Albert Camus - Renegatul sau un spirit confuz

Ce învălmăşeală, ce învălmăşeală! Trebuie să‑mi rânduiesc gândurile. De când mi‑au tăiat limba, o altă limbă nu ştiu, mi se zvârcoleşte întruna sub ţeastă, ceva vorbeşte, sau cineva, deodată se face tăcere, apoi iar ceva sau cineva vorbeşte, aud prea multe lucruri pe care nu le spun eu, ce învălmăşeală, şi dacă deschid gura, aud ca un scrâşnet de pie­tre ce se izbesc între ele. Să‑mi pun rânduială în gânduri, să‑mi pun într‑un fel rânduială în gânduri, spune limba, şi în acelaşi timp vorbeşte de altceva, da, întotdeauna mi‑au plăcut tre­burile bine rânduite. Un lucru, cel puţin, e sigur, îl aştept pe misionarul care vine să mă înlocuiască. Mă aflu aici, la mar­ginea drumului, la o oră depărtare de Taghasa, ascuns după un morman de stânci prăbuşite, şi sub mine simt ţeava puştii. Răsare soarele deasupra deşertului, e încă tare frig, peste puţină vreme va fi prea cald, pământul ăsta te face să‑ţi pierzi minţile, iar eu, de atâţia ani... Stăpâneşte‑te, nu mai ai mult de răbdat! Misionarul trebuie să vină în dimineaţa asta, sau diseară. Am auzit că‑l însoţeşte o călăuză, poate călăresc amândoi pe aceeaşi cămilă. Voi aştepta, aştept, doar frigul, numai frigul mă face să tremur aşa. Mai rabdă, sclav nemer­nic!De când mă ştiu tot rabd. Pe vremea când eram acasă, în satul acela din Masivul Central, lângă taică‑meu, un necio­plit, lângă maică‑mea, o brută, şi vinul, şi supa cu slănină cea de toate zilele, şi vinul mai cu seamă, acru şi rece, şi iarna fără de sfârşit, troienele de zăpadă, ferigile scârboase, oh, voiam să plec, să le las în urma mea pe toate, să încep şi eu să trăiesc, în soare, cu apă limpede. M‑am încrezut în vorbele preotului, îmi spunea cum e la seminar, se ţinea de capul meu cât era ziua de lungă, nu ducea lipsă de timp în satul acela de protestanţi pe care‑l străbătea furişându‑se pe lângă ziduri, îmi vorbea de viitor şi de soare, catolicismul, îmi spunea, e ca soarele de pe cer, şi mă punea să citesc, îmi băga latina cu de‑a sila în blestemata asta de căpăţână: "Băiatul nu e prost, dar e îndărătnic ca un catâr", da, în căpăţâna asta blestemată, cu care m‑am izbit de toţi pereţii, dar care, de când mă ştiu, n‑a sângerat niciodată: "Ce mai căpăţână de bivol", spunea porcul de taică‑meu. La seminar nu‑şi mai încăpeau în piele de mândrie, aduseseră la dreapta credinţă un protestant, nu se puteau făli în toate zilele cu o treabă ca asta, când m‑au văzut parcă au văzut soarele. Un soare cam palid, ce‑i drept, de vină e băutura, au băut vin acru şi copiii lor au dinţii putrezi, bum, bum, să‑l ucizi pe taică‑tău, asta ar trebui să faci, dar nici o nădejde să vină aici ca misionar, e mort de când hăul, vinul acru i‑a găurit maţele, mulţumeşte‑te să‑i faci de petrecanie misionarului. Am o răfuială cu el şi cu stăpânii lui, cu stăpânii mei care m‑au înşelat, cu împuţita aia de Europă, toţi m‑au înşelat. Să fii misionar, altă vorbă nu mai ştiau, să te duci printre sălba­tici şi să le spui: " Acesta‑i Domnul‑Dumnezeul meu, priviţi‑L, El nu loveşte şi nu ucide, vocea Lui e blândă când porunceşte, dacă e pălmuit întinde şi obrazul celălalt, e cel mai mare dintre dumnezei, închinaţi‑vă Lui, uitaţi‑vă cât m‑a făcut de bun, batjocoriţi‑mă şi vă voi dovedi". Da', am crezut, bum, bum, şi mă simţeam plin de bunătate, mă făcusem voi­nic, eram aproape frumos, voiam să fiu batjocorit. Când mer­geam în rânduri strânse şi negre, vara, pe sub soarele din Grenoble, şi când ne întâlneam în cale cu fete în rochii subţiri, eu nu‑mi plecam ochii în pământ, le dispreţuiam, aşteptam să mă batjocorească, şi uneori le auzeam cum râd. Atunci îmi spuneam: "De m‑ar lovi şi de m‑ar scuipa în obraz", dar râsul lor asta şi făcea, râsul lor întors către mine cu dinţi şi cu tăişuri care mă sfâşiau, şi cât de dulci îmi păreau batjocura şi suferinţa! Duhovnicul meu nu ştia ce să mai creadă când mă auzea învinuindu‑mă întruna: "Nu, fiule, n‑ai dreptate, în tine sunt şi multe lucruri bune!" Lucruri bune! În mine nu era decât vin acru şi nimic altceva, cu atât mai bine, cum să te faci mai bun dacă nu eşti rău, măcar atâta înţelesesem şi eu din toată învăţătura lor. Altceva nici nu mai înţelesesem, n‑aveam decât un singur gând şi, ca un catâr ce eram, o ţineam una şi bună, căutam pedepsele cu lumâna­rea, mâncam mai puţin decât mi se dădea, voiam să fiu o pildă pentru ceilalţi, ca să mă ştie cu toţii, şi, ştiindu‑mă, să slăvească învăţătura care mă făcuse mai bun, văzându‑mă pe mine închinaţi‑vă Domnului‑Dumnezeului