... Facă-se voia dumneavoastră, domnule, dar cele care cântă, care urcă și coboară sunt cuvintele... Mă prosternez în fața lor. Le iubesc, ader la ele, le urmăresc, mă înfrupt din ele, le topesc. Iubesc atât de mult cuvintele. Cele neașteptate. Cele care cu foame sunt așteptate și hăituite, până când în cele din urmă cedează. Cuvinte iubite. Strălucesc asemenea pietrelor prețioase, sar ca niște pești argintii, sunt spumă, fir de iarbă, metal, rouă. Urmăresc unele cuvinte. Sunt atât de frumoase, încât pe toate vreau să le așez în poemele mele. Zumzăie și le prind din zbor, le iau, le pieptăn, le spăl, mă pregătesc să le savurez, le simt cristaline, vibrante, vegetale, uleioase, ca fructele, ca agata, ca algele, ca măslinele. Și atunci le amestec, le agit, le sorb, le înfulec, le urluiesc, le dichisesc, le izbăvesc. Le pun în poemele mele ca pe niște stalactite, ca pe niște bucățele de lemn lustruit sau de cărbune, sau ca pe niște epave ale unui naufragiu, daruri ale valurilor. Cuvîntul cuprinde în el totul. O întreagă idee se schimbă numai pentru că o vorbă își schimbă locul sau pentru că alta s-a așezat ca o regină în mijlocul unei fraze care nu o aștepta, dar care i s-a supus. Ele au umbră, transparență, greutate, pene, păr, au căpătat de toate acum, după ce atât de mult timp s-au rostogolit prin albia râului, după ce atât de mult timp au umblat dintr-o patrie în alta, după ce atât de mult timp au fost rădăcini. Sunt foarte vechi și foarte noi. Ce frumos idiom avem, ce splendidă limbă am moștenit de la conchistadorii cei feroci. Aceștia străbăteau cu pași de uriaș munții îngrozitori, Americile cu coastele dantelate, în căutare de cartofi, fasole, tutun negru, aur, porumb, ouă prăjite, cu o voracitate cum nu s-a mai pomenit în lume. Înghițeau totul, cu tot cu religii, piramide, triburi, idolatrii, asemeni celor ce ni le aduseseră în trăiștile lor mari. Pe unde treceau, așezările erau rase de pe suprafața pămîntului. Din cizme, din bărbi, din coifuri, din potcoave, barbarilor le-au căzut cuvinte sclipitoare ca niște pietricele prețioase, care au rămas aici și au continuat să strălucească. Limba... Am pierdut. Am cîștigat. Au luat cu ei aur și ne-au lăsat în schimb aur. Au luat cu ei totul și ne-au lăsat totul. Ne-au lăsat cuvintele.
PABLO NERUDA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu