Albert Camus - Cei muți

Iarna era în toi, dar deasupra oraşului, care‑şi începuse forfota, se înălţa o dimineaţă luminoasă. La capătul digului, marea şi cerul se împreunau în aceeaşi strălucire. Yvars nu vedea însă nimic din toate astea. Înainta cu greu pe bicicletă, de‑a lungul bulevardelor care domină portul. Îşi sprijinea pi­ciorul infirm pe pedala fixă, în timp ce cu celălalt se chinuia să învingă pietrele caldarâmului, ude încă de umezeala nopţii. Fără să ridice capul din pământ, aplecat pe şa, ocolea şinele fostului tramvai, se ferea, sucind repede ghidonul din calea maşinilor ce veneau din urmă, iar, din când în când, mai sălta cu cotul taşca petrecută pe umăr, în care Fernande îi pusese masa de prânz. Şi de fiecare dată se gândea cu amărăciune la mâncarea dinăuntru: între feliile de pâine neagră, în loc de omleta pregătită cum îi plăcea lui, sau de carnea de vacă prăjită în ulei, nu avea decât o bucată de brânză. Drumul la atelier nu‑i păruse niciodată atât de lung. Îmbătrânea. La patruzeci de ani, chiar când ai rămas slab cât un ţâr, nu mai ai putere ca altădată. De câte ori citea cronicile sportive în care vreun atlet de treizeci de ani era numit vete­ran, ridica din umeri. "Dacă şi ăsta‑i veteran, îi spunea el Fernandei, atunci, eu, ce dracu sunt?" Ştia însă că ziaristul nu se înşală cu totul. La treizeci de ani, fără să‑ţi dai măcar seama, începi să răsufli ceva mai greu. La patruzeci, nu eşti încă bun de dus la groapă, dar nici mult nu mai ai până acolo. Poate de aceea trecuse atâta vreme de când nu se mai uitase la mare, în timp ce străbătea oraşul de la un capăt la celălalt, în drum spre dogărie. La douăzeci de ani nu se mai sătura privind‑o. Ea îi făgăduia un sfârşit de săptămână fericit, pe plajă. Deşi şchiopăta, sau tocmai de aceea, îi plăcuse întotdeauna să înoate. Apoi anii trecuseră, se însurase cu Fernande, li se născuse băiatul, şi, ca s‑o poată scoate la capăt, începuse să muncească mai mult decât până atunci, făcând sâmbăta ore suplimentare la dogărie, iar duminica ducându‑se pe la casele oamenilor, unde repara ce apuca. Treptat pierduse deprinderea acelor zile de trăire violentă, care‑l umpleau de o bucurie fără margini. Apa adâncă şi lim­pede, soarele puternic, femeile, viaţa trupului, în ţara lui nu exista altă fericire. Şi fericirea aceasta trecea o dată cu tinereţea. Lui Yvars îi plăcea şi acum marea, dar numai pe înserat, când apele golfului încep să se întunece. Ceasul acela era plin de dulceaţă pe terasa casei sale, unde se aşeza după ce venea de la lucru, bucuros de cămaşa curată pe care Fernande ştia s‑o calce atât de bine şi la paharul aburit plin cu rachiu de anason. Se lăsa noaptea, pacea învăluia pentru scurtă vreme cerul, iar vecinii cu care stătea de vorbă cobo­rau dintr‑o dată glasul. Nu ştia atunci dacă e fericit sau dacă îi venea să plângă. În acele clipe era împăcat cu toate şi nu avea nimic mai bun de făcut decât să aştepte fără grabă, nici el nu ştia ce. În dimineaţa în care mergea la lucru, dimpotrivă, nu‑i mai plăcea să privească marea, ce‑l întâmpina ca întotdeauna, dar la care nu se uita cu adevărat decât seara. În dimineaţa aceea înainta pe bicicletă şi mai anevoie ca de obicei, fără să‑şi ridice ochii din pământ; îşi simţea inima împovărată. Când se întorsese în ajun de la întrunire şi când spusese acasă că vor relua lucrul, Fernande îl întrebase bucuroasă: 

— Asta înseamnă că patronul vă măreşte leafa? 

