată cu prietenii veneau uneori şi discipolii; Jonas de­venise şef de şcoală. La început faptul îl uimise, căci nu pu­tea vedea ce ar fi avut de învăţat alţii de la el, când el însuşi mai avea atâtea de învăţat. Artistul din el bâjbâia în întuneric; cum ar fi putut atunci să le arate altora calea cea adevărată? Dar înţelese destul de repede că un discipol nu era neapărat cineva care vrea să înveţe ceva. Mai adesea, dimpotrivă, te făceai discipol din plăcerea dezinteresată de a‑ţi învăţa maestrul. Din acea clipă putu accepta, cu umilinţă, marea cinste ce i se arăta. Discipolii îi explicau lui Jonas, de dimi­neaţa până seara, ce pictase şi pentru ce. Jonas descoperea astfel în opera sa o seamă de intenţii ce‑l surprindeau oarecum, şi o mulţime de lucruri care nici nu‑i trecuseră prin cap când pictase. Se crezuse sărac, şi iată că, datorită elevilor săi, se pomenea dintr‑o dată bogat. Uneori, în faţa atâtor bogăţii nebănuite, Jonas simţea parcă o uşoară mândrie: "E ade­vărat, totuşi, îşi spunea el. Chipul acela din ultimul plan te sileşte să nu vezi nimic altceva. Nu prea înţeleg ce vor să spună când vorbesc de umanizarea indirectă. Trebuie totuşi să recunosc că în tabloul ăsta am obţinut un efect neobiş­nuit". Curând însă se grăbea să pună pe seama stelei sale această incomodă măiestrie. "Steaua e cea care deschide drumuri noi. Eu rămân lângă Louise şi lângă copii". Discipolii aveau de altfel şi un alt merit: îl obligau pe Jo­nas să fie mai sever cu el însuşi. Îl înălţau într‑atâta în slăvi, mai cu seamă când vorbeau de conştiinţa lui de artist şi de puterea lui de muncă, încât nici o slăbiciune nu‑i mai era îngăduită. Îşi pierdu astfel vechiul său obicei de a ronţăi o bucăţică de zahăr sau de ciocolată după ce terminase o parte mai dificilă dintr‑un tablou şi înainte de a se aşterne iar pe lucru. Dacă ar fi fost singur, s‑ar fi lăsat, totuşi, învins de slăbiciune. Dar fu ajutat în acest proces moral de prezenţa aproape constantă a discipolilor şi a prietenilor, în faţa căro­ra s‑ar fi simţit oarecum stânjenit să ronţăie ciocolată şi pe care, de altminteri, nu şi‑ar fi îngăduit niciodată să-i întrerupă din conversaţia lor atât de interesantă, cu nevinovata lui manie. Discipolii îi pretindeau totodată să rămână credincios esteticii sale. Jonas, care trudea din greu şi îndelung pentru a avea din când în când un fel de străfulgerare, în care realitatea i se arată dintr‑o dată într‑o lumină cu desăvârşire nouă, nu poseda decât o foarte vagă idee despre propria lui estetică. Discipolii săi, dimpotrivă, aveau mai multe, contradictorii şi categorice, şi, în această privinţă, nu era de glumit cu ei. Jonas ar mai fi dorit uneori să se lase în voia capriciului, acest prieten umil al artistului. Dar frunţile încruntate ale discipolilor, în faţa acelora dintre tablourile lui care se îndepărtau de ideea lor, îl sileau să mediteze ceva mai mult asupra artei sale, lucru din care nu avea decât de câştigat. În sfârşit, discipolii îl ajutau pe Jonas şi în alt chip, silindu‑l să‑şi spună părerea în legătură cu propriile lor producţii. Nu trecea zi în care să nu i se aducă vreo pânză abia schiţată, pe care autorul ei o aşeza între Jonas şi tabloul la care lucra, pentru ca schiţa să beneficieze astfel de cea mai bună lumină. Trebuia să‑şi spună părerea. Până atunci Jonas încercase întotdeauna o ruşine ascunsă la gândul că el nu fu­sese niciodată în stare să judece o operă de artă. Cu excepţia câtorva tablouri care‑l umpleau de entuziasm şi a unor mâzgăleli grosolane care săreau în ochi oricui, totul i se părea deopotrivă de interesant şi de indiferent. Se văzu deci nevoit să‑şi înjghebeze un arsenal de judecăţi, cu cât mai variate cu cât discipolii săi, având, ca toţi artiştii din capitală, un oarecare talent, era silit să stabilească, atunci când erau cu toţii de faţă, nuanţe cât mai diverse, care să‑i mulţumească pe fiecare în parte. Această binevenită obligaţie îl sili aşadar să‑şi facă un vocabular de specialitate şi să aibă păreri despre arta lui. Dar, în ciuda acestei strădanii, nu‑şi pierdu bunăvoinţa înnăscută. El înţelese repede că discipolii săi nu‑i cereau critici, cu care n‑aveau ce să facă, ci numai cuvinte de încurajare, şi, dacă era cu putinţă, laude. Trebuia doar să aibă grijă ca laudele să nu semene între ele. Jonas nu se mai mulţumi deci să fie doar binevoitor, aşa cum fusese întot­deauna. Fu binevoitor cu ingeniozitate. Şi astfel se scurgea timpul lui Jonas, care picta în mijlo­cul prietenilor şi discipolilor, aşezaţi pe scaune dispuse acum în rânduri concentrice în jurul şevaletului. Adesea, la feres­trele din faţă, apăreau şi vecinii, mărind numărul privitori­lor. Jonas discuta, schimba păreri, examina pânzele ce i se arătau, îi surâdea Louisei când aceasta trecea prin atelier, po­tolea plânsetele copiilor şi răspundea călduros la telefon, fără să lase o clipă din mână penelul, cu care, din când în când, mai adăuga o tuşă la tabloul început. Într‑un anume sens, viaţa lui era plină, fiecare ceas era bine întrebuinţat şi Jonas mulţumea cerului că nu‑i îngăduia să afle ce‑i plicti­seala. Pe de altă parte, însă, trebuie să pui multe tuşe una lângă alta pentru ca să umpli un tablou, şi Jonas se gândea că nici plictiseala nu‑i de lepădat, de vreme ce poţi să scapi de ea printr‑o muncă îndârjită. Producţia lui Jonas, dimpotrivă, scădea pe măsură ce prietenii lui deveneau mai interesanţi. Chiar în puţinele ceasuri când era cu desăvârşire singur, se simţea prea obosit pentru ca să mai încerce să câştige timpul pierdut în ajun. Şi în acele ore se mulţumea să viseze la o nouă organizare, care să împace plăcerile prieteniei cu vir­tuţile plictiselii. Îi vorbi despre toate acestea Louisei, care, la rândul ei, începuse să se neliniştească în legătură cu cei doi copii mai mari, care creşteau văzând cu ochii şi cu strâmtimea camerei lor. Se gândea că n‑ar fi rău să‑i culce în încăperea cea mare, îndărătul unui paravan, iar pe sugar să‑l ducă în camera cea mică, unde telefonul nu‑l va mai trezi din somn. Şi cum micuţului nu‑i trebuia prea mult loc, Jonas va putea să‑şi insta­leze tot acolo şi atelierul. Pe oaspeţi îi vor primi în încăperea cea mare, iar Jonas, care ştia că va fi înţeles în nevoia lui de a fi singur, va putea să circule între cele două camere, vizitându‑şi prietenii, sau lucrând, după voie. Mai mult, copiii trebuind să se culce devreme, oaspeţii nu‑şi vor mai putea îngădui să rămână până noaptea târziu. — Minunat, spuse Jonas, după ce se gândi puţin.
