Albert Camus - Oaspetele

Învăţătorul îi privea pe cei doi oameni cum urcă spre el. Unul era călare, celălalt mergea pe jos. Nu apucaseră încă pe cărarea pieptişă ce ducea către şcoala înălţată pe povârnişul colinei. Se chinuiau din greu, înaintând cu mare încetineală prin zăpadă, printre pietre, pe întinderea nesfârşită a podişu­lui înalt şi pustiu. Din când în când, calul se poticnea. Nu se auzea încă, dar se zăreau şuviţele de abur care‑i ţâşneau atunci pe nări. Era limpede că măcar unul din cei doi bărbaţi cunoştea bine locurile. Ţineau drumul cel bun, deşi de câteva ore era ascuns cu totul sub un strat de zăpadă murdară. Învăţătorul socoti că până sus pe colină mai au o jumătate de oră. Era frig. Intră în şcoală să‑şi ia o flanelă.Străbătu clasa goală şi îngheţată. Pe tablă, cele patru flu­vii ale Franţei, desenate cu crete de culori diferite, curgeau de trei zile către estuarul lor. Zăpada căzuse pe neaşteptate pe la jumătatea lui octombrie, fără să fi fost vestită de obişnuitele ploi, şi douăzeci de elevi care locuiau în satele răspândite pe podiş nu mai veneau la şcoală. Nu‑i rămânea decât să aştepte timpul frumos. Daru nu mai făcea foc decât în singura lui cameră, învecinată cu sala de clasă şi având fe­restrele către răsărit, înspre podiş. Una din ferestre dădea, ca şi cele ale clasei, către miazăzi. Privită din partea aceea, şcoala se afla la câţiva kilometri de locul unde podişul începea să coboare spre sud. Când vremea era senină, se zărea dunga violetă a şirului de munţi, în care se deschidea poarta deşer­tului. După ce se mai încălzi puţin, Daru se întoarse la fereas­tra de unde‑i văzuse prima oară pe cei doi. Acum nu se mai zăreau. Începuseră, aşadar, să urce pe potecă. Cerul nu mai era atât de întunecat; în timpul nopţii ninsoarea se oprise. Dimineaţa învăluise totul într‑o lumină murdară, care abia se mai limpezise puţin, pe măsură ce norii groşi se ridicau în înaltul cerului. Se făcuse două după‑amiază, dar ai fi zis că ziua începe abia atunci. Totuşi era mai bine decât în ultimele trei zile, când ninsoarea căzuse deasă, în întunericul fără sfârşit, spulberată de palele de vânt care zgâlţâiau întruna uşa dublă a clasei. În tot acest răstimp, Daru stătuse în camera lui, de unde nu ieşea decât până la magazie, ca să dea de mâncare găinilor şi să ia cărbuni. Din fericire, camioneta care venea regulat de la Tadjid, satul cel mai apropiat dinspre nord îi adusese provizii cu două zile înainte de viscol. Peste patruzeci şi opt de ore trebuia să vină iar. De altfel, avea cu ce să reziste şi unui asediu, căci camera îi era ticsită cu saci de grâu, pe care primăria îi lăsase în grija lui, spre a‑i împărţi acelora dintre elevii săi ale căror familii avuseseră de suferit de pe urma secetei. De fapt, nenorocirea îi lovise pe toţi, căci toţi erau săraci. Zilnic Daru împărţea copiilor câte o raţie, care, nu încăpea îndoială, le lipsise în acele zile de viforniţă. Poate că vreun tată sau vreun frate mai mare vor veni astă seară, şi el le va putea da puţin grâu. Trebuiau s‑o scoată la capăt până la recolta viitoare, doar până atunci. Gerul trecuse şi vapoare întregi cu cereale soseau acum din Franţa. Dar nu‑i va fi uşor să uite mizeria acelor luni, armata de fantome în zdrenţe rătăcind sub soarele dogoritor, podişurile arse, pământul chircindu‑se treptat, pârjolit până în adâncuri, pietrele făcându‑se pulbere sub călcâi. Oile muriseră cu miile, şi, ici‑colo, uneori neştiuţi de nimeni, şi oamenii. În faţa mizeriei celorlalţi, el, care trăia aproape ca un călugăr în acel colţ uitat de lume, mulţumindu‑se cu puţinul pe care‑l avea şi cu traiul aspru, se simţise bogat când se gândise la camera lui cu zidurile tencuite, la divanul îngust, la rafturile din lemn nevopsit, la fântâna din curte, la camio­neta care‑i aducea în fiecare săptămână apă şi hrană. Şi, deo­dată, începuse să cadă zăpada, pe neaşteptate, înainte ca ploaia să fi adus uşurarea mult nădăjduită. Viaţa era crâncenă în această ţară, iar oamenii nu o făceau cu nimic mai uşoară. Daru se născuse însă aici. În oricare alt loc din lume s‑ar fi simţit exilat. Ieşi şi făcu vreo câţiva paşi pe pământul bătătorit din faţa şcolii. Cei doi ajunseseră acum la jumătatea urcuşului. Îl re­cunoscu pe cel care mergea călare. Era Balducci, bătrânul jandarm pe care‑l cunoştea de atâta vreme. Balducci ţinea în mână o frânghie, la capătul căreia se afla un arab. Acesta ve­nea în urma calului, cu mâinile legate şi cu capul în pământ. Jandarmul făcu un gest de salut, Daru însă nu‑i răspunse, neputându‑şi lua ochii de la arab. Omul, înveşmântat într‑o djelaba, cândva albastră, încălţat cu sandale şi cu ciorapi gro­solani de lână, purta un turban strâmt şi nu prea înalt. Balducci îşi mâna calul la pas, de teamă să nu‑l rănească pe arab, şi grupul înainta anevoie. Când socoti că poate fi auzit, Balducci strigă: 

— Mi‑a trebuit un ceas ca să fac cei trei kilometri de la El Ameur şi până aici. 

Daru nu‑i răspunse. Scurt şi îndesat în flanela lui groasă, îl privea cum urcă. Arabul nu‑şi ridicase capul nici măcar o singură dată. 

— Bun venit, spuse Daru, când cei doi ajunseră în faţa şcolii. Intraţi să vă încălziţi. 

Balducci coborî greoi de pe cal, ţinând întruna capătul frânghiei. Îi zâmbi învăţătorului pe sub mustăţile zbârlite. Ochii lui mici şi negri, înfundaţi sub fruntea arsă de soare, şi zbârciturile din jurul gurii îi dădeau o înfăţişare atentă şi sârguincioasă. Daru duse calul de căpăstru în magazie şi se întoarse la cei doi oameni care‑l aşteptau acum în şcoală. Îi pofti în ca­mera lui. 

— O să fac focul în clasă, spuse el. Acolo ne vom simţi mai în largul nostru. 

Când se întoarse în cameră, văzu că Balducci se aşezase pe divan. Deznodase frânghia care‑l ţinea legat de arab, iar acesta se ghemuise lângă sobă. Cu mâinile legate, cu turbanul împins spre ceafă, privea către fereastră. Daru nu‑i văzu în prima clipă decât buzele uriaşe, groase, netede, aproape ne­groide; nasul însă era drept, ochii întunecaţi, cu privirea înfrigurată. Turbanul descoperea o frunte încăpăţânată şi, sub pielea arsă de soare, dar care pălise puţin din pricina fri­gului, întregul chip avea o înfăţişare neliniştită şi totodată răzvrătită, ce‑l izbi puternic pe Daru atunci când arabul, întorcându‑şi faţa către el, îl privi drept în ochi. 

— Treceţi alături, le spuse învăţătorul, o să vă fac un ceai de izmă. 

— Mulţumesc, spuse Balducci. Ce corvoadă! De‑aş ieşi mai repede la pensie! 

Şi adresându‑se în arabă prizonierului: 

— Hai, vino. 

Arabul se ridică şi, fără grabă, ţinându‑şi dinainte mâinile legate, trecu în clasă. O dată cu ceaiul, Daru aduse şi un scaun. Dar Balducci se şi cocoţase pe prima bancă, în timp ce arabul se ghemuise lângă catedră, în faţa sobei aflate între ea şi fereastră. Când întinse prizonierului paharul cu ceai, Daru şovăi o clipă în faţa mâinilor lui legate. 

— N‑am putea să‑l dezlegăm? 

— Bineînţeles, spuse Balducci. Îl legasem doar pentru drum. 

Dădu să se ridice. Daru însă i‑o luă înainte, aşeză paharul pe duşumea şi îngenunche lângă arab. Acesta, fără un cuvânt, se uita, cu ochii lui înfriguraţi, cum Daru îi desface legăturile. Când se văzu dezlegat, îşi frecă între ele încheieturile umflate, apucă paharul cu ceai şi sorbi lichidul fierbinte cu înghiţituri mici şi dese. 