meu. Soare sălbatic! răsare, şi deşertul îşi schimbă faţa, nu mai are cu­loarea ciclamelor de munte, de munţii mei, şi zăpada pufoasă şi moale, nu, e de un galben murdar, e ora cenuşie dinaintea marii revărsări de lumină. Nimic, nimic, cât vezi cu ochii în zare, în faţa mea, acolo unde podişul se pierde într‑un cerc de culori suave. Îndărătul meu drumul urcă până la duna după care se ascunde oraşul Taghasa, al cărui nume de fier zvâcneşte sub ţeastă de atâţia ani. Cel dintâi mi‑a vorbit despre el bătrânul preot pe jumătate orb, venit să petreacă ultimele zile la mănăstire, dar de ce spun cel dintâi, singurul, ar trebui să spun, iar pe mine, în timp ce‑l ascultam, nu m‑au tulburat nici străzile şi nici casele de sare, nici zidurile albe sub soarele fierbinte, ci cruzimea locuitorilor lui sălbatici, oraşul închis oricărui străin, unul singur din toţi câţi încerca­seră să intre, doar unul singur, după câte ştia el, putuse po­vesti ce văzuse acolo. L‑au biciuit, i‑au umplut gura cu sare şi i‑au presărat sare pe răni, apoi l‑au izgonit în deşert. Întâlnise nişte nomazi, avusese norocul să le fie milă de el, iar eu, din acea zi, nu‑mi mai puteam lua gândul de la cele ce‑mi spusese, de la focul sării şi al cerului, de la casa idolului şi de la sclavii lui, unde aş mai fi putut afla loc mai sălbatic, mai aţâţător, da, asta îmi era menirea, trebuia să merg la ei şi să le vorbesc în numele Domnului‑Dumnezeului meu. Cei de la seminar nu mai ştiau cum să mă facă să‑mi schimb gândul, ziceau că trebuie să mai aştept, că un misio­nar s‑ar afla acolo în prea mare primejdie, că nu eram încă destul de copt pentru cele ce mă aşteptau, că trebuia să mă pregătesc cu multă grijă, cunoscându‑mă pe mine însumi şi supunându‑mă la diferite încercări, după care poate îmi va fi îngăduit să plec! Dar eu nu voiam să mai aştept, eram gata să mă supun acelei pregătiri şi acelor încercări de care îmi vorbeau, de vreme ce ele se făceau la Alger, apropiindu‑mă de locul mult râvnit, dar de altceva nu voiam să aud. Dădeam din căpăţâna asta blestemată spunând întruna acelaşi lucru, că vreau să mă duc printre oamenii cei mai sălbatici şi să duc viaţa lor, să le arăt acolo, în oraşul lor, în casa idolului lor, prin pilda purtării mele, că învăţătura Dumnezeului meu este atotbiruitoare. Aveau să mă batjocorească, dar nu mă temeam de batjocură, prin ea va ieşi la lumină adevărul, şi, îndurând‑o fără crâcnire, îi voi supune pe acei sălbatici, pre­cum un soare puternic. Puternic, da, ăsta era cuvântul pe care‑l rostogoleam întruna pe limbă, visam la puterea de­plină, la acea putere prin care îţi supui duşmanul, silindu‑l să se predea, aducându‑l la credinţa cea adevărată, şi cu cât duşmanul va fi mai orbit, mai crud, mai sigur de el, mai zăvorit în credinţa lui, cu atât va fi mai mare biruinţa aceluia ce‑l va fi înfrânt şi al cărui nume îl va slăvi. Cât de jalnic era idealul preoţilor noştri, să aduci pe calea cea dreaptă câteva biete oi rătăcite, îi dispreţuiam pentru că ar fi putut atât de mult şi îndrăzneau atât de puţin, nu ştiau să creadă cu tărie dar eu ştiam, voiam ca înşişi călăii mei să‑mi înalţe laude, vroiam să‑i fac să cadă în genunchi şi să strige: "Doamne suntem sclavii tăi", să stăpânesc numai prin puterea cuvântului peste o armată de păcătoşi. Ah! eram sigur că mintea mea nu se înşală, eu care în nici o altă privinţă nu eram sigur de mine, dar când îmi intră ceva în cap nimic nu mă mai poate întoarce din drum. În asta stă puterea mea, da, sunt pu­ternic, eu, de care tuturor le era milă! Soarele s‑a mai înălţat o bucată pe cer, simt cum fruntea începe să‑mi ardă. În jurul meu pietrele pocnesc înăbuşit, numai ţeava puştii e răcoroasă, răcoroasă ca o pajişte cu iarbă, ca ploaia de seară, odinioară, când supa fierbea înce­tişor, mă aşteptau, tata şi mama, uneori îmi surâdeau, poate că‑i iubeam. Dar s‑a sfârşit cu toate, un val de căldură începe să se ridice din pământ, vino, misionarule, te aştept, acum ştiu cum se cuvine să fii primit, noii mei stăpâni m‑au învăţat şi eu ştiu că ei au dreptate, dragostea trebuie ucisă. Când am fugit de la seminarul din Alger, mi‑i închipuiam altfel pe aceşti sălbatici, doar un lucru era adevărat în visurile mele, sunt răi. Am furat banii seminarului, am lepădat veşmântul preoţesc, am străbătut munţii Atlas, podişurile înalte şi deşertul, iar şoferul de pe autobuz îşi bătea joc de mine: "O s‑o' păţeşti", ce‑i apucase pe toţi, şi valurile de nisip spulbe­rate pe sute de kilometri, înaintând şi dând îndărăt sub bătaia