— Şi apoi, adăugă Louise, dacă prietenii tăi vor pleca devreme, o să fim şi noi doi mai mult timp împreună.
Jonas o privi. O umbră de tristeţe trecu pe faţa Louisei. Mişcat, o luă în braţe şi o strânse îa piept cu duioşie. Ea rămase aşa, şi, timp de o clipă, se simţiră fericiţi ca la începu­tul căsătoriei lor. Dar Louise i se desprinse din braţe: ca­mera era poate prea mică pentru Jonas. Începu să facă măsurători cu metrul de tâmplărie şi descoperiră că, dacă ţineau seama de locul ocupat de pânzele răspândite prin tot atelierul, dintre care cele mai multe erau ale discipolilor, el lucra, de obicei, într‑un spaţiu doar cu puţin mai mare decât cel care urma să‑i fie atribuit. Fără să mai stea pe gânduri, Jonas începu mutarea. Norocul nu‑l părăsea însă, cu cât lucra mai puţin, cu atât faima lui creştea. Expoziţiile lui erau aşteptate cu nerăbdare şi dinainte socotite adevărate evenimente. Se mai găseau, e drept, vreo câţiva critici, printre care şi doi dintre vizitatorii obişnuiţi ai atelierului lui Jonas, care‑şi scriau cronicile la temperatură oarecum călduţă. Dar indignarea discipolilor îl despăgubea pe Jonas din plin de un necaz atât de mic. Desigur, afirmau aceştia din urmă cu tărie, şi ei preţuiau înainte de orice lucrările din prima sa perioadă, dar căutările lui ac­tuale pregăteau o adevărată revoluţie. Jonas se mustra în sinea lui pentru uşoara iritare pe care o simţea ori de câte ori i se ridicau în slăvi primele opere şi mulţumea cu multă căldură. Numai Rateau mormăia: "Ciudate lighioane! Te iubesc în chip de statuie, nemişcat. Omul viu nu le place". Dar Jonas îşi apăra discipolii: "Tu nu poţi înţelege, îi spunea el lui Rateau. Ţie îţi place tot ce fac eu". 'Rateau râdea: "Da de unde? Mie nu tablourile tale îmi plac, ci pictura ta". Oricum, tablourile erau admirate în continuare şi, în forma unei expoziţii primite cu multă căldură, negustorul propuse, din proprie iniţiativă, o creştere a sumei lunare. Jonas acceptă, exprimându‑şi recunoştinţa. "Cine te‑ar auzi, îi spuse negustorul, ar crede că ţii la bani". Atâta bunăvoinţă cuceri inima pictorului. Dar când îi ceru negustorului autorizaţia de a dona un tablou pentru o vânzare de binefacere, acesta vru să ştie dacă o atare treabă "îi putea aduce vreun profit". Jonas n‑ar fi putut să‑i spună. Negustorul îi propuse deci să rămână cinstit la cele hotărâte în contract, care îi acorda privilegiul exclusiv asupra vânzării.
— Un contract e un contract, spuse el.
În contractul lor binefacerea nu fusese prevăzută.
— Fie cum vrei, spuse pictorul.