— Aşa, spuse Daru. Şi încotro, dacă nu‑i cu supărare? 

Balducci îşi ridică mustaţa din paharul cu ceai: 

— Aici, fiule. 

— Ciudaţi elevi, n‑am ce spune! Dormiţi la mine? 

— Nu. Eu mă întorc la El Ameur. Iar tu o să‑l predai pe omul ăsta la Tinguit. E aşteptat acolo. 

Balducci îl privea pe Daru surâzându‑i prietenos. 

— Ce tot spui! zise învăţătorul. Îţi baţi joc de mine? 

— Nu, fiule. Ăsta‑i ordinul. 

— Ordinul? Dar eu nu‑s un... Daru şovăi; nu voia să‑l mâhnească pe bătrânul corsican. Asta nu‑i treaba mea. 

— Cu asta n‑ai spus mare lucru. La război nu faci numai ce‑ţi place. 

— O să aştept atunci să înceapă războiul. 

Balducci dădu din cap. 

— Aşa să faci. Dar până una alta astea sunt ordinele şi te privesc şi'pe tine. Se pare că au început să se mişte. Peste tot se vorbeşte că se vor răscula. Trebuie să ne socotim ca şi mo­bilizaţi. 

Daru îşi păstra însă aceeaşi înfăţişare încăpăţânată. 

— Ascultă, fiule, spuse Balducci. Ţin mult la tine, fii om de înţeles. Nu suntem decât doisprezece la El Ameur şi tre­buie să patrulăm pe un teritoriu mare cât un departament. Trebuie să fiu înapoi chiar astă‑seară. Mi s‑a spus să ţi‑l las pe amărâtul ăsta şi să mă întorc fără întârziere. Nu puteau să‑l mai ţină acolo. Tot satul era în fierbere, voiau să ni‑l ia. Tre­buie să‑l duci la Tinguit chiar mâine. Nu eşti tu omul care să se teamă de douăzeci de kilometri de mers pe jos. Asta‑i tot ce ţi se cere. Apoi o să te poţi întoarce la elevii tăi şi la viaţa liniştită de până acum. 

Dincolo de zid, calul sforăi şi lovi cu copita în duşumea. Daru privea pe fereastră. Vremea se îmbunătăţea, cerul se lumina văzând cu ochii deasupra podişului nins. Când zăpada se va fi topit, soarele va stăpâni iarăşi, dogorind ca şi mai înainte, câmpiile de piatră. Şi iarăşi, zile de‑a rândul, o lu­mină uscată se va revărsa, din cerul încremenit, peste întin­derea pustie, unde nimic nu amintea de oameni. 

— Ce‑a făcut? spuse el întorcându‑se către Balducci. Şi înainte ca jandarmul să fi deschis gura, mai întrebă: Ştie franţuzeşte? 

— Nu, nici o vorbă. De o lună îl tot caută, dar ai lui îl ascundeau. L‑a omorât pe văru‑său. 

— E împotriva noastră? 

— Nu cred. Dar poţi să ştii? 

— De ce l‑a omorât? 

— S‑au certat între ei, cred. Se pare că unul îi era dator celuilalt nişte grâu. Lucrurile sunt cam încurcate. L‑a omorât pe văru‑său cu un cosor. Cum ai tăia un berbec: hârşti, şi gata! 

Balducci se prefăcu a‑şi trece un tăiş peste beregată, şi arabul îl urmărea acum atent, cu un fel de nelinişte. Daru simţi cum îl năpădeşte un val de mânie împotriva acestui om, împotriva tuturor oamenilor, a răutăţii lor jalnice, a urii lor neistovite, a setei lor de sânge. Dar ceainicul bolborosea pe plită. Îi turnă iar ceai lui Balducci, şovăi, apoi îi turnă din nou şi arabului, care bău şi de data asta cu lăcomie. Cum îşi ţinea braţele ridicate, veşmântul i se desfăcu şi învăţătorul îi zări pieptul slab şi vînjos. — Îţi mulţumesc, fiule, spuse Balducci. Şi acum, am luat‑o din loc. 

Se ridică şi se îndreptă către arab, scoţând din buzunar o bucată de frânghie. 

— Ce vrei să faci? întrebă pe un ton sec Daru. 

Balducci, nedumerit, îi arătă frânghia. 

— Nu‑i nevoie. 

Bătrânul jandarm şovăi: 

— Cum vrei. Măcar eşti înarmat? 