vântului, şi iarăşi muntele, numai vârfuri negre, numai creste tăioase de fier, şi călăuza, pe marea de pietre întunecate, nesfârşită, urlând de căldură, arzând cu mii de oglinzi sclipitoare, până la locul ăsta, aflat la hotarul ce desparte pământul negrilor de ţinutul alb, unde se înalţă oraşul de sare. Şi banii pe care mi i‑a furat călăuza, prost, prost ca întotdeauna, i‑i arătasem, dar m‑a lăsat pe drumul cel bun, undeva pe aici, după ce m‑a lovit: "Ăsta‑i drumul, câine, îmi ţin făgăduiala, acum du‑te, or să te înveţe ei minte", şi m‑au învăţat, ei sunt ca soarele, care arde ziua întreagă, strălucitor şi mândru, ca soarele care mă arde acum atât de tare, atât de tare, sfâşiindu‑mă cu lăncile lui fierbinţi ţâşnite din pământ, să mă adăpostesc, să mă adăpostesc repede, sub stânca cea mare, până nu‑mi pierd minţile. Ce umbră răcoroasă! Cum de se poate trăi în oraşul de sare, în adâncul acelei căldări pline cu căldură albă? Pe zidu­rile drepte ale caselor, cioplite cu târnăcopul şi netezite gro­solan, urmele lăsate de tăiş se zbârlesc ca nişte solzi sclipitori, îngălbeniţi pe alocuri de nisipul auriu, dar când vântul mătură zidurile drepte şi terasele, albeaţa lor străluci­toare îţi ia vederea, sub cerul curăţat până la scoarţa albastră, eram ca orb în zilele când vâlvătaia încremenită ardea ore în şir pe terasele albe, ce păreau a se topi una într‑alta, ca şi cum odinioară ar fi pornit cu toţii să netezească un munte de sare, în care ar fi scobit străzile, şi casele, şi ferestrele, sau ca şi cum, da, mai curând aşa, ca şi cum şi‑ar fi croit iadul alb şi fierbinte cu o şuviţă de apă clocotită, ca să arate că ei pot lo­cui acolo unde nimeni n‑ar fi fost în stare, la treizeci de zile de orice urmă de viaţă, în acea groapă din mijlocul deşertu­lui, în care arşiţa amiezii îi ţine pe oameni departe unul de altul, înălţând între ei zăbrele de flăcări nevăzute şi de cris­tale fierbinţi şi unde frigul nopţii se abate asupra lor năpraznic, îngheţându‑i unul câte unul în scoicile lor de sare, locuitori nocturni ai unei banchize uscate, eschimoşi negri dârdâind în igluurile lor cubice. Da, negri, căci poartă lungi veşminte negre, iar sarea care‑i năpădeşte până‑n vârful unghiilor, sarea amăruie care le scrâşneşte între dinţi în timp ce dorm, cufundaţi în somnul polar al nopţilor, sarea pe care o beau o dată cu apa singurului izvor, aflat în adâncul unei crestături strălucitoare, lasă uneori pe straiele lor întunecate lungi dâre, ca urmele melcilor după ploaie. O, Dumnezeule, îndură‑te şi dă o ploaie, o ploaie ade­vărată, o ploaie care să nu se mai sfârşească, o ploaie cu băşici, o ploaie binecuvântată! Ros de puhoaie, oraşul cum­plit s‑ar surpa cu încetul, fără putinţă de scăpare, şi, topit pe de‑a‑ntregul într‑un şuvoi vâscos, i‑ar târî către nisipuri pe cruzii lui locuitori. Îndură‑te, Dumnezeule, şi dă o singură ploaie! Domnesc peste casele lor sterpe, peste sclavii lor negri care trudesc până la moarte în măruntaiele pământului, fiecare bulgăr de sare smuls din munte e plătit în ţinuturile din miazăzi cu viaţa unui om, ei trec, tăcuţi, înfăşuraţi în vălurile lor de doliu, prin albul mineral al străzilor, şi când se lasă noaptea şi oraşul întreg pare o umbră albă intră, încovoindu‑şi umerii, în bezna caselor, la adăpostul zidurilor de sare cu slabe licăriri. Se culcă şi dorm, somn scurt şi uşor, şi de cum se trezesc se apucă iar să poruncească şi să lovească, spun că sunt poporul ales, că numai Dumnezeul lor este Dumnezeul cel adevărat şi că trebuie să i te supui. Sunt stăpânii mei, şi nu ştiu ce‑i mila, şi, ca toţi stăpânii, vor să fie singuri, să meargă singuri înainte, să domnească singuri, de vreme ce numai ei singuri au îndrăznit să‑şi ridice din sare şi din nisip cetatea lor îngheţată şi fierbinte, iar eu... Ce învălmăşeală, căldura se înteţeşte, sunt lac de sudoare ei nu asudă niciodată, acum până şi umbra s‑a înfierbântat, simt cum soarele izbeşte în piatra sub care mă aflu, izbeşte, izbeşte ca un ciocan în toate pietrele, şi aud cântarea, cântarea uriaşă a amiezii, aerul şi pietrele vibrează pe sute de kilometri, bum, aşa cum alteori aud tăcerea. Da, aceeaşi tăcere, sunt ani de atunci, m‑a întâmpinat, când străjile m‑au adus la ei, în soare, în mijlocul pieţei, între terasele concen­trice care se înălţau lin către capacul cerului de un albastru tăios, sprijinit pe marginile căldării. Eram acolo, în ge­nunchi, în scobitura acelui scut alb, cu ochii mâncaţi de săbiile de sare şi de foc care izbucneau din toate zidurile, palid de oboseală, cu urechea însângerată de lovitura pe care mi‑o dăduse călăuza, iar ei, înalţi şi negri, mă priveau fără un cuvânt. Era amiază. Sub loviturile soarelui de fier cerul răsuna prelung, foaie de tablă încinsă de foc, era aceeaşi tăcere, şi ei mă priveau, timpul se scurgea încet, şi ei mă priveau, timpul trecea şi ei mă priveau întruna, iar eu nu le puteam înfrunta privirile, gâfâiam din ce în ce mai tare, şi dintr‑o dată am început să plâng, atunci mi‑au întors spatele în tăcere şi au plecat cu toţii în aceeaşi parte. Zăceam în genunchi şi nu le vedeam decât picioarele lucioase de sare în sandalele roşii şi negre, ridicând marginea veşmintelor lungi şi negre, cu vârful puţin înălţat, cu călcâiul lovind uşor pământul, iar când piaţa s‑a golit, m‑au târât la casa idolului. Ghemuit pe vine, ca acum la adăpostul stâncii, şi focul cerului deasupra capului meu străpunge grosimea pietrei, am stat zile în şir în întunericul casei idolului, nu cu mult mai înaltă decât celelalte, împrejmuită cu ziduri de sare, dar fără nici o fereastră, cufundată într‑o beznă sticloasă. Zile în şir, şi îmi dădeau doar o strachină cu apă sălcie şi un pumn de grăunţe pe care mi le aruncau aşa cum arunci la găini, iar eu mă repezeam să le adun. Toată ziua uşa rămânea închisă şi totuşi întunericul se făcea mai străveziu, ca şi cum soarele atotbiruitor ar fi izbutit să străbată prin grămezile de sare. N‑aveam lampă, dar dacă mergeam pe bâjbâite de‑a lungul zi­durilor atingeam mănunchiurile uscate de frunze de palmier care împodobeau pereţii, şi, tocmai în fund, o uşiţă, cioplită grosolan, cu o clanţă pe care o ghiceam pipăind cu vârful degetelor. După multe zile, la multă vreme după ce mă aduseseră aici, pierdusem socoteala zilelor şi a ceasurilor, dar nu azvârliseră pumnul de grăunţe de vreo zece ori şi îmi scurma­sem o gaură pentru nevoi pe care degeaba o tot astupam, duhoarea de vizuină plutea în aer, da, multă vreme după ce mă aduseseră aici, uşa s‑a dat în lături şi i‑am văzut intrând. Unul s‑a îndreptat către ungherul în care mă ghemuisem. Simţeam pe obraz arsura sării, trăgeam în piept mireasma de prafa frunzelor de palmier şi‑l priveam cum vine către mine. S‑a oprit la un metru, s‑a uitat la mine ţintă, fără un cuvânt, a făcut un semn şi eu m‑am ridicat. Se uita la mine ţintă cu ochii lui metalici care străluceau, fără expresie, pe faţa‑i întunecată de cal, apoi a ridicat mâna. Cu aceeaşi privire ne­clintită m‑a apucat de buza de jos, mi‑a răsucit‑o fără grabă, aproape smulgându‑mi carnea, şi, fără să‑şi descleşteze dege­tele, m‑a silit să mă învârt pe călcâie, împingându‑mă de‑a‑ndaratelea până în mijlocul încăperii, m‑a tras de buză până m‑a făcut să cad în genunchi, nebun de durere, cu gura însânge­rată, apoi mi‑a întors spatele şi s‑a dus lângă ceilalţi. Înşiruiţi de‑a lungul zidurilor, se uitau la mine cum gem, în arşiţa cumplită a amiezii de foc care intra pe uşa larg deschisă, şi în lumina aceea a ţâşnit vrăjitorul, cu părul de rafie, cu pieptul strâns într‑o platoşă de perle, cu pulpele goale sub fusta de paie, purtând o mască din trestie şi din sârmă cu două găuri pătrate pentru ochi. În urma lui veneau muzicanţii şi femei îmbrăcate în rochii bălţate, cu falduri grele, care le ascun­deau trupul. S‑au pornit să danseze în faţa uşii din fund, un dans primitiv, abia ritmat, doar se mişcau, apoi vrăjitorul a deschis uşiţa din spatele meu, stăpânii rămâneau neclintiţi, privindu‑mă întruna, iar eu m‑am întors şi am văzut idolul, i‑am văzut cele două capete în chip de secure şi nasul de fier, răsucit ca un şarpe. M‑au dus la picioarele lui, m‑au silit să beau o apă neagră şi amară, înfiorător de amară, şi pe dată capul a în­ceput să‑mi ardă, râdeam, iată batjocura, sunt batjocorit M‑au dezbrăcat, m‑au ras în cap şi pe trup, m‑au uns cu ulei, mi‑au biciuit obrazul cu funii ude muiate în sare, iar eu râdeam, ferindu‑mi capul de lovituri, dar de fiecare dată două femei mă apucau de urechi şi mă întorceau cu faţa către vrăjitor, nu‑i vedeam decât ochii pătraţi, şi râdeam, râdeam întruna, cu sângele curgând şiroaie. Dintr‑o dată s‑au oprit, tăceau, nu vorbeam decât eu, toate începeau să mi se învălmăşească în cap, apoi m‑au ridicat, m‑au silit să mă uit la idol, şi n‑am mai râs. Ştiam că mă închinaseră lui, că trebuia să‑i fiu slugă şi să‑l slăvesc, nu, n‑am mai râs, gâtuit de durere şi de spaimă. Şi acolo, în casa aceea albă, între zidurile acelea pârjolite de soare, cu obrazul încordat, cu memoria sleită, am încercat, am încercat să mă rog idolului, nu‑mi mai rămânea decât el, şi chiar chipul lui hâd era mai puţin hâd decât restul. Atunci mi‑au legat gleznele cu o frânghie, nu mai lungă decât lungimea pasului meu, şi iar au dansat, de data asta în faţa idolului, apoi stăpânii au început să iasă unul câte unul. Când uşa s‑a închis în urma lor muzica s‑a pornit din nou, iar vrăjitorul a aprins un foc din scoarţă de copac şi a început să ţopăie împrejur, silueta lui înaltă se frângea de muchiile zidurilor albe, pâlpâia pe suprafeţele netede, um­plea încăperea de umbre săltăreţe. A scrijelit pe pământ într‑un colţ, un pătrat, iar femeile m‑au târât acolo, le simţeam mâinile uscate şi uşoare, mi‑au pus alături o stra­chină cu apă şi o grămăjoară de grăunţe şi au arătat către idol, iar eu am înţeles că nu trebuie să‑mi desprind ochii de la el. Atunci vrăjitorul a început să le cheme pe rând lângă foc, pe câteva le‑a bătut, şi ele gemeau, apoi s‑au dus şi s‑au închinat în faţa idolului, stăpânul meu, în timp ce vrăjitorul dansa, şi le‑a izgonit pe toate din încăpere, până ce n‑a mai rămas decât una, foarte tânără, ce nu fusese încă bătută şi care se ghemuise pe vine lângă muzicanţi. A apucat‑o de coade, răsucindu‑i‑le tot mai strâns pe pumn, iar ea se răsturna treptat, cu ochii ieşiţi din orbite, până când a căzut pe spate. Atunci vrăjitorul i‑a dat drumul cu un ţipăt, muzicanţii s‑au întors cu faţa la perete, în timp ce îndărătul măştii cu ochi pătraţi ţipătul se umfla până la nebunie, iar femeia se zvârcolea pe pământ, cuprinsă de un fel de criză, apoi, în patru labe, cu capul ascuns în braţele împreunate, a ţipat şi ea, dar înăbuşit, şi atunci, urlând întruna şi neluându‑şi ochii de la idol, vrăjitorul a posedat‑o repede, cu răutate, fără să se vadă ceva din chipul femeii, îngropat în cutele grele ale rochiei. Singur, cu mintea tulburată, am început atunci să strig şi eu în neştire, da, am urlat de spaimă către idol, până când am fost zvârlit cu o lovitură de picior lângă perete, şi am muşcat din sare, aşa cum astăzi muşc din piatra stâncii, cu gura mea fără limbă, aşteptându‑l pe acela pe care trebuie să‑l ucid. Soarele a început să coboare. Printre crăpăturile stâncii văd gaura pe care o face în metalul încins al cerului, gură neobosită, la fel de neobosită ca şi gura mea, ce varsă fără oprire fluvii de flăcări peste deşertul alb. Pe drum, înainte, nimic, nici cel mai mic nor de praf în zare, îndărăt, înspre oraş, sunt sigur că au început să mă caute, nu, nu încă, nu‑mi deschideau uşa decât pe înserat, când aveam voie să ies puţin, după ce ziua întreagă curăţasem casa idolului şi înnoisem ofrandele, iar seara începea iar aceeaşi ceremonie, uneori eram bătut, alteori, nu, dar întotdeauna îi slujeam idolului, al cărui chip îl port însemnat cu fierul roşu în amintire şi în speranţă. Nici un dumnezeu nu mă posedase şi nu mă supu­sese vreodată într‑atâta, întreaga mea viaţă, toate zilele şi toate nopţile mele îi erau închinate, şi durerea sau lipsa du­rerii, lipsa durerii nu‑i oare totuna cu bucuria, i le datoram tot lui, şi chiar, da, chiar dorinţa, când, aproape în fiecare zi, eram de faţă la acel act impersonal şi plin de răutate, pe care‑l auzeam fără să‑l văd, căci trebuia să mă întorc cu faţa la zid, dacă nu voiam să fiu bătut. Dar, cu obrazul lipit de sare, sub umbrele bestiale care se zvârcoleau pe pereţi, ascul­tam lungul ţipăt, gâtul mi‑era uscat, o dorinţă fierbinte, fără sex, îmi încleşta tâmplele şi pântecul. Zilele treceau una după alta, abia le deosebeam între ele, ca şi cum s‑ar fi topit la căldura cumplită, sub dogoarea vicleană a zidurilor de sare, timpul nu mai era decât un clipocit inform, care se spărgea din când în când, la intervale regulate, într‑un ţipăt de durere sau de posesiune, o lungă zi fără vârstă, peste care idolul domnea ca acest soare sălbatic peste casa mea de stânci, şi acum, ca şi atunci, plâng de durere şi de dorinţă, mă arde o speranţă rea, vreau să trădez, ling ţeava puştii şi sufletul ei dinlăuntru, sufletul ei, numai puştile au sufle't, în ziua în care mi‑au tăiat limba am învăţat să mă închin sufletului nemuri­tor al urii. Ce învălmăşeală, ce furie, bum, bum, beat de căldură şi de mânie, prosternat la pământ, culcat peste puşca mea. Cine gâfâie aici? Nu mai pot îndura căldura asta fără sfârşit, aştep­tarea aceasta, trebuie să‑l ucid. Nici o pasăre, nici un fir de iarbă, numai piatră, o dorinţă stearpă, tăcerea, strigătele lor, limba din mine care vorbeşte şi, din ziua când m‑au schilodit, lunga suferinţă searbădă şi pustie, lipsită