Noua organizare a casei nu‑i adusese lui Jonas decât sa­tisfacţii. Putea acum, într‑adevăr, să se izoleze destul de des spre a răspunde numeroaselor scrisori pe care le primea şi pe care politeţea sa nu le putea lăsa fără răspuns. Unele se ocupau de arta lui Jonas, altele, cu mult mai numeroase decât primele, de autorul scrisorii, care, fie voia să fie încura­jat în vocaţia lui pentru pictură, fie cerea un sfat sau un aju­tor bănesc. Acum numele lui Jonas apărea din ce în ce mai des în ziare şi se pomeni şi el solicitat, ca atâţia alţii, să inter­vină spre a denunţa nişte nedreptăţi cu totul revoltătoare. Jonas răspundea, scria despre artă, mulţumea, dădea sfaturi, se lipsea de o cravată spre a trimite un mic ajutor, semna, în sfârşit, manifestele de protest atât de îndreptăţite ce‑i erau înfăţişate. "Nu cumva te‑ai apucat de politică? Las‑o mai bine pe seama scriitorilor şi a fetelor urâte", spunea Rateau. Nu, el nu semna decât acele manifeste care se declarau străine de orice spirit de partid. Dar toate făceau caz de in­dependenţa lor de opinii. Cât era săptămâna de mare, Jonas umbla cu buzunarele doldora de scrisori, la care nu mai apu­ca să răspundă la timp şi care îl năpădeau întruna. Răspun­dea celor mai stăruitoare, care veneau în general de la necunoscuţi, punându‑le deoparte, în aşteptarea unui mo­ment mai prielnic, pe cele la care voia să răspundă pe înde­lete, adică pe acelea care‑i fuseseră trimise de prieteni. De atâtea obligaţii uitase ce înseamnă să mai poţi hoinări în voie, cu inima senină. Se simţea mereu în întârziere şi mereu vinovat, chiar când picta, lucru ce i se mai întâmpla din când în când. Louise, din ce în ce mai ocupată cu creşterea copiilor, se lupta şi cu acele treburi ale casei care, în alte împrejurări, i‑ar fi revenit lui. Jonas era nefericit. La urma urmei pictura era pen­tru el o plăcere, în timp ce ea avea parte de ce era mai rău. Îşi dădea seama de asta mai ales când ea era plecată cu tre­buri în oraş. "La telefon", striga băiatul cel mare, şi Jonas lăsa baltă tabloul la care lucra, pentru a se apuca din nou de el, câteva clipe mai târziu, cu cugetul împăcat şi cu o invitaţie suplimentară. "Plata gazului", urla încasatorul în uşa des­chisă de unul dintre copii. "Numaidecât, numaidecât!" Când Jonas termina cu telefonul sau cu plata gazului, un prieten, un discipol, sau amândoi uneori, se ţineau după el, până în cămăruţă, spre a termina conversaţia începută. Cu timpul toţi oaspeţii ajunseseră să cunoască bine micul coridor. Nu se mai urneau de acolo, flecăreau între ei, îi cereau lui Jonas părerea strigând peste capetele celorlalţi sau dădeau buzna, pentru o clipă, în cămăruţă. "Aici cel puţin, exclamau cei care intrau, te mai poate vedea omul pe îndelete." Jonas se înduioşa: "Aveţi dreptate, spunea el, în ultima vreme nu mai apucăm să ne mai vedem." Simţea şi el cât îi dez­amăgeşte pe cei pe care nu mai avea când să‑i vadă, şi lucrul îl mâhnea. Adeseori era vorba de prieteni pe care ar fi dorit mult să‑i întâlnească. Dar prea numeroasele lui ocupaţii nu‑i mai îngăduiau să accepte toate invitaţiile. Lumea începuse să‑l vorbească de rău: "Umblă cu nasul pe sus. De când s‑a ajuns, nu mai ştie de prieteni." Sau: "Nu se iubeşte decât pe sine". Nu aveau dreptate, el iubea pictura, o iubea pe Louise, copiii, pe Rateau, pe încă vreo câţiva prieteni, şi nutrea o mare simpatie pentru toată lumea. Dar viaţa e scurtă, timpul zboară ca vântul, iar energia lui Jonas avea şi ea o margine. Era greu să pictezi lumea şi oamenii şi, în acelaşi timp, să trăieşti în mijlocul lor. Nu putea nici măcar să se plângă sau să explice cuiva toate acestea, căci se pomenea bătut pe umăr: "Socoteşte‑te fericit! Gloria se plăteşte!" Vrafurile de scrisori creşteau, aşadar, discipolii nu‑l lăsau să răsufle nici o clipă, cei din lumea mare îl vizitau de dimineaţa până seara. Pe aceştia din urmă Jonas îi preţuia, de altfel, pentru că, în loc să se pasioneze, ca toată lumea, după genealogia familiei regale engleze sau după concursurile gastronomice, erau interesaţi de pictură. De fapt era vor­ba mai cu seamă de femei din lumea mare, ale căror purtări erau uimitor de fireşti. Ele nu cumpărau niciodată tablouri dar îşi aduceau prietenii la artist acasă, în speranţa, rareori împlinită, că vor cumpăra ei în locul lor. În schimb, îi dădeau o mână de ajutor Louisei, mai cu seamă pregătind ceaiul pentru vizitatori. Ceştile treceau din mână în mână, străbăteau coridorul, de la bucătărie până în încăperea cea mare, făceau apoi calea întoarsă şi aterizau în cele din urmă în micul atelier în care Jonas, în mijlocul unui mic grup de prieteni şi de vizitatori care umpleau camera, continua să picteze, până în clipa în care era nevoit să lase jos penelul şi să ia, cu recunoştinţă, ceaşca pe care o fascinantă făptură o umpluse, anume pentru el, cu ceai. Îşi bea ceaiul, privea schiţa pe care unul dintre discipoli tocmai o aşezase pe şevalet, râdea cu prietenii, se întrerupea brusc spre a‑l ruga pe vreunul dintre ei să pună la poştă teancul de scrisori pe care le scrisese în timpul nopţii, îl ridi­ca de jos pe băiatul mijlociu care i se încurcase printre picioare, poza pentru o fotografie, şi apoi: "Jonas, la telefon", flutura prin aer ceaşca cu ceai, îşi croia drum, cerându‑şi scuze, prin mulţimea îngrămădită în coridor, se întorcea iar în ate­lier, picta un colţ de tablou, se oprea din lucru spre a răspunde fascinantei făpturi că‑i va face, neîndoielnic, por­tretul, şi iar începea să picteze. Lucra, şi deodată: "Jonas, trebuie să semnezi ceva!" "Cine‑i, spunea el, factorul?" "Nu, ocnaşii din