Albert Camus - Femeia adulteră

O muscă firavă se rotea de câteva clipe în autobuzul cu geamurile închise. Venită de nu se ştie unde, se învârtea fără zgomot, în zbor istovit. Janine o pierdu din ochi, apoi o văzu cum se lasă pe mâna nemişcată a bărbatului ei. Era frig. Mus­ca se înfiora la fiecare pală de nisip izbită de vânt în geamuri. În lumina slabă a dimineţii de iarnă, maşina înainta, se legăna, târându‑se cu chiu' cu vai, hodorogind din toate încheieturile. Janine îşi privi bărbatul. Marcel avea chipul unui păun îmbufnat: fruntea îngustă, năpădită de smocuri de păr încărunţit, nasul lat, gura uşor strâmbă. Când treceau peste vreo hârtoapă, îl simţea cum tresare lângă umărul ei. Apoi lăsa iar să‑i atârne moale trupul greoi şi picioarele răşchirate, în ochi cu o privire fixă, din nou inertă, absentă. Dar mâinile lui mari şi fără fir de păr, parcă şi mai scurte din pricina pulovărului cenuşiu care‑i trecea de mânecile cămăşii, acoperindu‑i încheieturile, nu‑şi găseau astâmpăr. Strângeau cu atâta putere o valiză mică de pânză pe care o ţinea între ge­nunchi, încât păreau să nu simtă mersul şovăitor al muştei.Pe neaşteptate, se auzi desluşit urletul vântului, şi ceaţa minerală care învăluia autobuzul se făcu şi mai deasă. Pumni întregi de nisip se prăvăleau acum peste geamuri, azvârliţi parcă de mâini nevăzute. Musca mişcă dintr‑o aripă amorţită şi îşi îndoi uşor labele, luându‑şi zborul. Autobuzul îşi încetini mersul, ca şi'cum ar fi vrut să se oprească. Apoi vântul păru a se mai linişti, ceaţa se risipi puţin şi maşina porni ceva mai repede. Ochiuri de lumină se deschideau în peisajul înecat de praf. Câţiva palmieri subţiratici şi albi, ca tăiaţi în metal, se iviră pentru o clipă în dreptul ferestrei: 

— Ce ţară! spuse Marcel. 

Autobuzul era plin de arabi ce se prefăceau că dorm, as­cunşi în burnusuri. Cei care‑şi ridicaseră picioarele pe bănci se clătinau de zguduiturile maşinii mai mult decât ceilalţi. Tăcerea, nepăsarea lor începeau s‑o apese pe Janine. I se părea că au trecut zile întregi de când călătoreşte, însoţită de escorta lor mută. Autobuzul plecase însă abia în zori, din lo­cul unde se termina linia ferată, şi de două ore se târa, în dimineaţa rece, pe un podiş pustiu'de piatră, care, atunci când porniseră, îşi întindea liniile drepte până în zarea roşiatică. Dar vântul începuse dintr‑o dată să bată şi, treptat, înghiţiSe întinderea nesfârşită. Din acea clipă, cei din maşină nu mai putuseră vedea nimic, amuţiseră unul câte unul, continuându‑şi drumul în tăcere, învăluiţi într‑un fel de noapte albă. Din când în când, îşi ştergeau buzele şi ochii înroşiţi de nisipul care pătrundea în maşină. 

— Janine! 