până şi de apa nopţii, de noaptea la care visam, zăvorât împreună cu zeul în vizuina mea de sare. Numai noaptea, cu stelele‑i răcoroase şi fântânile‑i de beznă m‑ar fi putut mântui, m‑ar fi putut scăpa de zeii răi ai oamenilor, dar, zăvorât între ziduri, nu‑mi era îngăduit s‑o privesc. Dacă cel pe care‑l aştept mai întârzie, o voi vedea cum urcă din deşert, cuprinzând cerul întreg, viţă de aur îngheţată atârnând din zenitul întunecat, din care voi putea să beau pe săturate, să‑mi umezesc gaura asta neagră şi uscată, pe care nici un muşchi de carne vie şi mlădioasă n‑o mai răcoreşte, să uit de ziua când mi‑am plătit cu limba ne­bunia. Era cald, cumplit de cald, seara se topea, sau aşa mi se părea mie, aerul îmi înţepa ochii şi vrăjitorul a intrat fără bască. Îl urma o nouă femeie, aproape goală sub o zdreanţă cenuşie, iar faţa ei, acoperită cu un tatuaj care‑i dădea înfăţişarea zeului, nu exprima decât o nepăsare rea de idol. Viu îi era doar trupul teşit şi subţire, care s‑a prăbuşit la picioarele zeului atunci când vrăjitorul a deschis uşa ce dădea către încăperea din fund. Apoi vrăjitorul a ieşit fără să se uite la mine, zăpuşeala creştea, iar eu rămâneam nemişcat sub ochii zeului care mă privea pe deasupra acelui trup încremenit, dar cu muşchii zvâcnind uşor, şi când m‑am apropiat de ea, faţa de idol a femeii a rămas neclintită. Numai ochii i s‑au mărit privindu‑mă ţintă, picioarele mele le atingeau pe ale ei, căldura s‑a pornit dintr‑o dată să urle, şi idolul, fără să scoată un cuvânt, privindu‑mă întruna cu ochii lui măriţi, s‑a răsturnat fără grabă pe spate, apoi şi‑a strâns înce­tişor picioarele, şi le‑a ridicat, îndepărtând treptat genunchii. Dar pe dată, bum, vrăjitorul mă pândea, au intrat cu toţii şi m‑au smuls de lângă femeie, m‑au bătut înspăimântător la locul păcatului, păcatul! care păcat, râd în hohote, ce e păcatul, ce e virtutea, m‑au dus lângă zid, o mână de oţel mi‑a încleştat fălcile, o alta mi‑a deschis gura, m‑a tras de limbă până a început să sângereze, eu scoteam oare acel urlet de animal? şi dintr‑o dată am simţit pe limbă o mângâiere ascuţită şi răcoroasă, da, răcoroasă, în sfârşit. Când mi‑am venit în simţiri, eram singur în beznă, lipit de perete, plin de sânge închegat, un căluş de ierburi uscate cu miros ciudat îmi umplea gura fără limbă, care nu mai sângera, şi în acel gol nu trăia decât o durere chinuitoare. Am vrut să mă ridic, dar m‑am prăbuşit la pământ, fericit, nespus de fericit că, în sfârşit, voi muri, moartea e şi ea răcoroasă, iar umbra ei nu adăposteşte nici un zeu. Nu, n‑am murit, şi într‑o singură zi o ură tânără s‑a ridi­cat o dată cu mine, a mers către uşa din fund, a deschis‑o, a închis‑o în urma mea, îi uram pe ai mei, idolul era acolo, şi, din adâncul prăpastiei mele, nu mi‑a fost deajuns să mă închin lui, ci m‑am încrezut în el cu tărie, tăgăduind toate lu­crurile în care crezusem până atunci. Slavă lui în veci, el era tăria şi puterea, îl puteai nimici dar nu‑l puteai întoarce de la credinţa lui, îl vedeam cum se uită peste capul meu cu ochii lui ruginiţi, fără expresie. Slavă lui, el era stăpânul, singurul Dumnezeu, şi prima lui însuşire era răutatea, căci nu există stăpâni buni. Pentru întâia oară, zdrobit sub batjocură, cu trupul întreg strigându‑şi durerea, m‑am dăruit lui cu totul, încuviinţând orânduirea‑i făcătoare de rău, slăvind în el izvo­rul răului din lume. Prizonier în împărăţia sa, în acel oraş sterp cioplit într‑un munte de sare, despărţit de întreaga fire, de florile puţine şi trecătoare ale deşertului, de întâmplările lui neaşteptate sau de mângâierile lui, de un nor ciudat, de o ploaie mânioasă şi scurtă, de care până şi soarele şi nisipurile au parte, în acel oraş al ordinii, unghiuri drepte, camere pătrate, oameni ţepeni, m‑am socotit de bună voie cetăţeanul lui chinuit şi plin de ură şi m‑am lepădat de lunga poveste pe care mi‑o băgaseră în cap, cândva. Mă înşelaseră, numai împărăţia răutăţii era de neînvins, da, mă înşelaseră, adevărul este pătrat, greu, opac, nu îngăduie nuanţe, binele nu‑i decât un vis, o închipuire nicicând împlinită dar după care oamenii gonesc întruna până la istovire, o limită nici­când atinsă, domnia lui nu‑i cu putinţă. Numai răul îşi poate atinge propriile limite, numai el poate domni în chip absolut, să‑l slujim, pentru ca împărăţia lui să stăpânească pretutin­deni, abia după aceea vom mai chibzui, ce înseamnă după aceea, numai răul este prezent, jos cu Europa, jos cu raţiunea, cu onoarea şi crucea. Da, trebuia să mă