— Am o puşcă de vânătoare. 

— Unde? 

— În cufăr. 

— Ar trebui s‑o ţii lângă pat. 

— De ce? Nu văd de ce m‑aş teme. 

— Tu nu eşti în toate minţile, fiule. Dacă se răzvrătesc, nimeni nu mai e la adăpost, aceeaşi primejdie ne pândeşte pe toţi. 

— Mă voi apăra. Am vreme să‑i văd când vin. 

Balducci începu să râdă, apoi, pe neaşteptate, mustaţa îi acoperi dinţii încă albi. 

— Ai vreme să‑i vezi? Straşnic! Asta şi spuneam, întotdeauna ai fost cam ţicnit. De asta te şi iubesc atâta, şi fiu‑meu e la fel. 

În timp ce vorbea, îşi scosese revolverul şi îl aşezase pe catedră. 

— Ia‑l. N‑am nevoie de două arme până la El Ameur. 

Revolverul strălucea pe scândura vopsită în negru. Când jandarmul se întoarse către el, învăţătorul îi simţi izul de curea şi de cal. 

— Ascultă, Balducci, spuse deodată Daru, mi‑e silă de toate astea, şi de prizonierul tău mai mult ca de orice. Dar nici nu mă gândesc să‑l predau. Mă voi bate, dacă va trebui. Dar asta nu. 

Bătrânul jandarm rămase în picioare în faţa lui, privindu‑l cu severitate. 

— Nu e bine ce faci, rosti el rar. Nici mie nu‑mi place treaba asta. Nu te obişnuieşti atât de uşor să târăşti după tine un om legat. Am îmbătrânit în slujbă şi tot mi‑e ruşine. Dar nici nu‑i putem lăsa să‑şi facă de cap. 

— Nu‑l voi preda, repetă Daru. 

— Ăsta‑i ordinul, fiule, ţi‑am mai spus. 

— Nu fac una ca asta orice s‑ar întâmpla. Spune‑le ce ţi‑am spus: nu‑l predau. 

Se vedea limpede că Balducci se străduie să găsească o soluţie. Îl privi pe arab şi apoi iar pe Daru. În sfârşit se hotărî. 

— Nu, n‑o să le spun nimic. Dacă nu vrei să ne ajuţi, n‑ai decât, eu n‑o să te denunţ. Am primit ordinul să‑ţi las prizo­nierul, şi ţi‑l las. Semnează‑mi hârtia asta. 

— Nu‑i nevoie. N‑o să tăgăduiesc că mi l‑ai adus aici. 

— Eşti nedrept cu mine. Ştiu că vei spune adevărul. Te‑ai născut aici, eşti un om de nădejde. Dar trebuie să semnezi; ăsta‑i regulamentul. 

Daru deschise sertarul, scoase o sticluţă cu cerneală vio­letă, tocul de lemn roşu cu peniţă specială, cu care făcea li­terele model pe caietele de caligrafie ale elevilor săi, şi semnă. Jandarmul împături cu grijă hârtia şi o puse în porto­fel. Apoi se îndreptă către uşă. 

— Te însoţesc, zise Daru. 

— Nu, spuse Balducci. Nu te strădui să fii politicos. M‑ai jignit. 

Îl privi pe arab, care stătea nemişcat în acelaşi loc, oftă cu necaz şi se întoarse iar către uşă: 

— Rămâi cu bine, fiule, spuse el. 

Uşa se trânti în urma lui. Balducci se ivi în dreptul feres­trei, apoi dispăru. Zăpada îi înăbuşea paşii. Calul se mişcă dincolo de zid, găinile cotcodăciră speriate. O clipă mai târziu, Balducci trecu din nou prin faţa ferestrei, ducând calul de căpăstru. Înainta spre potecă, fără să se mai uite îndărăt şi se făcu nevăzut, urmat de cal. Un bolovan se auzi rostogolindu‑se domol. Daru se întoarse către prizonier. Acesta nu se clintise din locul lui dar îi urmărea fiecare mişcare cu privirea. 

— Aşteaptă, spuse învăţătorul în arabă şi se îndreptă către uşa camerei. 