Caşmir." "Bine, vin îndată!" Alerga la uşă unde îl aştepta un tânăr prieten al oamenilor înarmat cu un manifest de protest, voia să ştie dacă politica nu are aici nici un amestec, semna după ce primise asigurări liniştitoare şi ascultase un discurs mustrător în legătură cu îndatoririle pe care i le creează privilegiile sale de artist şi se întorcea din nou în atelier unde îi erau prezentaţi, fără ca el să le poată înţelege numele, un proaspăt campion de box sau cel mai mare dramaturg dintr‑o ţară străină. Dramaturgul, care nu ştia franceza, stătea în faţa lui timp de cinci minute, exprimând prin nişte priviri pline de emoţie tot ceea ce nu pu­tea spune mai limpede prin cuvinte, în timp ce Jonas încuviinţa din cap cu o sinceră simpatie. Din fericire această situaţie fără ieşire era curmată de intrarea vijelioasă a ulti­mului predicator la modă, care ţinea să fie prezentat marelui pictor. Jonas, încântat, nu întârzia să‑i comunice acest lucru, apoi mai pipăia o dată teancul de scrisori din buzunar, apuca pensula, dădea să picteze, dar înainte de asta trebuia să mulţumească pentru perechea de prepelicari primiţi chiar atunci în dar, se ducea să‑i închidă în camera conjugală, se întorcea în atelier, accepta o invitaţie la masă din partea donatoarei prepelicarilor, ieşea din nou, la strigătele Louisei, spre a constata, pe viu, că prepelicarii nu fuseseră dresaţi pentru viaţa de apartament, drept care îi închidea în camera de duş, unde se porneau să urle în asemenea hal, încât, până la urmă, nimeni nu‑i mai auzea. Din când în când, pe deasu­pra capetelor vizitatorilor, Jonas întâlnea privirea Louisei, şi i se părea că această privire e tristă. Venea, în sfârşit, şi seara, unii plecau, alţii mai rămâneau în camera cea mare, privind înduioşaţi cum Louise culca copiii, ajutată graţios de o ele­gantă doamnă cu pălărie, ce se socotea nefericită că va ajunge atât de curând la ea acasă, unde viaţa, risipită pe două etaje, era infinit mai puţin intimă şi mai lipsită de căldură decât viaţa familiei Jonas. Într‑o sâmbătă după‑amiază, Rateau îi aduse Louisei un ingenios aparat de uscat rufe, care se putea fixa de tavanul bucătăriei. Apartamentul era tixit de lume, iar în cămăruţă, înconjurat de cunoscători, Jonas o picta pe donatoarea câini­lor, pictat fiind la rândul său de un artist oficial. Acesta, după cum spuse Louise, executa o comandă a statului. "Tabloul se va numi Artistul la lucru." Rateau se retrase într‑un colţ, de unde îşi privi prietenul care, în chip vădit, era cu totul absor­bit de treaba lui. Unul dintre cunoscători, care nu‑l văzuse niciodată pe Rateau, se aplecă spre el:
— Ce zici? Nu arată rău deloc.
Rateau nu‑i răspunse.
— Pictezi probabil, continuă celălalt. Şi eu. Ascultă ce‑ţi spun; e în declin.
— Crezi? spuse Rateau.
— Da. Aşa‑i succesul. Nimeni nu‑i rezistă. E un om sfârşit.
— E în declin, sau e sfârşit?
— Un artist în declin e un artist sfârşit. Nu vezi? Nu mai are ce picta. Îl pictează alţii pe el, ca să‑l agaţe pe perete.
Mai târziu, în toiul nopţii, în camera conjugală, Louise, Rateau şi Jonas, ultimul în picioare, ceilalţi doi aşezaţi pe marginea patului, tăceau. Copiii dormeau, câinii fuseseră trimişi la ţară, Louise spălase un maldăr de farfurii şi de ceşti, Jonas şi Rateau le şterseseră. Oboseala era plăcută.
— De ce nu vă luaţi o servitoare? spuse Rateau în faţa vrafului de farfurii murdare.
Dar Louise, cu melancolie:
— Unde s‑o mai culcăm şi pe ea?
Tăceau, aşadar.
— Eşti mulţumit? întrebă deodată Rateau.
Jonas surâse, dar cu un aer obosit.
— Da. Toţi sunt drăguţi cu mine.
— Nu, spuse Rateau. Nu te încrede în ei. Printre ei sunt şi oameni răi.
— La cine te gândeşti?
— La prietenii tăi pictori, de pildă.
— Ştiu, spuse Jonas. Dar aşa sunt cei mai mulţi dintre artişti. Nici chiar cei mai mari nu sunt niciodată siguri că există. De aceea caută dovezi, judecă, condamnă. Asta îi întăreşte, e un început de existenţă! Sunt atât de singuri!
Rateau clătină din cap:
— Crede‑mă, spuse Jonas, eu îi cunosc. Trebuie iubiţi.
— Dar tu exişti? spuse Rateau. Tu nu vorbeşti niciodată de rău pe nimeni.
Jonas începu să râdă:
— Nu vorbesc, dar gândesc adeseori. Numai că eu uit.
Deveni dintr‑o dată grav:
— Nu, nu sunt sigur că exist. Dar voi exista, de asta nu mă îndoiesc.
Rateau o întrebă pe Louise ce crede de toate astea. Ea ieşi din toropeală şi spuse că Jonas are dreptate: părerea oaspeţilor lor nu avea nici o importanţă. Importantă era doar munca lui Jonas. Şi ea simţea că copilul îl stânjeneşte în lucru. Crescuse şi vor trebui să cumpere un divan care va mai lua din spaţiu. Cum se vor descurca până când vor găsi un apartament mai mare? Jonas cerceta cu privirea camera conjugală. Fără îndoială că nu va fi formula ideală, din pricina patului foarte lat. Totuşi, camera era toată ziua liberă. Îi spuse planul său Louisei, care chibzui. În dormitor, cel puţin, Jonas nu va putea fi deranjat; nu vor îndrăzni să se culce pe patul lor.
— Tu ce părere ai? întrebă la rândul ei Louise pe Rateau.
Acesta îl privea pe Jonas. Jonas se uita la ferestrele din faţă. Apoi îşi ridică ochii către cerul fără stele şi se duse să tragă perdelele. Când se întoarse, îi surâse lui Rateau şi se aşeză lângă el pe pat, fără un cuvânt. Louise, care se vedea că e frântă de oboseală, le spuse că merge să facă un duş. Când cei doi prieteni rămaseră singuri, Jonas simţi cum umărul lui Rateau îl atinge pe al său. Privind drept înainte, Jonas spuse:
— Îmi place să pictez. Aş vrea să pictez toată viaţa, zi şi noapte. Nu‑i ăsta un adevărat noroc?
Rateau îl privea cu dragoste:
— Da, spuse el, e un adevărat noroc.