Tresări la chemarea bărbatului ei. Îi trecu şi de data asta prin minte cât de ridicol era acest nume pentru o femeie ca ea, puternică şi înaltă. Marcel voia să ştie unde se află mica valiză cu eşantioane. Ea pipăi cu piciorul locul gol de sub bancă şi, dând peste ceva, socoti că trebuie să fie acolo. Nu putea să se aplece fără să i se taie răsuflarea. În liceu, totuşi, fusese prima la gimnastică, şi pe vremea aceea nu ştiuse niciodată ce‑i oboseala. Oare cât era de atunci? Douăzeci şi cinci de ani Douăzeci şi cinci de ani nu înseamnă mare lucru, de vreme ce i se părea că nu mai departe de ieri şovăise între o existenţă liberă şi căsătorie, că nu mai departe decât ieri se gândise cu spaimă la ziua când, poate, va îmbătrâni singură. Iată că nu era singură, şi acel student în drept care o însoţea peste tot, clipă de clipă, se găsea acum alături de ea. Până la urmă acceptase, deşi îl găsea cam mic de statură, şi cu toate că nu‑i prea plăcea râsul lui lacom şi scurt, şi nici ochii lui negri, bulbucaţi. Dar îi plăcea curajul cu care ştia să înfrunte viaţa, curaj pe care‑l întâlneai la toţi francezii din această ţară. Îi mai plăcea şi înfăţişarea nenorocită pe care o lua când întâmplările sau oamenii îi înşelau aşteptările. Dar mai cu seamă îi plăcea să se ştie iubită, şi el o copleşea cu stăruinţele lui. Făcând‑o atât de mult să simtă că există pentru el, o silea să existe cu adevărat. Nu, nu era singură... Claxonând puternic, autobuzul îşi croia drum printre obstacole invizibile. În maşină nu se mişca nimeni. Janine simţi deodată că e privită şi se întoarse către banca aflată în prelungirea băncii ei, de cealaltă parte a intervalului. Nu era un arab şi se miră cum de nu‑l văzuse la plecare. Purta uni­forma unităţilor franceze din Sahara şi un chipiu din pânză cenuşie care‑i umbrea faţa tăbăcită, prelungă şi ascuţită, de şacal. O cerceta posac, privind‑o ţintă cu ochii lui spălăciţi. Ea se înroşi brusc şi se întoarse iar către bărbatul ei, care se uita întruna drept înainte, în ceaţa şi vântul de afară. Se strânse toată în palton. Dar în minte, îi stăruia imaginea sol­datului francez, lung şi firav, atât de firav în tunica lui strimtă, încât părea făcut dintr‑o materie uscată şi sfărâmicioasă, amestec de nisip şi oase. Abia în acea clipă văzu chipurile descărnate şi arse de soare ale arabilor de lângă ei, şi tot atunci băgă de seamă cât de bine păreau să stea, în ciuda veşmintelor largi, pe banca pe care ea şi bărbatul ei abia încăpeau. Îşi adună paltonul strâns în jurul trupului. Şi totuşi nu era grasă, ci mai curând înaltă şi plină, cu forme ispititoare, trezind încă dorinţe — simţea asta din privirile bărbaţilor — cu faţa copilăroasă, cu ochii limpezi şi luminoşi ce contrastau cu trupul mare, pe care‑l ştia cald şi odihnitor. Da, totul era altfel decât îşi închipuise. Se împotrivise atunci când Marcel a stăruit s‑o ia în această călătorie plănuită de el încă din ziua când se sfârşise războiul şi aface­rile începuseră să meargă iar ca înainte. Până la război trăi­seră destul de bine din mica prăvălie de stofe pe care Marcel o moştenise de la părinţi, după ce renunţase la studii. Când eşti tânăr nu e greu să fii fericit, dacă se întâmplă să locuieşti într‑unul din orăşelele de pe malul mării. Dar Marcel prefera să stea acasă, şi foarte curând renunţase să mai cutreiere plajele împreună cu ea. Nu mai ieşeau din oraş, în mica lor maşină, decât pentru plimbarea de duminică. În restul timpu­lui, Marcel se simţea mai bine în prăvălia cu stofe colorate, la umbra arcadelor acelui cartier pe jumătate indigen, pe jumătate european. Locuiau deasupra prăvăliei, în trei camere împodobite cu covoare arabe şi cu mobile indigene. Nu avuseseră copii. Anii trecuseră, iar ei trăiseră în tot acest timp ascunşi în aceeaşi penumbră, la adăpostul obloanelor pe jumătate lăsate. Vara, plaja, plimbările şi chiar cerul se aflau undeva, departe. În afară de afaceri, s‑ar fi zis că nimic nu‑l mai interesează pe Marcel. Ajunsese să creadă că ade­vărata lui pasiune este banul, şi lucrul acesta nu‑i plăcea, nici ea nu ştia prea bine de ce. La drept vorbind trăgea şi ea foloase de pe urma acestei patimi. Marcel nu era zgârcit; dimpotrivă, era darnic, mai cu seamă cu ea. "Dacă mi s‑ar întâmpla vreo nenorocire, vreau să te ştiu la adăpost", îi spunea el. Şi într‑adevăr, oamenii trebuie să se pună la adăpost de griji. Dar unde să se pună la adăpost şi de cele­lalte lucruri care‑i ameninţă, de acele lucruri ce nu seamănă cu grijile lor obişnuite? Simţea toate astea în chip nedesluşit la mari răstimpuri. Îl ajuta pe Marcel să‑şi ţină registrele la zi şi‑l înlocuia uneori în prăvălie. Cel mai greu îndura lunile de vară, când căldura ucidea până şi obişnuita şi plăcuta senzaţie de plictiseală. Şi deodată, tocmai când vara era în toi, a izbucnit războiul. Marcel mobilizat, apoi reformat, lipsa de stofe, afacerile care nu mai mergeau deloc, străzile pustii şi fierbinţi. O nenorocire întâmplată în acele zile ar fi lăsat‑o pe drumuri, iată de ce, de cum se iviseră iar stofele pe piaţă, Marcel se gândise să ia la rând satele din sud şi pe cele aflate pe podişurile cele mai înalte şi, renunţând la mijlocitori, să‑şi vândă singur marfa negustorilor arabi. A stăruit s‑o ia cu el. Janine ştia cât de greu se călătoreşte, respiraţia o chinuia, ar fi vrut să rămână acasă. Dar Marcel era încăpăţânat, şi ea îi făcuse până la urmă pe voie, deoarece ar fi obosit‑o prea mult să‑l refuze. Călătoreau acum împreună, dar nimic din cele ce vedea nu semăna cu ceea ce crezuse ea. Se temuse de căldură, de roiurile de muşte, de hotelurile murdare în care stăruie mirosul de anason. Dar nu se gândise nici o clipă la frig, la vântul tăios, la aceste podişuri polare, semănate cu morene. Visase palmieri şi întinderi moi de nisip. Acum vedea că se înşelase şi că pretutindeni în deşert domneşte piatra, numai piatra, atât în cer, unde sălăşluia, scrâşnitoare şi îngheţată, o pulbere de piatră, cât şi pe pământ, unde, printre grămezi de piatră, creşteau doar ierburi uscate. Dintr‑o dată maşina se opri. Şoferul, fără să se adreseze cuiva anume, rosti câteva vorbe în'limba aceea pe care Janine o auzise toată viaţa fără să ajungă s‑o înţeleagă. 

— Ce s‑a întâmplat? întrebă Marcel. 

Şoferul spuse, în franceză de astă dată, că fără doar şi poate s‑a înfundat carburatorul cu nisip, şi Marcel blestemă încă o dată acele locuri. Şoferul râse, arătându‑şi toţi dinţii. Îi asigură că nu‑i vorba decât de un fleac şi că va desfunda pe dată carburatorul, după care îşi vor putea vedea de drum. Când deschise uşa maşinii, vântul rece se năpusti înăuntru, înţepându‑le obrajii cu mii de fire de nisip. Arabii îşi înfun­dară nasul în burnusuri, ghemuindu‑se cât puteau de bine. 

— Închide uşa, urlă Marcel. 

Şoferul râse şi se urcă în maşină. Luă pe îndelete câteva scule de sub tabloul de bord, apoi, fără să închidă uşa, dispăru din nou în ceaţă, undeva înspre botul maşinii. Marcel se văită: 

— Poţi fi sigură că ăsta n‑a văzut în viaţa lui un motor. 