Pe prag se răzgândi, se duse la catedră, luă revolverul şi‑l băgă în buzunar. Apoi, fără să se uite la prizo­nier, intră în cameră. Rămase multă vreme întins pe divan, privind cum cerul se întunecă treptat şi ascultând tăcerea. În primele zile când venise aici, îndată după terminarea războiului, tăcerea aceas­ta îi păruse chinuitoare. Ceruse un post în orăşelul de la poalele munţilor care despart deşertul de podişurile înalte. Acolo, pereţii stâncoşi, verzi şi negri către miazănoapte, trandafirii sau violeţi spre miazăzi, se înălţau la hotarul veşnicei veri. Îl numiseră într‑un post aflat mai la nord, chiar pe podiş. La început îndurase cu greu pustietatea şi tăcerea acestor pământuri sterpe, unde, cât cuprindeai cu ochii, nu vedeai decât pietre. Ici‑colo, brazde adânci, aducând cu nişte arături, fuseseră săpate pentru a scoate la iveală o anume piatră de construcţie. Oamenii din partea locului nu arau decât ca să culeagă pietre. Uneori râcâiau câţiva pumni din pământul strâns de‑a lungul anilor în vreo văgăună, folosindu‑l ca îngrăşământ pentru grădinile sărace de prin sate. Ţara întreagă era pe trei sferturi acoperită numai cu pietre. Oraşele se năşteau, străluceau, apoi piereau. Oamenii trăiau, se iubeau sau se urau, apoi mureau. În acest deşert nimeni, nici el şi nici oaspetele său, nu însemna nimic. Şi totuşi, Daru ştia că, departe de acest deşert, nici unul şi nici celălalt n‑ar fi putut trăi cu adevărat. Când se ridică de pe divan, din sala de clasă nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Îl uimi bucuria care‑l năpădise la gândul că arabul a fugit, că este iar singur şi că nu mai are de luat nici o hotărâre. Dar prizonierul era tot acolo. Doar că se culcase cât era de lung între sobă şi catedră, şi, cu ochii des­chişi, privea în tavan. Acum i se vedeau bine buzele groase, care‑i dădeau o înfăţişare îndărătnică. 

— Vino, spuse Daru. 

Arabul se ridică şi‑l urmă. Intrară amândoi în cameră şi învăţătorul îi arătă un scaun lângă masă, chiar sub fereastră. Arabul se aşeză jos, privindu‑l pe Daru. 

— Ţi‑e foame? 

— Da, spuse prizonierul. 

Daru puse pe masă două tacâmuri. Luă făină şi ulei, frământă într‑o farfurie puţin aluat şi aprinse sobiţa cu gaz. În timp ce turta se cocea, ieşi şi aduse din magazie puţină brânză, câteva ouă, curmale şi lapte condensat. Când socoti că turta e coaptă, o puse la răcit pe marginea ferestrei, încălzi nişte lapte condensat subţiat cu apă şi sparse ouăle pentru omletă. În timp ce le bătea, se izbi cu braţul de revolverul pe care‑l avea în buzunarul drept. Lăsă castronul pe masă, trecu în clasă şi băgă revolverul în sertarul de la catedră. Când se întoarse în cameră, se înnopta. Aprinse lumina şi‑i întinse arabului mâncarea, spunându‑i: 

— Mănâncă. 

Acesta luă o bucată de turtă, o duse repede la gură, dar se opri: 

— Şi tu? spuse el. 

— Mănânc şi eu după ce termini tu. 

Buzele groase se întredeschiseră, arabul şovăi, apoi muşcă zdravăn din turtă. După ce termină de mâncat, arabul îl privi pe învăţător. 

— Tu eşti judecătorul? 

— Nu, la mine rămâi doar până mâine. 

— De ce mănânci cu mine? 

— Mi‑e foame. 

Prizonierul tăcu. Daru se ridică şi ieşi. Aduse din maga­zie un pat de campanie, îl întinse între masă şi sobă, perpen­dicular pe patul lui. Dintr‑o valiză mare, care, sprijinită în picioare, într‑un colţ, îi slujea drept raft pentru dosare, scoase două pături şi le aşternu pe patul de campanie. Apoi se opri în mijlocul camerei, rămase aşa o clipă şi, în sfârşit, se aşeză pe patul lui. Terminase cu toate treburile şi cu toate pregătirile. Acum nu mai avea încotro, trebuia să‑l pri­vească pe prizonier. Îl privi, aşadar, încercând să şi‑l închi­puie cu faţa schimonosită de furie. Dar nu izbutea. Nu vedea decât o privire întunecată şi strălucitoare şi o gură animalică. 

— De ce l‑ai omorât? spuse, cu o voce atât de duşmă­noasă, încât fu uimit el însuşi când se auzi. 

