Tasos Leivaditis - Simfonia întâi

Târziu, am văzut că nu erau ființe,
ci gesturile tăcute ale apusului...
ca un zeu uitat în adâncul timpului
cerea ajutor.

Cerul era tăcut și cenușiu,
la fel de indiferent față de învingători și de învinși.
Ai văzut vreodată în ochii soldaților învinși
dorința amară de a trăi?

Nefericirea te face întotdeauna să amâni - și între timp, viața s-a dus,
prietenii au plecat
și dușmanii au fost mult prea neînsemnați ca să te poți hrăni cu ura ta,
ochii tăi tulburi, încețoșați de 
zeii uitați de altădată
și atotputernicele credulități copilărești.

Pe cearșafurile șifonate și umede s-a ofilit

râsul copiilor nenăscuți,

iar oamenii se întâlnesc și se despart

fără să ia ceva unul de la celălalt.

Pentru că dragostea este cel mai greu mod de a se cunoaște.

Pentru că oamenii încep să trăiască abia din clipa 

în care își găsesc un loc

în viața celorlalți.

Iată de ce disperații

sunt cei mai buni rebeli.

Iar noi rămânem fără apărare, deodată, ca un învingător

în fața morții

sau ca un învins în fața eternității,

marile cuvinte nu mai spun nimic și au fost aruncate 

în jgheaburi.

Ah, tu nu ai văzut niciodată propria mână arătând spre tine fără milă

din adâncurile trecutului.

Doamne, cât de frumoasă era,

ca un brad luminat într-o noapte din trecut, de Crăciun...

Iartă-mă, iubirea mea, că am trăit înainte de a te cunoaște.

Îmi detest privirea care nu mai reflectă zâmbetul tău...

Orașul va rămâne pustiu,

ca o viață care a renunțat la tot, iar când a cerut

un pic de indulgență,

a fost refuzată.

Fără vise care să ne amăgească și fără prieteni 

care să ne trădeze,

pentru că oamenii există din momentul în care găsesc

un loc

în viața celorlalți.

Sau o moarte

pentru viața altora.

traducere Adina V.