Din păcate, nu era aşa: greva dăduse greş. Era limpede că nu ştiuseră cum să procedeze. În loc să chibzuiască bine, se lăsaseră duşi de mânie, iar sindicatul nu se prea omorâse să‑i sprijine, şi avusese dreptate. Cinci­sprezece muncitori, de altfel, nu înseamnă mare lucru: sindicatul ţinea seama şi de ceilalţi dogari, care nu voiseră să‑i urmeze. Nici măcar nu puteai să‑i învinuieşti prea mult. Dogăritul ameninţat să piară de când cu construirea vapoarelor şi a camioanelor‑cisternă, nu mergea prea strălucit. Se cereau tot mai puţine bu­toiaşe şi balerci; de obicei se reparau butoaiele mari, făcute cu ani în urmă. Afacerile mergeau prost, e drept, şi pentru patroni, totuşi ei căutau să‑şi păstreze vechile câştiguri; ca­lea cea mai la îndemână li se părea tot aceea de a nu le mări muncitorilor leafa, deşi viaţa se scumpise. Ce‑i rămâne unui dogar de făcut când dogăritul e pe ducă? Nu‑ţi schimbi me­seria cu una cu două, după ce ţi‑ai dat atâta osteneală s‑o înveţi; iar meseria lui era cu deosebire grea şi cerea ucenicie lungă. Un bun dogar, care să se priceapă să încheie bine doa­gele, strângându‑le cu ajutorul focului şi al cercurilor de fier, fără să folosească nici rafia, nici câlţii, nu se întâlneşte pe toate drumurile. Yvers ştia asta şi de aceea era mândru. Me­seria ţi‑ai mai putea‑o schimba, dar cel mai greu este să re­nunţi la ceea ce ai învăţat, la propria ta iscusinţă. Dogăritul este frumos, dar fără căutare, asta era, n‑aveai ce‑i face. Îşi spunea aşa, dar nu‑i venea deloc uşor. Nu era uşor să‑ţi pui mereu lacăt la gură, să nu‑ţi poţi niciodată vărsa focul şi s‑o porneşti în fiecare dimineaţă pe acelaşi drum, de fiecare dată mai ostenit, ca să capeţi, la sfârşitul săptămânii, doar atâţia bani cât se îndura patronul să‑ţi dea şi cu care te ajungeai din ce în ce mai greu. Şi într‑o bună zi se mâniaseră. Mai erau doi sau trei care şovă'iau, dar se înfuriaseră şi ei după primele discuţii cu pa­tronul, care le spusese că dacă nu le place, n‑au decât să‑şi caute de lucru în altă parte. Un om de omenie nu vorbeşte aşa. 

— Ce‑şi închipuie el! spusese Esposito, c‑o să facem pe noi de frică? 

Patronul, de altminteri, nu era om rău. Îl moştenise pe taică‑său, crescuse de mic în atelier, şi‑i cunoştea aproape pe toţi, de ani de zile. Uneori îi chema să mănânce ceva împreună cu el, în dogărie; frigeau sardele sau cârnaţi la un foc de aşchii, şi, după ce băuse un pahar de vin, nu era pe lume om mai cumsecade. De Anul Nou dăruia fiecăruia câte cinci sticle de vin bun şi adesea, când unul din ei era bolnav sau când avea loc vreun eveniment mai deosebit, vreo căsăto­rie sau vreun botez, le dădea şi bani. Când i se născuse fata, toată lumea primise bomboane. Pe Yvars îl poftise de câteva ori să vâneze pe proprietatea lui de pe malul mării. Îşi iubea, fără îndoială, muncitorii, şi le spunea adesea că taică‑său începuse ca ucenic. Dar nu fusese niciodată la ei acasă, şi nici măcar nu‑şi dădea seama de asta. Nu se gândea decât 'la el, pentru că nu se cunoştea decât pe sine, iar acum nu găsise ni­mic mai bun să le spună decât că dacă nu le place n‑au decât să se ducă în altă parte. Se încăpăţânase şi el, cum s‑ar zice. Numai că lui îi dădea mâna. Făcuseră presiuni asupra sindicatului şi atelierul îşi închisese porţile. 

— Nu vă obosiţi să puneţi pichete de grevă, le spusese patronul. Când atelierul e închis, fac economii. Minţea, dar cu o vorbă ca asta nu îmbunătăţise lucrurile, de vreme ce le spunea în faţă că, dându‑le să muncească, îşi face cu ei o pomană. Esposito, foc de mânios, îi spusese că nu se poartă ca un om de omenie. Patronul se înfuria repede şi trebuiră să‑i despartă. Dar muncitorii fuseseră astfel intimi­daţi. Făceau grevă de douăzeci de zile, acasă femeile îi aştep­tau amărâte, câţiva dintre ei îşi pierduseră curajul şi, pe deasupra, sindicatul îi sfătuia să cedeze, făgăduindu‑le un ar­bitraj şi recuperarea zilelor de grevă prin ore suplimentare. Hotărâseră să înceapă lucrul. Bineînţeles, făcând încă pe grozavii, zicând că nu se dau bătuţi nici în ruptul capului, că mai au încă un cuvânt de spus. Dar oboseala care‑l cuprinsese în acea dimineaţă avea gustul amar al înfrângerii iar în locul obişnuitei fripturi, ştia că va mânca la prânz doar o bucată de brânză; nici o iluzie nu mai era cu putinţă. Zadarnic strălu­cea soarele, lui Yvars marea nu‑i mai făgăduia nimic. Apăsa pe o singură pedală şi, cu fiecare învârtitură a roţilor, i se părea că a mai îmbătrânit puţin. Îşi simţea sufletul tot mai greu când se gândea la atelier, la tovarăşii de muncă, la patron, cu care în curând va trebui să dea ochii. Fernande se neliniştise: 

— Ce‑o să‑i spuneţi? 

— Nimic. 

Yvars încălecase pe bicicletă, dând din cap. Strângea din dinţi; pe faţa lui mică, negricioasă şi zbârcită, cu trăsături fine, nu puteai desluşi ce gândeşte. 

— O să muncim. Nu‑i deajuns? 

Acum mergea pe bicicletă, cu fălcile încleştate, stăpânit de o mânie tristă şi rece, care‑i întuneca până şi cerul. Lăsă în urmă bulevardul şi marea şi intră pe străzile umede ale străvechiului cartier spaniol. Dădeau spre o parte a oraşului unde nu vedeai decât magazii, depozite de fier vechi şi garaje. Acolo se afla şi atelierul: un fel de hangar cu pereţii până la jumătate din cărămidă, iar în partea de sus cu geamuri uriaşe, până la acoperişul de tablă ondulată. Atelie­rul dădea spre fosta dogărie: o curte împrejmuită cu ziduri vechi, părăsită de pe vremea când întreprimderea începuse să ia avânt, şi care acum nu mai slujea decât ca depozit de maşini stricate şi de butoaie vechi. Dincolo de această curte, despărţită de ea printr‑o cărare pardosită cu ţigle sparte, începea grădina patronului, în fundul căreia se înălţa casa. Era mare şi urâtă, dar viţa sălbatică şi caprifoiul de la intrare îi dădeau o înfăţişare veselă. Yvars înţelesese de îndată că porţile atelierului erau închise. În fa'ţa lor aştepta în tăcere un grup de muncitori. De când lucra aici era prima oară când găsea dimineaţa porţile închise. Se vede treaba că patronul ţinuse să le arate că tot el e mai tare. Yvars o luă spre stânga, îşi duse bicicleta sub şopronul aflat în prelungirea hangarului, apoi se îndreptă către intrarea atelierului. Îl recunoscu de departe pe Esposito, un vlăjgan oacheş şi păros, ce lucra chiar lângă el, pe Marcou, delegatul sindical, cu chipul lui de tenor, pe Saïd, singurul arab din atelier, precum şi pe toţi ceilalţi, care‑l priveau în tăcere cum se apropie. Dar înainte ca Yvars să ajungă lângă ei, se întoarseră dintr‑o dată cu toţii către porţi, care se crăpaseră puţin. În prag se ivi Ballester, contramaistrul, care deschise de‑a binelea una din porţile grele şi, întors cu spa­tele către muncitori, începu s‑o împingă încet pe şina ei de fontă. Ballester, cel mai bătrân dintre ei, era împotriva grevei, dar nu mai scosese nici un cuvânt spre a‑şi arăta părerea din clipa în care Esposito îi spusese că în felul ăsta slujeşte interesele patronului. Acum stătea lângă poartă, îndesat şi scurt în tricoul lui albastru, desculţ (numai el şi Saïd lucrau cu picioarele goale), privindu‑i cum intră unul câte unul, cu ochii lui atât de spălăciţi, încât, în contrast cu faţa‑i bătrână şi oacheşă, păreau fără culoare, iar gura i se crispase, tristă, sub mustaţa stufoasă şi pleoştită. Ei tăceau, umiliţi că intră ca după o înfrângere şi furioşi pe propria lor tăcere, pe care le venea din ce în ce mai greu s‑o rupă, pe măsură ce se prelun­gea. Treceau pragul fără să‑l privească pe Ballester, ştiind că execută un ordin când îi sileşte să intre aşa: înfăţişarea lui amară şi mâhnită îi lămurea îndeajuns. Yvars se uită totuşi la contramaistru. Ballester, care ţinea mult la Yvars, clătină din cap fără să scoată o vorbă. Se aflau acum cu toţii în micul vestiar din dreapta intrării: câteva boxe deschise, despărţite între ele prin pereţi de scândură nevopsită, pe care atârnau, de o parte şi de alta, dulăpaşe închise cu cheia. Ultima boxă, dacă numărai de la intrare, aflată în unghiul format de pereţii hangarului, fusese transformată în cabină de duşuri, prevăzută fiind şi cu un mic şanţ de scurgere săpat în pământ. În mijlocul hangarului, pe locurile unde lucrau, se vedeau mai multe balerci gata terminate dar cu doagele strânse numai pe jumătate, aşteptând să fie trecute prin foc, nişte bancuri solide, scobite adânc în lungime (în şanţul acesta alunecaseră funduri ro­tunde de lemn, din cele ce urmau să fie subţiate la rindea), precum şi câteva focuri stinse. De‑a lungul zidului, la stânga intrării, se înşiruiau mesele de lucru. În faţa lor se înălţau grămezile de doage care trebuiau date la rindea. Lângă pere­tele din dreapta, nu departe de vestiar, luceau două mari ferăstraie mecanice, bine unse, puternice şi tăcute. Hangarul devenise de multă vreme prea mare pentru cei câţiva oameni care lucrau aici. În timpul arşiţei asta le prin­dea bine, dar iarna îngheţau de frig. Astăzi însă, spaţiul prea mare, lucrul părăsit, butoaiele uitate prin colţuri, cu doagele prinse la bază într‑un singur cerc şi desfăcute la celălalt capăt ca tot atâtea flori mari de lemn, rumeguşul ce acoperea bancurile, lăzile cu scule şi ferăstraiele mecanice — totul te ducea cu gândul la un loc lăsat de mult în paragină. Priveau în jurul lor, după ce‑şi îmbrăcaseră flanelele vechi şi pantalonii decoloraţi şi cârpiţi, şi şovăiau. Ballester nu‑şi lua ochii de la ei. 