Copiii creşteau şi Jonas era fericit când îi vedea veseli şi voinici. Acum se duceau la şcoală, de unde se întorceau la ora patru. Jonas putea să se bucure de prezenţa lor şi sâmbăta după‑amiază, şi joia, şi, de asemenea, cât era ziua de lungă, în timpul numeroaselor şi nesfârşitelor lor vacanţe. Nu erau încă destul de mari ca să se joace în linişte, dar se arătau îndeajuns de puternici ca să umple apartamentul cu certurile şi cu râsetele lor. Trebuiau potoliţi, mustraţi, ame­ninţaţi cu bătaia. Rufăria trebuia spălată, nasturii cusuţi; Louise nu mai prididea. Fiindcă nu puteau să găzduiască o servitoare şi nici măcar s‑o introducă în strânsa intimitate în care locuiau, Jonas sugeră că n‑ar fi fost rău să se facă apel la ajutorul sorei Louisei, Rose, care rămăsese văduvă cu o fată mare. "Da, spuse Louise, cu Rose n‑o să ne simţim stânjeniţi. Oricând vom vrea, îi vom putea spune că nu mai e nevoie de ea." Jonas se bucură de această soluţie care o uşura atât de mult pe Louise cât şi propria lui conştiinţă, chinuită de gândul că nevastă‑sa se oboseşte prea mult. Uşurarea fu cu atât mai mare cu cât sora îşi aducea adeseori şi fata în ajutor. Erau două suflete de aur; virtutea şi sentimentele cele mai dezinteresate ieşeau la iveală în toate manifestările firii lor cinstite. Făcură minuni pentru a veni în ajutorul rudelor şi nu‑şi cruţară deloc timpul. Le veni în ajutor plictiseala vieţi­lor lor singuratice precum şi plăcerea de a se simţi la îndemână în casa Louisei. Într‑adevăr, după cum era de aşteptat, nimeni nu încercă vreun simţământ de stinghereală la prezenţa lor, iar cele două femei se socotiră aici, încă din prima zi, ca la ele acasă. Încăperea cea mare căpătă cele mai felurite întrebuinţări, fiind în acelaşi timp sufragerie, loc unde se călcau rufele şi cameră de copii. În cămăruţa în care dormea cel mic, depozitară pânzele lui Jonas şi aşezară un pat de campanie pe care dormea Rose, când venea singură. Jonas ocupa camera conjugală şi lucra în spaţiul dintre pat şi fereastră. Trebuia doar să aştepte ca odaia să fie dereticată, întotdeauna abia după cea a copiilor. Apoi nu‑l mai deranja nimeni, în afară de cazul în care se lua ceva din du­lap; singura mobilă de acest fel din casă se afla în dormitor. Vizitatorii, deşi mai puţin numeroşi, căpătaseră noi tabieturi, şi, împotriva tuturor speranţelor Lousiei, nu şovăiau, spre a putea flecări cu Jonas în tihnă, să se întindă pe patul conjugal, până când veneau şi copiii, să‑şi sărute tatăl. "Arată‑ne tabloul!" Jonas le arăta tabloul la care picta şi‑i săruta cu dragoste. Când îi trimitea din cameră simţea că inima lui le aparţine, în întregime şi pentru totdeauna. Fără ei viaţa lui nu ar fi fost decât pustiu şi singurătate. Îi iubea tot atât cât îşi iubea şi pictura, pentru că numai ei pe lumea asta mai erau atât de vii ca şi ea. Totuşi, fără să ştie de ce, Jonas lucra mai puţin ca înainte. Era tot plin de sârguinţă, dar picta mai anevoie, chiar în clipele când era singur. În acele clipe stătea şi privea cerul. Toată viaţa lui fusese distrat şi absent, acum deveni visător. În loc să picteze, se gândea la pictură, la vocaţia lui. "Îmi place să pictez", îşi spunea încă, dar mâna care ţinea penelul îi atârna de‑a lungul trupului, iar el asculta muzica îndepărtată a unui aparat de radio. Faima lui începuse să scadă. I se aduceau articole pline de reticenţe, altele de‑a dreptul ostile, şi, din când în când câte unul atât de răuvoitor, încât Jonas simţea o strângere de inimă. Dar îşi spunea că şi aceste atacuri pot folosi la ceva şi că ele îl vor îndemna să lucreze mai bine. Cei care veneau să‑l mai vadă se purtau cu mai puţin respect, aşa cum te porţi cu un vechi prieten faţă de care n‑ai a te sfii! Când voia să lucreze: "Ai tot timpul", îi spuneau. Jonas simţea că, într‑un fel, ei îl anexau încă de pe acum propriului lor eşec. Dar, într‑un anume sens, această nouă solidaritate îi'âncălzea parcă inima. Rateau ridica din umeri:
— Prost mai eşti. Nu vezi că nu te iubesc?
— Ba acum au început să mă iubească puţin, răspundea Jonas. Puţină dragoste e lucru mare. Ce importanţă mai poate avea felul în care o capeţi!