— Linişteşte‑te! spuse Janine. 

Deodată tresări. Pe marginea drumului, chiar lângă maşină, se înălţau, neclintite, câteva forme înfăşurate în veşminte largi. Pe sub gluga burnusului şi de sub pavăza de văluri nu li se zăreau decât ochii. Tăcuţi, veniţi nu se ştie de unde, priveau la cei din maşină. 

— Păstori, spuse Marcel. 

În autobuz domnea liniştea cea mai deplină. Cu capetele plecate, călătorii păreau că ascultă glasul vântului, slobozit pe podişurile fără de hotar. Janine constată cu uimire că nu se vedeau aproape deloc bagaje. Când se suiseră în maşină, la capătul liniei ferate, şoferul le urcase geamantanul pe acope­riş, alături de câteva boccele. Înăuntru, în plasele de bagaje, nu zăreai decât bâte noduroase şi coşuri. Oamenii aceştia din sud plecau, pare‑se, la drum, cu'mâinile goale. Dar iată‑l pe şofer întorcându‑se, cu acelaşi pas sprinten. Numai ochii îi râd deasupra vălurilor sub care şi el şi‑a as­cuns faţa. Îi vesteşte că sunt gata de plecare. Închise uşa, vântul amuţi, şi ploaia de nisip se auzi şi mai desluşit izbind în geamuri. Motorul tuşi, apoi se opri de‑a binelea. Îndelung solicitat de demaror, porni în cele din urmă şi şoferul îl făcu să urle, accelerând. Icnind puternic, maşina se urni din loc. Din mulţimea zdrenţăroasă şi nemişcată a păstorilor se înălţă o mână care, o clipă mai târziu, pieri în urma lor, pe drumul din ce în ce mai prost. Din pricina zguduiturilor, arabii se clătinau întruna. Janine simţea cum o cuprinde somnul, când, pe neaşteptate, se pomeni în faţă cu o cutiuţă galbenă plină cu betel. Soldatul‑şacal îi surâdea. Ea şovăi o clipă, apoi luă o bucată şi mulţumi. Şacalul băgă cutia în buzunar şi surâsul îi pieri brusc. Acum se uita ţintă drept înainte, la drum. Janine se întoarse către Marcel, dar nu‑i văzu decât ceafa puternică. Privea pe geam ceaţa tot mai groasă, care urca din grămezile de pământ sfărâmicios înălţate pe margini. Trecuseră ore de când călătoreau astfel şi oboseala stin­sese, parcă, în maşină, orice urmă de viaţă, când, deodată, de afară se auziră strigăte. Copii îmbrăcaţi în burnusuri, învârtindu‑se ca sfârlezele, ţopăind şi bătând din palme, aler­gau în jurul maşinii, care înainta acum pe o stradă lungă, cu case scunde. Intrau în oază. Vântul sufla şi aici, dar zidurile opreau firişoarele de nisip, care nu mai întunecau lumina. Cerul rămânea însă acoperit. În mijlocul ţipetelor, autobuzul se opri, cu un scrâşnet puternic de frâne, în faţa arcadelor de lut ale unui hotel cu geamuri murdare. Janine coborî, dar când se văzu în stradă simţi cum i se taie picioarele. Zărea deasupra caselor un minaret galben şi subţire. La stânga se profilau cei dintâi palmieri ai oazei şi ar fi vrut să meargă către ei. Deşi nu mai era mult până la amiază, frigul era pu­ternic; Janine se înfioră în bătaia vântului. Se întoarse spre Marcel, dar privirile îi căzură pe soldat, care se îndrepta către ea. Aşteptă să‑i surâdă sau să o salute. El trecu mai departe fără s‑o privească, îndepărtându‑se. Marcel cerea să i se dea jos cufărul cu stofe, o ladă neagră cocoţată pe acoperişul autobuzului. Lucrurile mergeau greu. Şoferul, care se apu­case să coboare singur bagajele, se oprise din treabă şi, suit pe acoperiş, perora în faţa unui cerc de burnusuri strânse în jurul maşinii. Janine, înconjurată de feţe colţuroase, asaltată de strigăte guturale, îşi simţi dintr‑o dată oboseala. 

— Urc, îi spuse lui Marcel, care se răstea nerăbdător la şofer. 

Intră în hotel. Patronul, un francez slab şi tăcut, îi ieşi în întâmpinare. O duse, printr‑o galerie lungă ce se înălţa dea­supra străzii, la primul etaj, într‑o cameră în care nu se ve­dea decât un pat de fier, un scaun vopsit în alb, un dulap fără perdele şi, în spatele unui paravan de trestie, un spălător cu ligheanul acoperit de o pulbere fină de nisip. De cum plecă patronul, Janine simţi frigul ce răzbătea din zidurile goale, spoite cu var. Nu ştia unde să‑şi pună poşeta, unde să se aşeze. Nu‑i rămânea decât să se întindă pe pat sau să stea în picioare şi să tremure de frig. Încremenise în mijlocul came­rei, cu poşeta în mână, cu ochii ţintă la un fel de ferestruică aflată sus, aproape de tavan, prin care se zărea cerul. Aştepta ceva, nici ea nu ştia ce. Îşi simţea numai singurătatea, simţea frigul pătrunzând‑o până la oase, şi o greutate şi mai apăsătoare ca de obicei în dreptul inimii. Rămase aşa, cu gândurile pierdute, aproape fără să audă zgomotele ce urcau din stradă şi prin care răzbătea din când în când vocea fu­rioasă a lui Marcel, dar ascultând acel murmur de fluviu care pătrundea prin ferestruică, stârnit de vânt printre ramurile palmierilor, aflaţi acum atât de aproape. Apoi vântul păru a se înteţi, zvonul' dulce de ape se făcu şuierat de valuri. Îşi închipuia, dincolo de ziduri, o mare de palmieri drepţi şi mlădioşi, unduind în furtună. Nimic nu semăna cu ceea ce îşi închipuise ea, dar valurile nevăzute îi răcoreau ochii obosiţi. Stătea aşa, greoaie, cu mâinile atârnând, uşor încovoiată, simţind cum o pătrunde frigul de‑a lungul picioarelor ca de plumb. Visa la palmierii drepţi şi mlădioşi şi la fata care fu­sese cândva. După ce se spălară, coborâră în sufragerie. Pe zidurile goale cineva zugrăvise cămile şi palmieri, înecând totul într‑un sirop roz şi violet. Prin ferestrele boltite se strecura o lumină sărăcăcioasă. Marcel îl întrebă pe patronul hotelului despre negustorii de prin partea locului. Apoi, un arab bătrân, purtând o decoraţie militară, le aduse masa. Marcel, preocu­pat, îşi fărâmiţa felia de pâine. Nu‑şi lăsă nevasta să bea apă. 