— Începem? spuse el. 

Fiecare se îndreptă în tăcere către locul lui. Ballester mergea de la un capăt la celălalt, amintindu‑le în câteva cu­vinte ce aveau de început sau de terminat. Nu‑i răspundea nimeni. În curând se auzi primul ciocan, izbind în pana de lemn căptuşită cu fier cu ajutorul căreia erau strânse cercu­rile pe partea umflată a butoiului, o rindea gemu poticnindu‑se într‑un nod de lemn şi unul dintre ferăstraie, pus în mişcare de Esposito, se porni cu un zgomot asurzitor. Said, chemat când de unul, când de altul, le aducea doage sau le aprindea focurile de aşchii, pe care erau apoi aşezate bu­toaiele, ce începeau să se umfle în corsetul lor de fier. Când nimeni nu avea nevoie de el, trecea la masa de lucru, unde, cu lovituri puternice de ciocan, se apuca să nituiască cercu­rile mari şi ruginite. Mirosul de aşchii arse începea să umple hangarul. Yvars, care dădea la rindea şi potrivea doagele tăiate de Esposito, trase în piept mireasma bine ştiută şi inima parcă i se mai uşură. Lucrau cu toţii în tăcere, dar, treptat, atelierul se umplu din nou de căldură şi de viaţă. Lumina proaspătă inunda hangarul, năvălind prin geamurile mari, fumul se înălţa albastru în aerul auriu; Yvars auzi în preajmă bâzâitul unei insecte. În acea clipă, uşa aflată în peretele din fund, care dădea în fosta dogărie, se deschise şi domnul Lassalle, patronul, se arătă în prag. Era subţire şi negricios, abia împlinise treizeci de ani. Purta o cămaşă albă, cu gulerul larg răsfrânt peste un costum de gabardină bej, şi părea că se simte foarte în largul lui. Faţa lui, deşi osoasă, ascuţită ca o lamă de cuţit, inspira în general simpatie, şi, ca majoritatea celor care au făcut sport, avea multă siguranţă în mişcări. Când trecu pragul, păru totuşi oarecum stânjenit. Le dădu bună ziua cu o voce mai puţin sonoră ca de obicei; nimeni însă nu‑i răspunse. Bătaia uniformă a ciocanelor şovăi puţin, se auziră câteva lovituri stinghere, dar în clipa următoare răsună şi mai pu­ternic decât înainte. Domnul Lassalle făcu câţiva paşi nehotărâţi, apoi se îndreptă către Valéry, băiatul care era la el numai de un an. Lângă ferăstrăul mecanic, la câţiva paşi de Yvars, potrivea un fund la o balercă, şi patronul se opri, privindu‑l cum lucrează. Dar Valéry îşi vedea de treabă fără un cuvânt. 

— Merge, băiete, merge? spuse domnul Lassalle. 

Mişcările tânărului deveniră dintr‑o dată neîndemânatice. Aruncă o privire către Esposito care, alături, îşi încărca braţele uriaşe cu un maldăr de doage, spre a i le duce lui Yvars. Esposito îl privea şi el, fără a se opri din lucru, şi Valéry îşi băgă din nou nasul în balercă, nerăspun­zându‑i nimic patronului. Lassalle, puţin surprins, rămase o clipă în faţa tânărului, apoi ridică din umeri şi se întoarse către Marcou. Acesta, călare pe banc, tocmai terminase de subţiat, cu mişcări încete şi precise, marginea unui fund de butoi. 

— Bună ziua, Marcou, spuse Lassalle, pe un ton ceva mai sec. 

Marcou nu răspunse, străduindu‑se să scoată cu rindeaua aşchii cât mai subţiri. 

— Ce v‑a apucat, spuse Lassalle cu o voce puternică, întorcându‑se de data asta către ceilalţi muncitori. Bun, nu ne‑am putut înţelege. Totuşi, vrem, nu vrem, trebuie să lucrăm împreună. Atunci la ce vă slujesc toate astea? 

Marcou coborî de pe banc, ridică fundul de butoi, îi pipăi marginea rotundă cu podul palmei, îşi micşoră, cu vădită mulţumire, ochii languroşi, şi, fără o vorbă, se îndreptă către un alt muncitor, ce potrivea doagele unei balerci. În tot ate­lierul nu se auzea decât zgomotulciocanelor şi al ferăstrăului mecanic. 

— Bine, spuse Lassalle, când o să vă treacă să‑mi tri­miteţi vorbă prin Ballester. 

Şi ieşi cu paşi liniştiţi. O clipă mai târziu, în ciuda zgomotului din atelier, se auzi de două ori soneria. Ballester, care tocmai se aşezase şi dădea să‑şi răsucească o ţigară, se ridică greoi şi porni către uşa din fund. După plecarea lui, loviturile de ciocan slăbiră; unul dintre muncitori chiar se oprise, când Ballester se ivi din nou. Le spuse doar atât, din uşă: 

— Marcou, Yvars, vă cheamă patronul. 

În prima clipă Yvars vru să se ducă să se spele pe mâini, dar Marcou îl apucă de braţ din mers, iar el îl urmă şchiopătând. Afară, în curte, lumina era atât de proaspătă, atât de li­chidă, încât Yvars o simţea pe faţă şi pe braţele goale. Ur­cară scara, pe sub ramurile de caprifoi, pe care îmbobociseră câteva flori. Când intrară în coridorul cu pereţii plini de di­plome, auziră un plânset de copil şi vocea domnului Lassalle, care spunea: 

— O s‑o culci după ce mănâncă. Dacă nu‑i trece chemăm doctorul. 

Apoi patronul se ivi pe neaşteptate în coridor şi‑i duse într‑un mic birou în care mai fuseseră şi altă dată, mobilat într‑un fals stil rustic, cu pereţii împodobiţi cu trofee sportive. 

— Luaţi loc! le spuse Lassalle, aşezându‑se în spatele biroului. 

Ei rămaseră în picioare. 