Arabul privi în lături. 

— A fugit. Am alergat după el. 

Înălţă către Daru nişte ochi întrebători şi trişti. 

— Şi acum ce‑or să‑mi facă? 

— Ţi‑e frică? 

Prizonierul se crispă, ferindu‑şi privirea. 

— Îţi pare rău? 

Arabul îl privi, cu gura deschisă. Era limpede că nu înţelege. Mânia punea stăpânire pe Daru. În acelaşi timp îşi simţea stângaci şi nelaîndemână trupul mare, înghesuit intre cele două paturi. 

— Culcă‑te aici, spuse cu nerăbdare. Ăsta‑i patul tău. 

Arabul nu se clintea. Îl strigă pe Daru: 

— Ascultă! 

Învăţătorul îl privi. 

— Jandarmul se întoarce mâine? 

— Nu ştiu. 

— Vii şi tu cu noi? 

— Nu ştiu. De ce? 

Prizonierul se ridică şi se întinse peste pătură, cu picioarele către fereastră. Lumina becului îl izbea drept în ochi. Îi închise. 

— De ce? repetă Daru, stând în picioare în faţa patului. 

Arabul deschise ochii sub lumina orbitoare şi îl privi, străduindu‑se să nu clipească. 

— Vino cu noi, îi spuse. 

Se făcuse miezul nopţii şi Daru tot nu adormise. Se băgase în pat după ce lepădase totul de pe el. Avea obiceiul să doarmă gol. Dar când se văzu dezbrăcat, şovăi. Se simţea vulnerabil, ar fi vrut să‑şi pună hainele. Apoi ridică din umeri. Văzuse multe în viaţă, şi, dacă va fi nevoie, îşi va zdrobi adversarul. Din patul lui putea să‑l vadă cum stă întins pe spate, tot nemişcat, cu ochii închişi sub lumina violentă. Când Daru stinse becul, întunericul se închegă parcă dintr‑o dată. Treptat, noaptea începu să învie în fereastra unde cerul fără stele vibra stins. Învăţătorul desluşi curând trupul culcat din faţa lui. Arabul nu făcea nici o mişcare, dar părea că ţine ochii deschişi. Un vânt slab dădea târcoale şcolii. Poate că va izgoni norii şi soarele va lumina iarăşi. În timpul nopţii vântul se înteţi. Găinile dădură semne de nelinişte, apoi se potoliră. Arabul se răsuci pe o parte, întorcându‑se cu spatele la Daru, căruia i se păru că‑l aude gemând. Stătu la pândă, urmărindu‑i respiraţia, mai puternică şi mai regulată decât până atunci. Asculta răsuflarea aceea atât de apropiată şi se lăsa în voia gândurilor, fără să poată adormi. În camera în care de un an se deprinsese să doarmă singur, prezenţa aceasta îl stingherea. Îl stingherea şi pentru că îi impunea un fel de fraternitate, pe care o refuza în împre­jurările de faţă, dar pe care o cunoştea bine. Între bărbaţi, soldaţi sau prizonieri, care împart împreună aceeaşi cameră, se naşte o ciudată legătură, ca şi cum, părăsindu‑şi armurile o dată cu hainele, s‑ar întâlni în fiecare seară, dincolo de tot ce‑i desparte, în străvechea comunitate a visului şi a oboselii. Daru izgoni acest gând: prostii, trebuia să doarmă. Totuşi, puţin mai târziu, când arabul se mişcă abia auzit, învăţătorul era tot treaz. Când prizonierul se mişcă a doua oară, Daru se încordă, cu tot trupul la pândă. Arabul se ridică încet, sprijinindu‑se în coate, cu gesturi de somnambul. Aşezat pe marginea patului, aşteptă, neclintit, fără să‑şi întoarcă privirea către Daru, ca şi cum ar fi ascultat cu toată fiinţa. Daru nu se clinti, îşi aminti că revolverul rămăsese în sertarul catedrei. Cel mai bun lucru ar fi fost să intervină pe dată. Totuşi continuă să‑l observe pe prizonier, care, cu aceeaşi mişcare alunecoasă, îşi lăsă picioarele pe duşumele, aşteptă puţin, apoi porni să se ridice încet. Daru tocmai voia să‑l strige, când arabul începu să meargă cu paşi fireşti, dar fără să facă cel mai mic zgomot. Se îndrepta către uşa din fund, care dădea spre magazie. Apăsă pe clanţă cu grijă şi ieşi, trăgând uşa după el, dar fără s‑o închidă. Daru nu se clintise: "Fuge, gândea el. Cu atât mai bine!" Totuşi îşi încordă auzul. La găini era linişte: însemna că omul e pe po­diş. Atunci ajunse până la el un zgomot slab de apă, despre care se întrebă ce poate fi, până în clipa în care arabul se ivi din nou în uşă, o închise cu grijă şi se culcă la loc, fără zgo­mot. Atunci Daru se întoarse cu spatele şi adormi. Ceva mai târziu i se păru că aude, din adâncurile somnului, paşi furişându‑se în jurul şcolii. "Visez, visez!" îşi spunea întruna. Şi dormea mai departe. Când se trezi, cerul era senin, prin crăpăturile ferestrei pătrundea aerul rece şi curat. Arabul dormea, încovrigat sub pături, cu gura căscată, doborât de somn. Dar când Daru îl zgâlţâi, tresări puternic, privindu‑l fără să‑l recunoască, cu nişte ochi de nebun şi cu o expresie atât de înfricoşată, încât învăţătorul se dădu un pas îndărăt. 