— Nu e fiartă. Bea mai bine vin. 

Ei nu‑i plăcea vinul, o moleşea. Şi, pe deasupra, aveau la masă carne de porc. 

— În Coran scrie că nu‑i voie să mănânci carne de porc. Dar Coranul nu ştie că nu te poţi îmbolnăvi dacă porcul e bine fript. Tot noi ne pricepem mai bine să gătim! La ce te gândeşti? 

Janine nu se gândea la nimic sau poate se gândea la bi­ruinţa bucătarilor asupra profeţilor. Dar trebuia să se grăbească. A doua zi, dis‑de‑dimineaţă, o vor porni iar la drum, tot mai spre sud. În acea după‑amiază aveau de um­blat pe la toţi negustorii mai însemnaţi din oraş. Marcel îi ceru bătrânului arab să le aducă mai repede cafeaua. Acesta încuviinţă grav din cap şi ieşi cu paşi mărunţi. 

— Ia‑o încetişor dimineaţa şi nu te grăbi prea tare sea­ra, spuse Marcel râzând. 

Totuşi, până la urmă sosi şi cafeaua. O sorbiră la repezeală şi ieşiră în strada rece şi prăfuită. Marcel chemă un arab tânăr să‑l ajute la căratul geamantanului, dar, din prin­cipiu, făcu întâi preţul. Părerea lui, pe care i‑o spunea Janinei a nu ştiu câta oară, se întemeia pe convingerea greu de înţeles că arabii cer întotdeauna un preţ de două ori mai mare ca să fie siguri că vor primi un sfert din el. Janine, stânjenită, mergea în urma lor. Pe sub palton îmbrăcase o jachetă de lână şi acum ar fi vrut parcă să se facă mai mică. Carnea de porc, deşi bine friptă, precum şi picătura de vin pe care o băuse, nu‑i îngăduiau nici ele să se simtă prea bine. Mergeau acum de‑a lungul unei grădiniţe publice cu co­paci prăfuiţi. În drum întâlneau arabi, ce se dădeau la o parte fără să pară a‑i fi văzut, strângându‑şi în faţă poalele burnusului. Janine găsea că până şi cei îmbrăcaţi în zdrenţe au o înfăţişare mândră pe care nu o mai întâlnise la arabii din oraşul ei. Se ţinea după arabul cu geamantanul, care‑i croia drum prin mulţime. Trecură printr‑o poartă ce se deschidea într‑un fel de împrejmuire făcută din argilă şi ajunseră într‑o mică piaţă plantată cu aceiaşi arbori minerali. În fund, pe la­tura cea mai mare, se vedea un şir de arcade şi nenumărate dughene. Se opriră chiar în mijlocul pieţei, în faţa unei mici construcţii în formă de ghiulea, spoită cu albastru. Înăuntru, în singura încăpere a casei, luminată doar prin uşa de la in­trare, şedea, în spatele unei tejghele de lemn lustruit, un bătrân arab cu mustaţă albă. Tocmai turna ceaiul, ridicând şi coborând ceainicul deasupra a trei păhăruţe colorate. Din prag, până să apuce să desluşească şi altceva în penumbra dughenei, îi întâmpină mireasma răcoroasă a ceaiului de izmă. Se izbeau de ghirlande de ceainice de cositor, de ceşti şi tăvi de tot soiul, amestecate cu vrafuri de cărţi poştale. După ce trecu de ele, Marcel se pomeni lângă tejghea. Janine rămase la intrare, dându‑se puţin la o parte, pentru a nu lua toată lumina. Abia în acea clipă zări, în penumbră, în spatele bătrânului negustor, doi arabi care o priveau surâzând, aşezaţi pe saci doldora ce umpleau toată partea din fund a dughenei. Pe pereţi atârnau covoare roşii şi negre şi basmale brodate, iar pe podea zăceau de‑a valma saci şi lădiţe cu mirodenii. Pe tejghea, în jurul unui cântar cu talgere lucitoare de aramă şi a unui metru vechi, cu cifrele şi liniile şterse, se înşiruiau căpăţâni de zahăr, dintre care una, desfăcută din scutecul ei gros de hârtie albastră, era începută la vârf. Când bătrânul ne­gustor aşeză ceainicul pe tejghea şi îi salută, mirosul de lână şi de mirodenii care plutea în încăpere se făcu simţit îndărătul parfumului de ceai. Marcel rostea cuvintele repede, cu acea voce scăzută pe care o avea ori de câte ori vorbea despre afaceri. Apoi des­chise geamantanul, arătă stofele şi basmalele, dădu la o parte cântarul şi metrul ca să‑şi poată întinde marfa în faţa bătrânului negustor. Îşi ieşise din fire, ridicase glasul, râdea fără rost, aducea cu o femeie ce vrea să placă dar nu e sigură de ea. Cu mâinile desfăcute larg, mima gesturile celui care vinde şi celui care cumpără. Bătrânul clătină din cap, trecu tava cu ceai celor doi arabi din spatele lui şi spuse numai câteva cuvinte, dar care părură a‑l descuraja pe Marcel. El îşi adună stofele, le băgă la loc în geamantan, ştergându‑şi frun­tea de o sudoare imaginară. Îl strigă pe micul hamal şi por­niră către arcade. În prima dugheană, deşi negustorul luase aceeaşi înfăţişare olimpiană, lucrurile merseră ceva mai bine. 