-- V‑am chemat pe amândoi, pentru că dumneata, Marcou, eşti delegatul sindicatului, iar tu, Yvars, eşti, după Ballester, cel mai vechi muncitor al meu. Nu am de gând să începem iar discuţiile, pe care le so­cotesc încheiate. Nu pot cu nici un preţ să vă dau ce‑mi cereţi. Ce‑a fost de spus s‑a spus şi se pare că am ajuns cu toţii la concluzia că lucrul trebuie reluat. Văd că sunteţi supăraţi pe mine, şi asta mă doare, v‑o spun deschis. Vreau să mai adaug doar atât: poate că o să fiu în stare să fac altă dată pentru voi, dacă afacerile or să meargă bine, ceea ce nu pot face astăzi. Şi, dacă se va putea, o s‑o fac înainte chiar ca voi să mi‑o cereţi. Până atunci să încercăm să lucrăm împreună în bună înţelegere. 

Tăcu, păru să chibzuiască, apoi îşi ridică ochii spre ei: 

— Ei, ce ziceţi? 

Marcou privea pe fereastră. Yvars, cu dinţii încleştaţi, ar fi vrut să vorbească, dar nu era în stare. 

— Văd că vă încăpăţânaţi cu toţii, spuse Lassalle. Nu‑i nimic, o să vă treacă. Când o să vă vină mintea la cap, nu ui­taţi ce v‑am spus. 

Se ridică, se apropie de Marcou şi‑i întinse mâna. 

— Ciao! spuse el. 

Marcou se făcu palid, chipul lui de cântăreţ cu succes la public împietri şi, timp de o clipă, avu o expresie plină de răutate. Apoi se răsuci brusc pe călcâie şi ieşi. Lassalle, palid şi el, îl privi pe Yvars fără să‑i întindă mâna. 

— Duceţi‑vă dracului, le strigă. 

Când se întoarseră în atelier, muncitorii prânzeau. Ballester nu era acolo. Marcou spuse doar atât: 

— Vorbe goale, şi se duse la locul lui. 

Esposito, care muşca din pâine, se opri şi‑i întrebă ce‑i răspunseseră patronului. Yvars spuse că nu‑i răspunseseră nimic. Apoi îşi aduse taşca şi se aşeză pe bancul la care lucra, începuse să mănânce, când îl zări în apropiere pe Saïd, culcat pe spate pe un morman de aşchii, privind în gol către gea­murile înalte albăstrite de cerul care începuse să‑şi piardă din strălucire. Îl întrebă dacă prânzise. Saïd îi spuse că a mâncat nişte smochine. Yvars se opri din mestecat. Tulburarea care nu‑i dădea pace după întrevederea cu Lassalle i se risipi dintr‑o dată, lăsând locul unei minunate călduri lăun­trice. Se ridică, rupse în două pâinea din care mânca şi, când Saïd se împotrivi, îi spuse că săptămâna viitoare lucrurile se vor îndrepta: — Şi atunci o să‑mi dai şi tu. 