Jonas continua deci să vorbească, să scrie scrisori şi, de bine, de rău, să picteze. Din când în când picta chiar cu tot dinadinsul, mai cu seamă duminica după‑amiază, când copiii plecau la plimbare cu Louise şi cu Rose. Seara, după ce lu­crase puţin la tabloul început, era fericit. În acea vreme picta ceruri. În ziua în care negustorul îl încunoştinţă că, având în ve­dere că vânzarea tablourilor scăzuse simţitor, este nevoit, cu părere de rău, să‑i micşoreze suma lunară, Jonas îl aprobă întru totul, dar Louise arătă oarecare îngrijorare. Erau în septembrie şi copiii aveau nevoie de încălţăminte, căci nu mai era mult şi începea şcoala. Curajoasă ca întotdeauna, încercă să le lucreze ea hainele, dar curând trebui să se lase păgubaşă. Rose, care ştia să coasă nasturi şi să cârpească, nu se pricepea la croitorie. În schimb, se pricepea la treaba asta verişoara bărbatului ei, care veni s‑o ajute pe Louise. Uneori ea se instala în camera lui Jonas, pe un scaun, într‑un colţ, unde această făptură tăcută rămânea atât de liniştită, încât Louise îi sugera lui Jonas să picteze o Lucrătoare. "Bună idee", spuse Jonas. Se puse pe treabă, strică două pânze, apoi se apucă iar de cerul început. A doua zi se plimbă vreme îndelungată prin apartament şi, în loc să picteze, se lăsă în voia meditaţiilor. Un discipol foarte înfierbântat îi aduse un lung articol, pe care altfel Jonas nu l‑ar fi citit, din care află că pictura lui era lipsită de valoare şi că importanţa ei fusese exagerată; negustorul îi telefonă pentru a‑i vorbi iarăşi despre îngrijorarea lui în legătură cu cifra scăzută a vânzărilor. Jonas rămânea însă mai departe pierdut în visuri şi în medi­taţii. Îi spuse discipolului că articolul cuprindea şi lucruri adevărate, dar că el, Jonas, mai avea încă mulţi ani de lucru. Negustorului îi răspunse că îi înţelege îngrijorarea, dar că nu i‑o împărtăşeşte. Avea în faţa lui o operă măreaţă, cu adevărat nouă: va lua totul de la început. În timp ce vorbea, simţi că nu se înşală şi că steaua lui îl ocroteşte. Totul era să se orga­nizeze cum trebuie. În zilele următoare încercă să lucreze în coridor, apoi în sala de duş, în sfârşit, în bucătărie. Dar pentru prima oară se simţea stingherit în lucru de oamenii pe care‑i intâlnea peste tot, atât de cei pe care abia îi cunoscuse, cât şi de ai săi, pe care‑i iubea. Câtva timp nu mai pictă, ci doar cugetă. Dacă vremea ar fi fost bună, ar fi pictat peisaje. Din păcate, iarna bătea la uşă şi, până în primăvară, nu se mai putea face mare lucru. Încercă, totuşi, dar trebui să renunţe curând; frigul îl pătrundea până la oase. Îşi petrecu mai multe zile în tovărăşia tablourilor, fie aşezat în faţa lor, fie privind din când în când pe fereastră. Îşi luă obiceiul să plece de acasă în fiecare dimineaţă. Ieşea cu gândul să facă schiţa vreunui copac, a unei case strâmbe, a unui chip întâlnit în cale. Când începea să se înnopteze, nu făcuse nimic. Cea mai mică is­pită, jurnalele, o întâlnire întâmplătoare, vitrinele, căldura cafenelelor, îl prindea, dimpotrivă, cu totul. În fiecare seară se culca cu conştiinţa încărcată, străduindu‑se zadarnic să‑şi găsească tot felul de scuze. După această perioadă de gol aparent era sigur că o să se apuce iar să picteze, mai bine ca înainte. Zbuciumul era lăuntric, şi steaua nu va întârzia să se înalţe, din nou curată, scânteietoare, din mijlocul acelor neguri întunecate. Nu mai ieşea din cafenele. Descoperise că alcoolul îi dă starea de exaltare pe care o avea în zilele când lucra până la istovire, pe vremea când se gândea la tabloul pe care‑l picta cu acea dragoste şi căldură pe care nu o mai simţise decât faţă de copiii lui. La al doilea pahar de coniac, regăsea în el acea emoţie sfâşietoare, care‑l făcea stăpânul şi totodată sclavul acestei lumi. Numai că se bucura de ea în gol, cu mâinile trândave, fără s‑o fixeze într‑o operă. Dar nimic nu semăna mai mult cu bucuria pentru care trăia, şi el petrecea acum ore nesfârşite, visând, aşezat la o masă, în cafenele zgomotoase şi pline de fum. Totuşi se ferea de locurile şi de cartierele frecventate de artişti. Când se întâlnea cu vreo cunoştinţă care începea să‑i vorbească de pictură, era cuprins de o adevărată spaimă. Se vedea cât de colo că vrea să fugă, şi până la urmă chiar fugea. Ştia ce se spune în spatele lui: "Se crede Rembrant", şi chinul lui sporea. Nu mai surâdea, iar vechii lui prieteni trăgeau de aici o concluzie ciudată, dar inevitabilă: "Dacă nu mai râde înseamnă că e foarte mulţumit de sine". Ştiind asta, se făcea tot mai sălbatic, mai bănuitor. Era de ajuns ca, intrând într‑o cafenea, să fie recunoscut de cineva din cei de faţă pentru ca totul să se întunece în el. Rămânea o clipă ne­mişcat, în picioare, plin de neputinţă şi de o ciudată mâhnire, ascunzându‑şi tulburarea şi nevoia lacomă şi neaşteptată de prietenie. Se gândea la privirea plină de bunătate a lui Rateau şi ieşea repede în stradă. "Ce mutră!" spuse într‑o zi cineva, chiar lângă el, în clipa în care pleca. Nu mai frecventa decât cartierele mărginaşe, unde nu‑l cunoştea nimeni. Acolo putea să vorbească, să surâdă, să fie la fel de binevoitor ca înainte, căci toată lumea îl lăsa în pace. Îşi făcu şi câţiva prieteni, care nu cereau prea mult de la el. Îi plăcea mai cu seamă tovărăşia unui băiat ce‑l servea într‑un bufet de gară, unde mergea adesea. Acesta îl între­base o dată "ce făcea în viaţa de toate zilele".
— Sunt pictor, răspunsese Jonas.
— Pictor sau zugrav?
— Nu, pictor.
— Atunci e greu, spusese celălalt.