— Uite ce mai aere îşi dau, spuse Marcel, parcă n‑ar fi şi ei tot negustori! Viaţa nu‑i uşoară pentru nimeni. 

Janine mergea în urmă fără să răspundă. Vântul aproape încetase. Cerul se însenina pe alocuri, o lumină rece, strălu­citoare, cobora din fântânile albastre ce se săpau în stratul gros de nori. Lăsaseră piaţa în urmă. Mergeau de‑a lungul unor uliţe, pe lângă ziduri de argilă, peste care atârnau trandafiri ofiliţi de decembrie şi, ici, colo, câte o rodie uscată şi viermănoasă. În tot cartierul stăruia o mireasmă de praf şi de cafea, de scoarţă de copac arsă, un miros de piatră şi de oaie. Dughenile, scobite în zidurile de lut, se împuţinaseră; Janine simţea că n‑o mai duc picioarele. Bărbatul ei, în schimb, era din ce în ce mai vesel. Începea să‑şi vândă marfa şi de aceea se arăta mai îngăduitor. Îi spunea Janinei "micuţa mea". Călătoria se arăta a nu fi fost zadarnică. "Nici nu încape vorbă, spunea Janine, e mult mai bine să ne înţele­gem de‑a dreptul cu ei." Se întoarseră în centru pe o altă stradă. Era târziu iar ce­rul se înseninase aproape cu totul. În piaţă se opriră. Marcel îşi freca mulţumit mâinile, privea cu duioşie la geamantanul aşezat jos, în faţa lor. 

— Uită‑te într‑acolo, spuse Janine. 

Din partea cealaltă a pieţei venea către ei un arab slab, vânjos, înfăşurat într‑un burnus albastru, încălţat cu cizme galbene şi moi, cu mănuşi în mâini, şi purtându‑şi mândru faţa arsă de soare, cu trăsături puternice. Numai vălul răsucit în chip de turban îl deosebea de acei ofiţeri francezi de la Afa­cerile indigene, pe care Janine îi admirase uneori. Înainta cu pas măsurat în direcţia lor, dar părea că priveşte undeva din­colo de ei, în timp ce‑şi scotea cu încetineală o mănuşă. "Ăsta se crede general", spuse Marcel, dând din umeri. Da, toţi cei de aici aveau aceeaşi înfăţişare mândră, cel din faţa lor însă întrecea orice măsură. Toată piaţa din jur era goală, dar el înainta drept înspre geamantan, fără să‑l vadă, fără să‑i vadă. Distanţa care‑i despărţea scădea treptat şi arabul aproape ajunsese lângă ei, când Marcel apucă brusc de mânerul valizei, trăgând‑o la o parte. Arabul trecu ca şi cum n‑ar fi băgat de seamă nimic şi se îndreptă cu pas neschimbat către zidul din fundul pieţei. Janine îşi privi bărbatul. Avea înfăţişarea aceea nenorocită pe care o lua ori de câte ori îl nemulţumea ceva. 

— Îşi închipuie că le este îngăduit orice! spuse el. 

Janine nu răspunse nimic. Ura aroganţa stupidă a acelui arab şi se simţi dintr‑o dată nefericită, voia să plece de aici, se gândea la micul ei apartament. O descuraja gândul că tre­buie să se întoarcă la hotel, în camera îngheţată. Deodată îşi aminti că patronul o sfătuise să se urce pe terasa fortului, de unde se vedea deşertul. Îi spuse asta lui Marcel, adăugând că pot lăsa geamantanul la hotel. Dar Marcel era obosit, voia să doarmă puţin înainte de cină. 

— Te rog, spuse Janine. 

El o privi, dintr‑o dată atent. 

— Bine, draga mea, îi spuse. 