Saïd surâse. Începu să muşte din pâinea cu brânză pe care i‑o dăduse Yvars, dar fără grabă, ca un om căruia nu‑i este foame. Esposito luă o oală veche şi aprinse un foc mic de aşchii, îşi încălzi cafeaua pe care şi‑o adusese într‑o sticlă. Le spuse că era un dar pe care băcanul lui îl făcuse întregului atelier când aflase că greva a dat greş. Un borcănaş de muştar trecu din mână în mână. Esposito vărsă pentru fiecare din cafeaua gata îndulcită. Saïd o sorbi cu mai multă plăcere decât mâncase. Esposito bău cafeaua care mai rămăsese pe fund, de‑a dreptul din oala fierbinte, plescăind din buze şi înjurând. Chiar atunci intră şi Ballester şi anunţă începutul lucrului. Pe când se ridicau, strângându‑şi hârtiile şi vasele în care îşi aduseseră mâncarea, Ballester veni în mijlocul lor şi, pe neaşteptate, le spuse că eşecul grevei fusese, e drept, o lovi­tură grea pentru toţi, pentru el, ca şi pentru ei, dar că asta nu‑i îndreptăţeşte să se poarte ca nişte copii şi că nu le slujea la nimic dacă făceau pe supăraţii. Esposito, care mai ţinea încă oala în mâini, se întoarse către el. Faţa lui mare şi prelungă se făcuse roşie, Yvars ştia dinainte ce va spune şi că toţi gândeau la fel, că nu făceau pe supăraţii, că li se închisese gura — "dacă le place, bine, dacă nu, n‑au decât să‑şi caute în altă parte de lucru" — şi că mânia şi neputinţa dor uneori atât de mult, încât nici să strigi nu mai poţi. Erau doar bărbaţi în toată firea, cum le‑ar fi stat dacă s‑ar fi apucat acum să zâmbească şi să facă frumos? Dar Esposito nu spuse nimic din toate astea, mânia i se şterse treptat de pe chip, şi el îl bătu încetişor pe umăr pe Ballester, în timp ce toţi ceilalţi îşi reluară lucrul. Din nou ciocanele răsunară, din nou marele hangar se umplu de larma binecunoscută şi de mirosul aşchiilor şi al hainelor vechi, îmbibate de sudoare. Ferăstrăul cel mare huruia, muşcând din lemnul verde al doagei pe care Esposito o împingea încet sub tăiş. Din locul tăieturii izvora n rumeguş umed, care acoperea ca un fel de pesmet mâinile mari şi păroase ce strângeau puternic lemnul, de o parte şi de alta a lamei scrâşnitoare. După fiecare doagă retezată, de câteva clipe nu se mai auzea decât zgomotul motorului. Yvars, aplecat pe rindea, îşi simţea spinarea obosită. De obicei, oboseala venea mai târziu. Era limpede că în aceste săptămâni, în care stătuse degeaba, îşi pierduse deprinderile de a lucra. Dar în acelaşi timp se gândea că munca manuală când nu‑i numai muncă de precizie, devine tot mai grea o dată cu vârsta. Oboseala aceasta îi vestea bătrâneţea apro­piată. Munca fizică ajunge până la urmă să fie un adevărat blestem, care precede sfârşitul, şi, după o zi istovitoare, somnul seamănă cu moartea. Avea dreptate băiatul lui când voia să se facă învăţător, cei care ţin discursuri despre munca ma­nuală nu ştiu ce spun. Când Yvars se îndreptă din şale, ca să mai răsufle puţin şi să‑şi mai alunge gândurile negre, soneria se auzi din nou. Suna prelung, dar într‑un chip atât de ciudat, cu pauze scurte şi cu reluări poruncitoare, încât muncitorii se opriră din lucru. Ballester o ascultă, surprins, apoi se hotărî şi porni încet către uşă. Plecase de câteva clipe, când soneria încetă. Se apu­cară iar de lucru. Dar nu după multă vreme uşa se trânti de perete şi‑l văzură pe Ballester cum alerga către vestiar. Ieşi de acolo încălţat cu sandale şi, trăgându‑şi haina pe el, ii spuse lui Yvars în goană: 

— Fetiţa se prăpădeşte, mă duc să‑l aduc pe Germain, şi alergă spre poartă. 

Doctorul Germain era medicul atelierului; locuia în ace­laşi cartier. Yvars le spuse şi celorlalţi vestea fără să mai adauge nimic. Se adunaseră în jurul lui şi se priveau între ei, stingheriţi. Nu se mai auzea decât motorul ferăstrăului meca­nic, învârtindu‑se în gol. 

— Poate că nu e nimic grav, spuse unul din ei. 

Apoi fiecare se întoarse la locul său, atelierul se umplu iar de zgomot, dar acum munceau cu mai puţină înverşunare, ca şi cum ar fi aşteptat ceva. După un sfert de oră, Ballester intră din nou, îşi agăţă haina în cui şi, fără un cuvânt, ieşi pe uşă. Prin geamuri se ve­dea cum lumina începe uşor să scadă. Puţin după aceea, în răstimpurile în care ferăstrăul nu muşca din lemn, se auzi înăbuşit sirena unei ambulanţe, mai întâi în depărtare, apoi mai aproape. Acum se oprise la poartă, tăcută. O clipă mai târziu, Ballester se întoarse şi toţi se apropiară de el. Esposito opri motorul. Ballester le spuse că, pe când se dezbrăca în ca­mera ei, fetiţa se prăbuşise la pământ, ca secerată. 

— Ce spui! zise Marcou. 