— Nu te teme. Sunt eu. Trebuie să mâncăm. 

Arabul dădu din cap, încuviinţând. Faţa lui era acum li­niştită, dar avea aceeaşi expresie absentă şi distrată. Cafeaua era gata. O băură, aşezaţi alături pe patul de campanie, muşcând fiecare dintr‑o bucată de turtă. Apoi Daru îl duse pe arab în magazie şi‑i arătă robinetul la care să se spele. Se întoarse în cameră, strânse păturile şi patul de cam­panie, îşi făcu patul şi deretică prin încăpere. Apoi ieşi în faţa şcolii, trecând prin clasă. Soarele începuse să se înalţe pe cerul albastru. O lumină proaspătă şi vie se revărsa peste po­dişul pustiu. Pe cărare, zăpada începuse pe alocuri să se to­pească. Curând aveau să iasă din nou la iveală pietrele. Aşezat la marginea podişului, învăţătorul privea întinderea pustie. Se gândea la Balducci. Îl mâhnise şi, într‑un fel, îl dăduse afară, ca şi cum n‑ar fi vrut să fie băgat în aceeaşi oală cu el. Îi mai sunau încă în urechi cuvintele de rămas bun ale jandarmului, şi, fără să ştie bine de ce, îşi simţea sufletul nespus de pustiu şi de vulnerabil. În acea clipă, de partea cealaltă a şcolii, prizonierul tuşi. Daru îl ascultă, aproape fără voie, apoi, furios, azvârli cu o piatră, care şuieră prin aer şi se înfundă în zăpadă. Crima prostească a acelui om îl re­volta, dar ar fi păcătuit împotriva onoarei dacă l‑ar fi predat. Gândul acesta era de‑ajuns pentru a‑l face să se simtă umilit până la nebunie. Îi blestema pe ai săi, pentru că i‑l trimise­seră pe arab, dar şi pe acesta, fiindcă îndrăznise să ucidă şi nu ştiuse să fugă. Daru se ridică, se învârti de câteva ori prin faţa şcolii, aşteptă, apoi intră înăuntru. Arabul, aplecat deasupra pardoselii de ciment din maga­zie, se spăla pe dinţi cu două degete. Daru îl privi, apoi îi spuse: — Vino. 

Intră în cameră primul. Îmbrăcă peste flanelă o haină de vânătoare şi se încălţă cu bocanci. Aşteptă în picioare ca ara­bul să‑şi pună turbanul şi sandalele. Trecură prin şcoală şi învăţătorul îi arătă tovarăşului său ieşirea. 

— Du‑te, spuse el. 

Arabul nu se clinti. 

— Vin şi eu, spuse Daru. 

Arabul ieşi. Daru intră în cameră şi făcu un pachet cu pesmeţi, curmale şi zahăr. În sala de clasă, înainte de a ieşi, şovăi o clipă în faţa catedrei, apoi trecu pragul şcolii şi încuie uşa. 

— Pe aici, spuse el. 

O luă spre răsărit, urmat de prizonier. Dar nu apucaseră bine să se îndepărteze de şcoală, când i se păru că aude un zgomot slab în spatele lui. Se întoarse din drum, cercetă împrejurimile casei. Arabul îl privea, fără să pară a înţelege. 

— Haidem, spuse Daru. 