Şi nu mai discutaseră despre asta niciodată. Da, era greu, dar Jonas avea s‑o scoată la capăt de îndată ce va şti cum să‑şi organizeze lucrul. Umblând şi bând pe unde nimerea, mai făcu şi alte cu­noştinţe. Femeile îl ajutară. Putea să le vorbească, înainte sau după dragoste, putea mai ales să se laude puţin, ele îl înţelegeau, chiar dacă nu erau convinse de spusele lui. Une­ori i se părea că simte în el vechea dorinţă de lucru. Într‑o zi, încurajat de una din prietenele lui, se hotărî. Se întoarse acasă, încercă să lucreze din nou în dormitor, mai cu seamă că lipsea croitoreasa. Dar, după un ceas, puse pânza lângă pe­rete, îi surâse Louisei fără s‑o vadă şi ieşi. Bău toată ziua şi îşi petrecu noaptea la prietena lui, fără s‑o poată, de altmin­teri, dori. Dimineaţa, Louise îl primi cu faţa răvăşită de durere. Ea vru să ştie dacă se culcase cu femeia aceea. Jonas îi spuse că nu, deoarece fusese beat, dar că se culcase cu altele înainte. Şi pentru prima oară, cu inima zdrobită, o văzu pe Louise privindu‑l cu acea expresie de om ce se îneacă, pe care o dă surpriza şi o durere prea mare. Descoperi atunci că nu se mai gândise la ea în tot acest răstimp şi se ruşină. Îi ceru iertare, făgăduindu‑i că de mâine totul va fi ca înainte. Louise nu putea vorbi şi îşi întoarse capul spre a‑şi ascunde lacrimile. A doua zi Jonas plecă de acasă dis‑de‑dimineaţă. Ploua. Se întoarse ud până la piele, cu braţele încărcate de scânduri. În camera cea mare, doi prieteni, veniţi să afle noutăţi, îşi beau cafeaua.
— Jonas îşi schimbă maniera. Începe să picteze pe lemn, spuseră ei.
Jonas surâse.
— Nu‑i vorba de asta. Dar mă apuc într‑adevăr de ceva nou.
Se duse în micul coridor în care dădeau uşile de la sala de duş, de la closet şi de la bucătărie. Se opri în unghiul drept pe care‑l făceau cele două coridoare şi cercetă îndelung zidurile înalte ce urcau până la tavanul întunecat. Avea nevoie de un scaun fără spetează, pe care se duse să‑l ceară portarului. Când se întoarse în apartament, vizitatorii se mai înmulţiseră şi, pentru a ajunge la capătul coridorului, avu de luptat cu dragostea prietenilor, fericiţi că‑l pot vedea, şi cu întrebările familiei. Nevasta lui ieşea chiar în acea clipă din bucătărie. Jonas puse jos scaunul şi o strânse puternic la piept. Louise îl privi:
— Te rog mult să n‑o mai iei de la capăt.
— Nu, spuse Jonas. Voi picta. Trebuie să pictez.
Dar se uită la ea ca şi cum n‑ar fi văzut‑o, şi părea că‑şi vorbeşte lui însuşi. Se aşternu pe lucru. La jumătatea ziduri­lor construi un podeţ, obţinând astfel ceva care semăna cu o cămăruţă suspendată, foarte strâmtă, dar înaltă şi adâncă. Spre seară totul era gata. Cu ajutorul scaunului, Jonas se prinse cu mâinile de marginea podeţului şi, pentru a pune la încercare rezistenţa întregii construcţii, trase de câteva ori cu putere de ea. Apoi se amestecă printre oaspeţi, şi toţi se bucurară că‑l văd din nou atât de prietenos. Seara, după ce casa se mai goli puţin, Jonas luă o lampă cu gaz, un scaun, un taburet şi o ramă. Le urcă pe toate în cămăruţa lui suspen­dată, sub privirea uimită a celor trei femei şi a copiilor.
— De acum înainte, zise el din ungherul lui înalt, voi lucra fără să mai stingheresc pe nimeni.
Louise îl întrebă dacă era sigur că va putea să picteze acolo.
— Bineînţeles, spuse el, am nevoie de loc foarte puţin, voi fi mai liber. Există pictori de seamă care au pictat la lumina lumânării şi...
— E destul de solid podeţul?
Podeţul era solid.
— Fii liniştită, spuse Jonas, e o soluţie minunată, şi coborî.
A doua zi în zori urcă iar sus, se aşeză pe scaun, puse rama pe taburet, sprijinind‑o de perete, şi aşteptă aşa, fără să aprindă lampa. Singurele zgomote pe care le auzea limpede veneau de la bucătărie sau de la closet. Toate celelalte păreau îndepărtate, iar vizitele, ţârâitul soneriei sau al telefonului, tot acel du-te‑vino zilnic, conversaţiile ajungeau la el în chip nedesluşit, ca şi cum ar fi venit din strada sau din curtea vecină. Mai mult, în timp ce tot apartamentul era scăldat într‑o lumină crudă, aici penumbra era odihnitoare. Din când în când venea câte un prieten şi se oprea dedesubt.
— Ce faci acolo, Jonas?
— Lucrez.
— Fără lumină?
— Da, pentru moment.
Nu picta, dar medita. În această penumbră şi în această linişte abia tulburată, care, dacă o asemuia cu tot ceea ce trăise el până atunci, i se părea liniştea deşertului sau a mormântului, îşi asculta propria inimă. Toate acele zgomote nu mai aveau parcă nici o legătură cu el, deşi i se adresau lui. Era ca un om care moare singur, la el acasă, în somn. Dimineaţa telefonul sună, febril şi insistent, în casa pustie, deasu­pra unui trup de‑a pururi surd. Dar el trăia, el asculta în sine această linişte, îşi aştepta steaua, încă ascunsă, dar care se pregătea să urce din nou, să răsară, în sfârşit, strălucitoare, peste acele zile goale şi tulburi. "Străluceşte, străluceşte, spunea el. Nu mă lipsi de lumina ta." Nu se îndoia că steaua va străluci din nou. Dar trebuia să mai mediteze o vreme, acum că avea, în sfârşit, norocul să fie singur fără să se des­partă de ai săi. Trebuia să descopere un lucru pe care nu‑l înţelesese încă limpede, deşi îl ştiuse întotdeauna şi deşi pic­tase întotdeauna ca şi cum l‑ar fi ştiut. Trebuia să dezlege, în sfârşit, acea taină, care nu era numai taina artei, ştia bine. Iată, de ce nu aprindea lampa. Acum Jonas se urca în fiecare zi în cămăruţa lui suspen­dată. Vizitatorii se împuţinară, căci Louise, ocupată cu gos­podăria, nu avea timp de vorbă. Jonas cobora la vremea mesei, după care urca iar în ungherul lui. Rămânea aici ziua întreagă, nemişcat în întuneric. Noaptea cobora şi se culca lângă nevastă‑sa, care la acea oră dormea de mult. După câteva zile o rugă pe Louise să‑i dea să mănânce sus, ceea ce ea şi făcu, cu o grijă care‑l înduioşa pe Jonas. Pentru ca să n‑o mai obosească şi altă dată, îi spuse să facă câteva provizii, pe care le luă sus cu el. Cu timpul, nu mai coborî deloc ziua. Dar de provizii abia de se atingea. Într‑o seară o chemă pe Louise şi îi ceru câteva pături:
— O să dorm aici.