Îl aşteptă în faţa hotelului, în stradă. Mulţimea înveşmântată în alb era tot mai numeroasă. Nu întâlneai nici o femeie şi Janinei i se părea că nu văzuse niciodată atâţia bărbaţi. Dar nici unul nu o privea. Unii, fără să pară că' o văd, îşi întorceau încet către ea faţa descărnată şi tăbăcită, acea faţă care‑i făcea pe toţi să semene între ei, faţa soldatul lui francez din maşină, faţa arabului cu mănuşi, vicleană şi totodată mândră. Îşi răsuceau chipul acela către străină, nu o vedeau, şi apoi, cu paşi uşori şi neauziţi, treceau pe lângă ea. Simţea cum i se umflă gleznele, iar neliniştea, nevoia de a pleca din acel loc erau din ce în ce mai puternice. "Ce caut aici?" Dar tocmai atunci Marcel coborî în stradă. Când începură să urce scara fortului, era ora cinci după‑amiază. Vântul se oprise cu totul. Cerul, fără urmă de nor, era de un albastru ca peruzeaua. Frigul se făcuse mai uscat, înţepându‑le obrajii. Pe la jumătatea scării, un arab bătrân, lungit lângă perete, îi întrebă dacă n‑au nevoie de o călăuză, dar fără să facă vreo mişcare, ca şi cum le‑ar fi cunoscut, din capul locului, răspunsul. Scara, anevoioasă, în ciuda mai multor paliere de pământ bătătorit, nu se mai termina. Pe măsură ce urcau, perspectiva se lărgea, iar ei se înălţau într‑o lumină tot mai vastă, mai uscată, mai rece, prin care străbăteau, cu o limpezime desăvârşită, până şi cele mai slabe zgomote ale oazei. Aerul incandescent părea că vibrează în jurul lor, cu o vibraţie tot mai lungă, pe măsură ce înaintau, ca şi cum trecerea lor, izbind în cristalul luminii, ar fi dat naştere unei unde sonore cu cercuri din ce în ce mai largi. Şi în clipa când, ajunşi pe terasă, privirea le zbură dintr‑o dată dincolo de pădurea de palmieri, către zarea nemărginită, Janinei i se păru că cerul întreg răsună de o singură notă, puternică şi scurtă, al cărei ecou umplu treptat văzduhul înalt, apoi'se stinse pe neaşteptate, lăsând‑o tăcută în faţa întinderii fără hotar. De la răsărit la apus, privirea îi alunecă încet, fără a întâlni nici cel mai mic obstacol, de‑a lungul unei curbe per­fecte. La picioarele ei era oraşul arab, cu terasele albastre şi albe îngrămădite unele într‑altele, însângerate de petele de un roşu întunecat ale ardeilor ce se uscau la soare. Nu se ve­dea ţipenie, dar din curţile interioare urcau, o dată cu aburul aromat al boabelor de'cafea puse la prăjit, voci vesele sau tropăieli nedesluşite. Ceva mai încolo, pădurea de palmieri, împărţită, prin ziduri de argilă, în pătrate inegale, foşnea în bătaia unui vânt care nu mai ajungea până la ea. Şi mai de­parte încă, până la marginea zării, începea, galbenă şi ce­nuşie, împărăţia pietrei, în care totul părea mort. Numai la oarecare depărtare de oază, lângă uedul care, la apus, curgea de‑a lungul pădurii de palmieri, se zăreau nişte corturi mari, negre. În jurul lor o turmă de cămile nemişcate, minuscule la acea depărtare, scriau pe pământul cenuşiu semnele întune­cate ale unui alfabet straniu, al cărui înţeles ascuns trebuia descifrat. Deasupra deşertului tăcerea era nemărginită ca şi văzduhul. Janine, sprijinită cu tot trupul de parapet, nu rostea nici un cuvânt, neputându‑şi smulge privirea de la golul ce se căsca în faţă. Alături de ea, Marcel nu‑şi găsea astâmpăr. Îi era frig, voia să coboare. "Ce era de văzut aici?" Dar ea nu‑şi putea dezlipi privirile din zare. Acolo, tot mai spre miazăzi, unde cerul şi pământul se uneau într‑o linie pură, i se părea deodată că o aşteaptă un lucru de care nu ştiuse până atunci dar care‑i lipsise întotdeauna. În după‑amiaza târzie, lumina scădea treptat, din cristalină devenea lichidă. Iar în inima unei femei pe care numai întâmplarea o adusese aici, se desfăcea încet un nod pe care‑l strânseseră tot mai mult anii, obişnuinţa şi plictiseala. Privea aşezarea nomazilor. Nu‑i ve­dea pe cei ce trăiau acolo, în preajma corturilor negre totul era încremenit, şi totuşi nu se putea gândi decât la ei, deşi până în acea clipă abia ştiuse de existenţa lor. Fără casă, des­părţiţi de lume, aceşti câţiva oameni rătăceau de colo colo pe teritoriul nemărginit aşternut la picioarele ei şi care nu era decât o părticică dintr‑o întindere uriaşă a cărei goană ameţitoare nu se oprea decât la mii de kilometri mai la sud, acolo unde cel dintâi fluviu hrăneşte pădurea. Din timpuri străvechi, o mână de oameni cutreiera fără odihnă pământul pârjolit, secătuit, al acestui ţinut fără hotar. Erau săraci lipiţi dar nu slujeau nimănui, stăpâni în zdrenţe, dar liberi, ai unei ciudate împărăţii. Fără să ştie de ce, Janine simţea cum acest gând o umple de o tristeţe atât de dulce şi de nemărginită, încât pleoapele i se închideau încet. Ştia doar că împărăţia aceea îi fusese făgăduită din totdeauna, şi că totuşi, nici­odată, nu va fi a ei, doar, poate, în această' clipă trecătoare. Deschise ochii din nou către cerul încremenit şi către valu­rile lui de lumină închegată, în vreme ce vocile care se înălţau din oraşul arab amuţeau pe neaşteptate. I se păru că timpul a stat în loc şi că, din clipa aceea, nici un om nu va îmbătrâni şi nu va muri. Pretutindeni, viaţa se oprise. Doar în inima ei cineva plângea, de tristeţe şi de uimire. Dar lumina îşi reluă mişcarea, soarele, limpede şi îngheţat, coborî, înroşind puţin zarea la apus, în timp ce la răsărit se îngroşa un val cenuşiu, stând să se surpe încet peste întinderea nemărginită. Un câine urlă, şi lătratul lui îndepărtat se înălţă în aerul care se răcise. Janine îşi dădu dintr‑o dată seama că nu‑şi mai putea stăpâni clănţănitul dinţilor. 

— Murim de frig, spuse Marcel. Ce te‑a apucat? Hai la hotel. 

Dar, stângaci, îi cuprinse mâna. 

Ea se întoarse şi‑l urmă, ascultătoare. Bătrânul arab de pe scară, încremenit în locul în care‑l lăsaseră, se uită după ei cum coboară spre oraş. Janine mergea fără să vadă nimic, apăsată dintr‑o dată de o nesfârşită oboseală, târându‑şi trupul a cărui povară i se părea acum de neîndurat. Exaltarea o părăsise. Se simţea prea mare, prea greoaie, prea albă pentru împărăţia în care pătrunsese. Un copil, o fată tânără, bărbatul cu trup uscăţiv, şacalul cu mers furişat erau singurele fiinţe în stare să umble cu paşi uşori pe acel tărâm. Ei nu‑i mai rămânea decât să se târască, până în somn, până în moarte. Se târî până la restaurant, unde cină faţă în faţă cu un soţ dintr‑o dată tăcut, sau care nu‑i vorbea decât de oboseala lui, în timp ce ea însăşi se lupta fără vlagă cu fierbinţeala ce‑i cu­prinsese trupul. Se târî apoi până la pat, urmată curând de Marcel, şi stinse lumina fără să‑l mai întrebe. Camera era îngheţată. Janine simţea cum o năpădeşte frigul, pe măsură ce febra urca. Respira'greu, sângele îi zvâcnea în vine, dar nu izbutea să se încălzească; o teamă neştiută creştea în ea. Se răsucea pe toate părţile în patul vechi de fier care trosnea sub greutatea ei. Nu, nu voia să se îmbolnăvească. Bărbatul ei dormea şi trebuia să doarmă şi ea, cu orice preţ. Prin fe­restruică pătrundeau zgomotele înăbuşite ale oraşului. Ve­chile gramofoane din cafenelele maure îngânau melodii pe care le recunoştea vag şi care urcau până la ea purtate de vuietul unei mulţimi leneşe. Trebuia să doarmă. Dar ea număra corturile'negre, îndărătul pleoapelor ei păşteau cămile nemişcate; pustiuri nemărginite se roteau în ea. Da, de ce venise aici? Adormi întrebându‑se. Se trezi puţin mai târziu. În jur totul era tăcut. De la mar­ginea oraşului câini răguşiţi urlau în noaptea mută. Janine se înfioră. Începu iar să se răsucească în pat. Simţi, lipit de umăr, umărul puternic al bărbatului ei şi, pe jumătate ador­mită, se strânse lângă el. Alunecă pe aripile somnului fără să se scufunde, se agăţă de acel umăr, cu o deznădejde inconştientă, ca de singura‑i scăpare. Vorbea, dar buzele‑i nu scoteau nici un sunet. Vor­bea, dar abia dacă se auzea ea însăşi. Nu simţea decât căldura lui Marcel. De peste douăzeci de ani, în fiecare noapte, ca acum, simţindu‑i căldura, totdeauna împreună, chiar bolnavi, chiar pe drumuri ca acum... Şi apoi ce s‑ar fi făcut singură acasă? Fără copii! Poate asta îi lipsea, un copil. Nici ea nu ştia. Îl urma pe Marcel, fără să‑şi pună alte întrebări, mulţu­mită să simtă că cineva are nevoie de ea. Singura fericire pe care i‑o dădea el era aceea de a se şti necesară. Nu o iubea, era sigură de asta. Dragostea, chiar când urăşte, nu are chipul acesta posomorât. Dar care e adevăratul ei chip? Se iubeau noaptea, fără să se vadă, pe bâjbâite. Mai exista oare şi altă dragoste în afară de cea a întunericului, o dragoste care să strige în plină lumină? Nu ştia, în schimb ştia că Marcel are nevoie de ea şi că ea are nevoie de această nevoie, care o ajută să trăiască, în toate zilele şi în toate nopţile, în toate nopţile mai cu seamă, în fiecare noapte, când el nu voia să fie singur, nici să îmbătrânească, nici să moară, când chipul lui lua acea înfăţişare îndărătnică pe care ea o recunoştea şi pe alte chipuri de bărbaţi, singura înfăţişare care‑i făcea să semene între ei pe toţi aceşti nebuni ce se ascund sub masca înţelep­ciunii, până în clipa când, învinşi de spaime, se aruncă cu deznădejde către un trup de femeie, ca să îngroape‑n el, fără dorinţă, vedeniile înfricoşătoare iscate din singurătate şi din noapte. Marcel se mişcă puţin, ca şi cum ar fi vrut să se îndepărteze de ea. Nu, nu o iubea, se temea doar de tot ce nu era ea. De multă vreme ar fi trebuit să se despartă, să doarmă singuri, până la sfârşit. Dar cine poate dormi toată viaţa singur? Doar cei pe care harul sau nefericirea i‑au smuls dintre semenii lor. Ei dorm, noapte de noapte, în pat alături cu moartea. Dar Marcel nu va putea fi niciodată ca ei, el mai cu seamă, copilul slab şi fără apărare pe care durerea îl înspăimântă întotdeauna, copilul ei, care avea nevoie de ea. În chiar clipa aceea, îl auzi scoţând un geamăt. Se strânse şi mai tare lângă el, îi puse mâna pe piept, şi, în adâncul ei, îl strigă cu numele de iubire pe care i‑l dăduse altădată şi pe care şi‑l mai spuneau uneori şi acum, dar fără să se'mai gândească la înţelesul lui. Îl strigă cu toată fiinţa. Avea şi ea nevoie de el, de pute­rea lui, de micile lui manii, îi era şi ei frică de moarte. "Dacă mi‑aş putea stăpâni această frică, aş fi fericită..." Deodată simţi cum o năpădeşte o spaimă fără nume. Se depărtă de Marcel. Nu, nu putea să‑şi stăpânească teama, nu era fericită, va muri fără să‑şi fi aflat izbăvirea. O durea inima, simţea cum se înăbuşe sub o povară uriaşă sub care se zbătea din răsputeri, descoperind abia acum că o poartă de douăzeci de ani. Voia să scape de acea povară, chiar dacă Marcel, chiar dacă ceilalţi n‑ar fi fost niciodată izbăviţi. Trează de‑a binelea, se ridică şi ascultă nemişcată o chemare ce i se părea că vine de undeva de foarte aproape. Dar de la hotarele nopţii nu ajunse până la ea decât lătratul istovit şi neîntrerupt al câinilor din oază. Se pornise un vânt slab şi apele lui uşoare se auzeau curgând printre ramurile palmierilor. Venea de la miazăzi, din acele ţinuturi unde deşertul şi noaptea se împreunau acum sub cerul încremenit, unde viaţa se oprise în loc, unde nimeni nu îmbătrânea şi nu mai murea. Apoi apele vântului secară, şi ea nu mai ştiu dacă le auzise cu ade­vărat. Auzea doar o chemare mută, pe care, după voie, putea s‑o asculte sau s‑o înăbuşe, dar al cărei înţeles, ştia bine, îi va rămâne pentru totdeauna necunoscut dacă nu‑i va răspunde pe dată. Da, pe dată, de asta era sigură! Se ridică încet şi rămase neclintită, pândind răsuflarea bărbatului ei. Marcel dormea. O clipă mai târziu, nemaisimţind căldura patului, începu să tremure. Se îmbrăcă fără grabă, căutându‑şi hainele pe bâjbâite, la lumina slabă a feli­narelor din stradă, care străbătea prin obloane. Cu pantofii în mână, se îndreptă spre uşă. Mai aşteptă o clipă în întune­ric, apoi deschise uşa încetişor. Clanţa scârţâi şi ea se opri, nemişcată. Inima îi bătea nebuneşte. Ascultă cu încordare şi, liniştită de tăcerea din jur, mai apăsă puţin. I se păru că mişcarea clanţei ţine o veşnicie. Deschise, în cele din urmă, şi se strecură afară, închizând uşa la loc cu aceeaşi grijă. Cu obrazul lipit de lemn, aşteptă. După o clipă ajunse la ea, îndepărtată, respiraţia lui Marcel. Se răsuci pe călcâie, primi în faţă aerul îngheţat al nopţii, şi începu să alerge de‑a lun­gul galeriei. Poarta hotelului era închisă. În timp ce se străduia să deschidă zăvorul, paznicul de noapte se ivi, cu faţa obosită, în capul scării, rostind câteva cuvinte în arabă. 