convertesc la religia stăpânilor mei, da, da, eram sclavul lor, dar dacă şi eu sunt la fel de rău ca şi ei, atunci nu le mai sunt sclav, chiar dacă mi‑s picioarele înlănţuite şi gura mută. Căldura asta mă face să‑mi pierd minţile, deşertul ţipă jur‑împrejur sub lumina neîndu­rătoare, iar de el, de celălalt, de dumnezeul milei, căruia e deajuns să‑i rostesc numele pentru a mă cutremura de scârbă, mă lepăd, căci acum îl cunosc. El visa şi voia să mintă, i‑au tăiat limba pentru ca să nu‑i mai înşele pe oameni cu cuvântul lui, i‑au bătut cuie până şi în cap, în sărmanul lui cap, sărmanul meu cap, ce învălmăşeală, sunt obosit, pământul nu s‑a cutremurat, ştiu bine, n‑a fost ucis nici un sfânt, nu vreau să cred asta, nu există sfinţi, ci numai stăpâni răi prin care domneşte adevărul cel necruţător. Da, numai idolul are puterea, el este singurul Dumnezeu al acestei lumi; ura este porunca lui, izvorul de viaţă dătător, apa răcoroasă ca izma care îngheaţă gura şi arde pântecele. Din acea zi m‑am schimbat cu totul, iar ei au înţeles, le acopeream mâinile cu sărutări când îi întâlneam în cale, eram unul de‑ai lor, nu mă mai săturam admirându‑i, mă încredeam în ei, nădăjduiam că‑i vor schilodi pe ai mei cum mă schilodiseră şi pe mine. Şi când am aflat că o să vină misio­narul, am ştiut ce am de făcut. O, ziua aceea, semănând cu toate celelalte, aceeaşi zi orbitoare, care ţinea de o veşnicie. Pe înserat s‑a ivit una din străji, alergând pe marginea căldării, şi, nu mult după aceea, m‑au târât la casa idolului şi au zăvorât uşa. Unul dintre ei mă ţinea întins la pământ, în întuneric, sub ameninţarea săbiei lui în formă de cruce, şi multă vreme a fost linişte, până când oraşul, atât de tăcut, s‑a umplut dintr‑o dată de o larmă necunoscută, am auzit glasuri pe care le‑am înţeles cu greu pentru că rosteau cuvinte în limba mea, dar de cum răsunară, ascuţişul săbiei se aplecă deasupra ochilor mei iar straja mă privea ţintă, fără o vorbă. Atunci s‑au apropiat două voci care‑mi mai sună şi acum în urechi, una întreba de ce casa aceea era păzită şi dacă "uşa nu trebuie spartă, domnule locotenent", cealaltă răspundea scurt: "Nu", apoi după o clipă, adăugă că ajunseseră la o învoială, că oraşul se învoise să primească o garnizoană de douăzeci de oameni dar numai cu condiţia să‑şi aşeze tabăra în afara zidurilor şi să respecte obiceiurile locului. Soldatul a râs, "i‑am pus cu botul pe labe", dar ofiţerul nu ştia ce să creadă, oricum, era prima oară când se învoiau să primească la ei pe cineva care să le îngrijească copiii, acel cineva va fi preotul, apoi se vor ocupa şi de teritoriu. Dar cealaltă voce spuse că‑i vor tăia preotului "ştia el ce", dacă soldaţii nu vor fi în oraş. "Da de unde, a răspuns ofiţerul, ba chiar părintele Beffort va ajunge aici înaintea garnizoanei, peste două zile." Nemişcat, întins la pământ sub tăişul săbiei, nu mai auzeam nimic, mi se făcuse rău, o roată de ace şi de cuţite mi se învârtea în carne. Erau nebuni, nebuni de‑a binelea, îi lăsau să se atingă de oraş, de puterea lor de neînvins, de Dumne­zeul cel adevărat, şi aceluia care trebuia să vină nu i se va tăia limba, el se va putea făli cu bunătatea lui neruşinată fără să fi plătit, fără să fi îndurat batjocura. Domnia răului va fi din nou întârziată, îndoiala va stăpâni iară, oamenii îşi vor pierde iar timpul visând la un bine cu neputinţă de atins, istovindu‑se în strădanii deşarte, în loc să grăbească venirea singurei împărăţii cu putinţă, şi priveam la tăişul săbiei care mă ameninţa, o, putere, numai tu domneşti peste lume! o, putere, şi oraşul se linişti treptat, uşa s‑a deschis, am rămas singur, cu sufletul ars, amar, singur cu idolul, şi i‑am jurat atunci că voi scăpa de la pieire credinţa mea cea nouă, pe adevăraţii mei stăpâni, pe Dumnezeul meu cel neîndurat, că voi şti să trădez, oricât de scumpă va fi plata. Acum, căldura a început să mai scadă, pietrele nu mai vi­brează, acum pot să ies din adăpost şi să privesc deşertul cum se acoperă treptat cu galben şi portocaliu, ce se vor preschimba curând în violet. Azi‑noapte am aşteptat până au adormit, înţepenisem zăvorul uşii, am ieşit cu pasul meu de totdeauna, măsurat de frânghie, ştiam străzile pe de rost, ştiam de unde să iau puşca cea veche şi ce intrare nu e păzită, şi am ajuns aici la ceasul când noaptea păleşte în jurul acelui pumn de stele iar deşertul pare că se întunecă. Parcă ar fi trecut ani şi ani de când stau ascuns în stâncile astea. Mai repede, mai repede, oh, de‑ar veni o dată mai repede! Peste puţin