Louise îl privea, cu capul dat pe spate. Deschise gura vrând să spună ceva, dar tăcu. Cerceta doar chipul lui Jonas, cu o privire neliniştită şi tristă; dintr‑o dată el văzu cât de mult îmbătrânise, şi ce urme adânci lăsase şi asupra ei obo­seala vieţii lor. Se gândi atunci că n‑o ajutase niciodată cu adevărat. Dar înainte ca el să‑i poată vorbi, ea îi surâse cu o dragoste care‑i dădu lui Jonas o strângere de inimă.
— Cum vrei tu, dragul meu, spuse ea.
De atunci îşi petrecu şi nopţile sus şi nu mai coborî aproape deloc. Curând casa se goli de vizitatori, de vreme ce Jonas nu mai putea fi văzut nici în timpul zilei şi nici seara. Unora li se spunea că a plecat la ţară, altora, când minciuna devenea obositoare, că şi‑a găsit un atelier. Numai Rateau venea cu sfinţenie. Se urca pe scaunul fără spetează iar capul lui mare şi cumsecade depăşea nivelul podeţului:
— Cum merge? spunea el.
— Minunat.
— Lucrezi?
— E ca şi cum aş lucra.
— Dar nu văd nici o pânză!
— Totuşi lucrez.
Dialogul acesta, purtat în condiţiile arătate, nu putea fi multă vreme prelungit. Rateau dădea din cap, cobora, o ajuta pe Louise reparând vreun lighean sau vreo broască de uşă, apoi, fără să se mai urce pe scaun, îşi lua rămas bun de la Jonas, care‑i răspundea din întuneric: "Noapte bună, frate". într‑o seară, Jonas adăugă la aceste cuvinte şi un "mulţu­mesc".
— De ce‑mi mulţumeşti?
— Pentru că mă iubeşti.
— Mare noutate! spuse Rateau şi plecă.
Într‑o altă seară, Jonas îl chemă pe Rateau, care veni grabnic. Pentru prima oară lampa era aprinsă. Jonas se aplecă peste marginea podeţului cu o expresie adânc neli­niştită:
— Dă‑mi o pânză, spuse el.
— Dar ce‑i cu tine? Ai slăbit, semeni cu o umbră.
— De câteva zile aproape nu mai mănânc. Dar nu‑i ni­mic, trebuie să lucrez.
— Mai întâi mănâncă.
— Nu, nu mi‑e foame.
Rateau aduse o pânză. Înainte de a se face nevăzut în ungherul său, Jonas îl întrebă:
— Cum o mai duc?
— Cine?
— Louise şi copiii.
— Sunt bine. Ar fi şi mai bine dacă ai fi cu ei.
— Dar sunt cu ei. Nu uita să le spui că sunt tot timpul cu ei.
Şi dispăru. Rateau îşi arătă faţă de Louise îngrijorarea. Ea îi mărturisi că de câteva zile e foarte neliniştită. "Ce să fac? Ah! Dacă aş putea picta în locul lui!" Îl privea pe Rateau cu ochi nefericiţi. "Nu pot trăi fără el", spuse ea. Avea din nou chipul ei de fată, care‑l uimi pe Rateau. Acesta îşi dădu dintr‑o dată seama că Louise roşise. Lampa rămase aprinsă toată noaptea şi toată dimineaţa următoare. Când Rateau sau Louise veneau să‑l întrebe ce face, le răspundea doar atât: "Lăsaţi‑mă, lucrez". La prânz mai ceru nişte gaz. Lampa, care începuse să fumege, străluci din nou cu o flacără vie până seara. Rateau rămase să cineze cu Louise şi copiii. La miezul nopţii îşi luă rămas bun de la Jonas. Aşteptă o clipă sub ungherul în care lampa mai ardea încă, apoi plecă fără să spună nimic. În dimineaţa celei de a doua zi, când Louise se trezi, lampa era tot aprinsă. Începea o zi frumoasă, dar Jonas nu‑şi dădea seama de asta. Întorsese pânza cu faţa la perete. Frânt de oboseală, aştepta, aşezat pe scaun, cu mâinile odihnindu‑i‑se pe genunchi cu palmele în sus. Îşi spunea că de acum înainte nu va mai picta niciodată, era fericit. Auzea strigătele copiilor, zgomotul apei şi al farfuriilor. Louise vorbea. Când trecea vreun camion pe bulevard, ferestrele mari zăngăneau. Lumea era acolo, tânără, vrednică să fie iubită. Jonas asculta minunata larmă a oamenilor. Venind de atât de departe, ea nu mai zădărnicea acea forţă fericită din el, arta lui, acele gânduri cărora nu le putea da glas, pe veci tăcute, dar care‑l înălţau deasupra tu­turor lucrurilor, într‑un aer liber şi tare. Copiii alergau prin camere, fetiţa râdea, şi chiar Louise, pe care n‑o mai auzise râzând de atâta vreme. Îi iubea! Cât de mult îi iubea! Stinse lampa şi, în întunericul care‑l învăluia iarăşi, i se păru că vede steaua, strălucitoare ca întotdeauna. Era ea, nu se înşela, şi o mai privea încă, plin de recunoştinţă, când se prăbuşi fără zgomot.
— Nimic grav, spunea, puţin mai târziu, doctorul pe care‑l chemaseră.
Munceşte prea mult. Într‑o săptămână e pe picioare.
— Se va vindeca, sunteţi sigur? îl întrebă Louise, cu chipul răvăşit.
— Se va vindeca.
În cealaltă cameră, Rateau privea pânza, în întregime albă, în mijlocul căreia Jonas scrisese, cu litere foarte mici, doar un singur cuvânt, ce putea fi descifrat, dar care nu ştiai dacă trebuie citit solitar sau solidar.