Ballester dădu din cap şi făcu un gest vag către atelier, dar se vedea că e tulburat! Se auzi din nou sirena ambu­lanţei. Stăteau cu toţii acolo, în atelierul tăcut, sub valurile de lumină galbenă ce se revărsau prin geamurile mari, şi mâinile lor aspre atârnau, inutile, de‑a lungul pantalonilor vechi, murdari de rumeguş. Restul după‑amiezii trecu cu mare greutate. Yvars se simţea iar obosit şi cu inima împovărată. Ar fi vrut să vor­bească, dar nu avea nimic de spus, nici el, şi nici ceilalţi. Pe feţele lor tăcute se citea doar mâhnirea şi un fel de îndărăt­nicie. Uneori se năştea în el cuvântul nenorocire, dar numai pentru o clipă, spre a pieri de îndată, ca o băşică de aer, care nici nu a apucat bine să ia fiinţă că s‑a şi spart. Dorea să se întoarcă acasă, la băiat, la Fernande, la terasa lui. Tocmai atunci Ballester vesti sfârşitul lucrului. Ferăstraiele se opriră, începură fără grabă să stingă focurile şi să‑şi rânduiască scu­lele, apoi se îndreptară unul câte unul către vestiar. Saïd rămase ultimul. Trebuia să măture hangarul şi să stropească pământul plin de praf. Când Yvars ajunse la vestiar, Esposito, uriaş şi păros, era sub duş. Stătea întors cu spatele, săpunindu‑se cu zgomot. De obicei glumeau pe socoteala lui, deoa­rece ursul acesta ruşinos îşi ascundea cu încăpăţânare părţile nobile. Dar astăzi nimeni nu păru să‑l bage în seamă. Esposito ieşi de‑a‑ndăratelea, înfăşurându‑şi prosopul în jurul şalelor, ca pe un şorţ. Apoi intrară pe rând şi ceilalţi, şi Marcou tocmai se plesnea cu putere peste trupul gol, când, deodată, auziră cum poarta atelierului aluneca pe roata ei de fontă. Lassalle intră. Era îmbrăcat tot ca atunci când venise prima oară dar avea părul în dezordine. Se opri în prag, îşi plimbă privirea prin atelierul mare şi pustiu, înaintă câţiva paşi, se mai opri o dată şi se uită către vestiar. Esposito, cu şalele înfăşurate în prosop, se întoarse către el. Stătea aşa gol, stânjenit, şi se lăsa uşor când pe un picior, când pe celălalt. Lui Yvars îi fulgeră prin minte că Marcou ar fi trebuit să spună ceva. Dar Marcou rămase ascuns după perdeaua de apă. Esposito îşi luă cămaşa şi tocmai o trăgea pe el cu mişcări repezi, când Lassalle spuse: 

— Bună seara, cu o voce puţin răguşită, şi porni către uşi. 

Când Yvars se gândi că ar fi trebuit să‑l cheme înapoi, uşa se şi închisese. Yvars se îmbrăcă fără să se mai spele, le spuse şi el bună seara, dar din toată inima, şi toţi îi răspunseră cu aceeaşi căldură. Ieşi repede, se duse la bicicletă şi se urcă pe şa, simţind iar oboseala din spinare. Începu să străbată oraşul forfotind de lume în înserarea care se lăsa. Mergea repede voia să ajungă cât mai repede la casa lui bătrânească şi la terasă. Se va spăla în spălătorie, şi apoi va sta să privească marea, care, mai întunecată decât de dimineaţă, îl însoţea încă de pe acum pe deasupra liniei înclinate a bulevardului. Dar şi fetiţa îl însoţea, şi Yvars nu‑şi putea lua nici o clipă gândul de la ea. Acasă, băiatul se întoarse de la şcoală şi citea o revistă. Fernande îl întrebă pe Yvars dacă totul a mers bine. El nu‑i răspunse, se spălă în spălătorie, apoi se aşeză pe bancă, cu spatele rezemat de zidul scund al terasei. Deasupra lui atârnau câteva rufe cârpite, cerul era străveziu, şi, dincolo de zid, se întindea marea blândă din fiecare seară. Fernande adusese rachiul de anason, două pahare, cana cu apă rece, şi se aşeză lângă bărbatul ei. El îi povesti totul, ţinând‑o de mână, ca în primii lor ani de căsătorie. Când termină de vor­bit, rămase nemişcat, cu faţa spre mare, peste care cădea grăbită, de la un capăt la celălalt al zării, înserarea. 

— El e de vină, spuse Yvars. 

Ar fi vrut să fie tânăr, şi să fie tânără şi Fernande, şi să plece amândoi departe, dincolo de mare.