— Mă întorc îndată, îi spuse Janine, şi se afundă în noapte. 

Ghirlande de stele coborau din cerul negru peste case şi palmieri. Alerga de‑a lungul drumului scurt, pustiu la acea oră, care ducea la fort. Frigul, nemaiavând a se lupta cu soa­rele, pusese deplină stăpânire asupra nopţii. Aerul îngheţat îi ardea plămânii. Dar ea alerga, pe jumătate oarbă, prin întu­neric. La capătul drumului se iviră lumini care începură să coboare către ea, şerpuind. Se opri şi auzi un zgomot care semăna cu un foşnet de insecte. Luminile creşteau şi, îndărătul lor, putu să vadă nişte burnusuri uriaşe sub care scânteiau roţi subţiri de bicicletă. Burnusurile o atinseră în treacăt. Trei lumini roşii se iviră în întuneric în urma ei şi pieriră aproape în aceeaşi clipă. Din nou începu să alerge spre fort. Când ajunse la jumătatea scării simţi atât de ascuţit arsura aerului în plămâni, încât vru să se oprească. Cu o ul­timă sforţare ajunse, nu se ştie cum, pe terasă, lângă parape­tul care‑i apăsa acum pântecele. Răsufla greu şi pe ochi i se pusese parcă o ceaţă. Fuga nu izbutise s‑o încălzească, tre­mura din toate încheieturile. Dar nu trecu mult şi aerul rece pe care‑l sorbea gâfâind începu să curgă lin în ea. Tremura încă, dar începea să simtă o uşoară căldură în trup. Ochii ei văzură, în sfârşit, întinderile întunecate. Nici o adiere, nici un zgomot nu tulbura singurătatea şi tăcerea care o împresurau pe Janine. Arareori doar se auzea pocnetul înăbuşit al pietrelor, pe care frigul le preschimba în nisip. După o clipă, însă, i se păru că deasupra capului ei cerul era târât într‑un fel de rotire greoaie. În străfundurile nopţii uscate şi reci mii de stele se zămisleau fără odihnă şi ţurţurii lor scânteietori se desprindeau întruna şi începeau să alunece pe nesimţite către zare. Janine nu‑şi butea lua ochii de la acele lumini plutitoare. Se rotea o dată cu ele şi aceeaşi mişcare încremenită o apropia, încetul cu încetul, de străfun­durile fiinţei ei, în care se înfruntau acum frigul şi dorinţa. În faţa ei stelele cădeau una câte una, stingându‑se printre pie­trele deşertului, şi, cu fiecare din ele, Janine se împotrivea tot mai slab nopţii. Respira în voie, uitase de frig, de povara care‑i chinuieşte pe oameni, de existenţele demente sau închircite, de spaima fără de sfârşit a celor care trăiesc şi care mor. Se oprea, după atâţia ani în care alergase nebuneşte, fără ţintă, izgonită de teamă. I se părea că şi‑a găsit rădăci­nile, seva urca din nou în trupul ei, care nu mai tremura. Li­pită cu tot pântecele de parapet, întinsă către cerul rotitor, aştepta ca în inima ei tulburată să coboare pacea şi să se facă tăcere. Ultimele stele ale constelaţiilor căzură în ciorchini, mai jos, pe cerul deşertului, şi încremeniră. Atunci, lină şi chinuitoare, apa nopţii începu s‑o umple pe Janine, înecă frigul, urcă încetul cu încetul din străfundurile tainice ale fiinţei sale, şi se revărsă în valuri neîntrerupte până la gura‑i plină cu gemete. O clipă mai târziu, răsturnată pe pământul îngheţat, primea deasupra cerul întreg. Când Janine se întoarse, ferindu‑se cu aceeaşi grijă, Marcel nu se trezise încă. Dar mormăi ceva când ea se urcă în pat şi, o clipă mai târziu, se ridică pe neaşteptate. Îi vorbi, însă ea nu înţelese ce‑i spune. Se sculă din pat şi aprinse lumina, după care o pălmui în faţă. Merse clătinându‑se către spălător şi bău îndelung din sticla cu apă minerală aflată acolo. Tocmai voia să se strecoare în cearşaf, când se opri, cu un genunchi pe marginea patului, şi o privi fără să înţeleagă. Ea plângea în hohote nestăpânite. 

— Nu‑i nimic, dragul meu, spunea întruna, nu‑i nimic.