tot oraşul va porni în căutarea mea, vor zbura pe caii lor spre cele patru zări, fără să ştie că am plecat pentru ei şi pentru a‑i sluji cu credinţă, picioarele mi se înmoaie, sunt beat de foame şi de ură. Dar iată, bum, bum, la capătul dru­mului, două cămile cresc văzând cu ochii, aleargă în buiestru, întovărăşite de umbrele lor scurte, aleargă ca întotdeauna în felul acela al lor, vioi şi totodată visător. Sunt ei! Puşca, hai, iute, să‑i trag iute piedica! O, idole, Dumne­zeul meu, fă ca puterea ta să rămână neatinsă şi ca batjocura să fie înzecită, ca ura să domnească necruţătoare peste o lume de osândiţi şi ca răii să stăpânească de‑a pururi, vie împărăţia unui singur oraş de sare şi de fier, în care negri ti­rani vor supune şi vor pedepsi totul fără milă! Şi acum, bum, bum, să trag în milă, să trag în neputinţă şi în dragostea ei de semeni, să trag în tot ce întârzie domnia răului în lume, să trag o dată, şi încă o dată, şi iată‑i cum se clatină şi cad, şi cămilele aleargă întins către zare, acolo unde o coloană de păsări negre a ţâşnit spre cerul neschimbat. Şi eu râd, râd cu hohote, uite‑l cum se zvârcoleşte în veşmântul acela pe care‑l urăsc, ridică puţin capul, mă vede, pe mine, pe stăpânul lui înlănţuit şi atotputernic, de ce îmi zâmbeşte, îi strivesc zâmbetul! Ce minunat sună patul puştii izbind în chipul bunătăţii, o, mi‑a fost dat să văd ziua când cele ce trebuiau împlinite s‑au făptuit şi pretutindeni în deşert, la multe cea­suri depărtare, jur‑împrejur, şacalii adulmecă văzduhul încremenit, apoi se pornesc să alerge, cu paşi mici şi plini de sârguinţă, către ospăţul de stârv care‑i aşteaptă. Am învins! Îmi înalţ braţele către cerul mai blând, o umbră violetă începe să se desluşească în zare, o, nopţi ale Europei, o, pa­trie, copilărie, de ce trebuie să plâng în ceasul biruinţei?! A mişcat, nu, zgomotul vine din altă parte, iată‑i, sunt ei, stăpânii mei, îi văd cum vin ca un stol de păsări întunecate, se năpustesc asupra mea, mă apucă, vai mie, aşa, loviţi‑mă, se tem că oraşul va fi trecut prin foc şi sabie, se tem de răzbuna­rea soldaţilor pe care i‑am asmuţit, dar aşa trebuia, împotriva cetăţii sfinte. Acum apăraţi‑vă, da, loviţi, loviţi, mai întâi în mine, adevărul e de partea voastră, o, stăpânii mei. Îi vor birui pe soldaţi, vor birui cuvântul şi dragostea, vor ieşi din pustiuri şi vor trece dincolo de mare, întunecând lumina Europei cu vălurile lor negre, loviţi‑mă în pântece, aşa, loviţi‑mă în ochi, or să înece întreg continentul în sare, nu va rămâne nici fir de iarbă, tinereţea va pieri, mulţimi tăcute, cu picioarele înlănţuite, se vor târî alături de mine prin desenul lumii, sub soarele crud al adevăratei credinţe, şi nu voi mai fi singur! Vai mie, cum mă chinuie, cât de tare mă chinuie. Furia lor e balsam pentru mine, şi pe această şa de război pe care mă sfârtecă, oh, fie‑vă milă, râd, binecuvântez lovitura ce mă ţintuieşte răstignit. Ce tăcere s‑a lăsat peste deşert! E noapte şi sunt singur mi‑e sete. Şi aşteptarea fără capăt, unde‑i oraşul, ce larmă se aude în depărtare, poate soldaţii sunt biruitori, nu, asta nu, chiar dacă soldaţii au biruit, ei nu‑s de ajuns de răi şi n‑or să ştie să se poarte ca nişte stăpâni, vor spune iar că trebuie să fim tot mai buni, şi iarăşi milioane de oameni vor sta între bine şi rău, sfâşiaţi de îndoială, buimaci, o, idole de ce m‑ai părăsit? Iată sfârşitul, mi‑e sete, trupul îmi arde, o beznă adâncă îmi umple ochii. Ce vis lung, atât de lung, mă trezesc, nu, voi muri, se ivesc zorile, cea dintâi rază de lumină pentru ceilalţi oameni, iar pentru mine soarele necruţător şi muştele. Cine vorbeşte? Ni­meni, cerul nu se deschide, nu, nu, Dumnezeu nu vorbeşte pustiului, dar de unde vine acest glas care spune: "Dacă te învoieşti să mori pentru ură şi putere, cine ne va ierta?" Aud oare în mine o altă limbă sau tot acela care nu vrea să moară şi care, întins la picioarele mele, rosteşte întruna: "Nu‑ţi fie teamă, nu‑ţi fie teamă, nu‑ţi fie teamă". Vai mie! Şi dacă m‑am înşelat iară! Voi, oameni, odinioară fraţii mei, voi, singura mea scăpare, o, singurătate, nu mă părăsiţi! Dar cine eşti tu, cu trupul plin de răni, cu gura însângerată, eşti tu, vrăjitorule, soldaţii te‑au învins, oraşul de sare e în flăcări, eşti tu, stăpânul meu prea iubit! Leapădă chipul urii, fii bun, ne‑am înşelat, vom lua totul de la capăt, vom înălţa iar din temelii cetatea milei, vreau să mă întorc acasă. Da, ajutaţi‑mă, aşa, întinde‑mi mâna, dă‑mi... Un pumn de sare umplu gura sclavului flecar...