Merseră un ceas, apoi se odihniră lângă un colţ calcaros de stâncă. Zăpada se topea din ce în ce mai repede, soarele zbicea pe dată băltoacele, curăţa văzând cu ochii podişul care, treptat, se usca şi începea să vibreze asemenea aerului. Când porniră din nou la drum, pământul răsuna sub paşii lor. Din când în când, în faţă, o pasăre spinteca văzduhul, cu un ţipăt de bucurie. Daru sorbea, răsuflând adânc, lumina proaspătă. Un fel de exaltare creştea în el în faţa întinderilor nesfârşite, acum aproape cu desăvârşire galbene sub bolta albastră a cerului. Mai merseră încă o oră, coborând înspre sud. Ajunseră la un fel de ridicătură turtită, alcătuită din stânci sfărâmicioase. Din acel loc, podişul începea să coboare, la răsărit, spre o întindere joasă pe care se puteau zări câţiva copaci firavi, iar la sud, către nişte mari grămezi de stânci care dădeau întregii privelişti o înfăţişare chinuită. Daru se uită cu atenţie în amândouă direcţiile. La orizont nu se vedea decât cerul. Nu se zărea nici ţipenie de om. Se întoarse către arab, care îl privea fără să înţeleagă. Daru îi întinse un pachet: 

— Ţine, spuse el. Ai aici curmale, pâine şi zahăr. Hrană pentru două zile. Iată şi o mie de franci. 

Arabul luă pachetul şi banii, dar rămase cu mâinile încărcate în dreptul pieptului, ca şi cum n‑ar fi ştiut ce să facă cu lucrurile primite. 

— Acum, ia seama, spuse învăţătorul, arătând cu mâna către răsărit. Ăsta‑i drumul care duce la Tinguit. Până acolo faci două ore. La Tinguit te aşteaptă cei de la primărie şi de la poliţie. 

Arabul privea spre răsărit ţinând strâns la piept pachetul şi banii. Daru îl apucă de braţ şi îl răsuci cu faţa către miazăzi. La poalele înălţimii pe care se aflau se putea ghici, abia întrezărit, un fel de drum. 

— Acolo e drumul care trece peste podiş. După o zi de mers vei da de păşuni şi te vei întâlni cu cei dintâi nomazi. Te vor primi şi te vor adăposti, după legea lor. 

Arabul se întoarse către Daru, şi un fel de spaimă începu să i se citească pe faţă. 

— Ascultă, spuse el. 

Daru clătină din cap. 

— Nu, taci. Acum te las. 

Îi întoarse spatele, făcu câţiva paşi grăbiţi în direcţia şcolii, se mai uită o dată, nehotărât, la arabul nemişcat, apoi plecă. Merse aşa câteva minute, fără să privească în urmă, auzind doar zgomotul propriilor săi paşi, care răsunau pe pământul îngheţat. După un timp, totuşi, se uită îndărăt. Arabul era tot acolo, pe marginea colinei, cu braţele atârnând pe lângă corp. Îl privea pe învăţător. Daru simţi cum i se pune un nod în gât. De furie, scoase o înjurătură, făcu un semn cu mâna, şi porni la drum. Ajunsese departe, când se opri din nou şi privi, pe colină nu mai era nimeni. Daru şovăi. Soarele se înălţase acum de‑a binelea şi în­cepea să‑i ardă fruntea. Învăţătorul făcu calea întoarsă, la început cu pas nesigur, apoi cu hotărâre. Când ajunse pe colină, era lac de sudoare. Urcă povârnişul aproape în fugă şi se opri gâfâind, în vârf. La miazăzi, întinderile de piatră se desenau limpede sub cerul albastru, dar la răsărit, peste câmpie, începea să se înalţe un abur cald. Şi în această ceaţă uşoară, Daru, cu inima strânsă, îl descoperi pe arab, care înainta încet pe drumul închisorii. Puţin mai târziu, stând în faţa ferestrei din sala de clasă, învăţătorul privea, fără să vadă, lumina proaspătă zvâcnind din înaltul cerului pe toată întinderea podişului. În spatele lui, pe tablă, între meandrele fluviilor Franţei, se aşterneau, scrise cu creta de o mână stângace, cuvintele pe care le citise puţin mai înainte: 

— L‑ai predat pe fratele nostru. Vei plăti. 

Daru privea cerul, podişul, şi, dincolo de el, pământurile nevăzute care se întindeau până la mare. În această ţară nemărginită, pe care o iubise atât de mult, era singur.