Omar Khayyam-Poezia absolută

În juru-acestei roze pluteste-o fină boare.
E-un nimb fragil de ceaţă? Vrej de parfum e oare?
Un rest din vălul nopţii e părul tău de maur?
Trezeşte-te, căci zorii în cupe toarnă aur...

Surâs şi puritate! O, răsărit divin!
În cupe scânteiază câte-un imens rubin!
Fă dintr-un ram de santal o harfă să vibreze
Şi arde altă creangă ca să ne parfumeze.

Din flori cereşti coboară petale de lumină
Şi-alcătuiesc corole de aur în grădină,
În cupa cum e crinul torn vin cu-obraz de roză.
În asfintit nori vineţi mor în apoteoză...

În zori stropi puri de rouă pun perie pe lalele.
Duios şi-nclină fruntea timide viorele.
Iar mugurele rozei plăpânde şi sfioase
Îşi strânge-n juru-i pudic tunica de mătase.

În astă seară vinul mă-nvaţ-un sens mai pur:
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
Iar cupa-i modelată din închegat azur,
Şi noaptea-i pleoapa unei lăuntrice lumine...

Mă fascinează pururi un chip frumos de fată
Şi mâna-mi are veşnic magnet pentru pahar.
Căci orice-atom din mine se bucură de-un har,
Oricărei părţi din mine o bucurie-i dată.

Ieri dis-de-dimineaţă cu-o fată ca o stea
Sorbeam parfumul nopţii şi vinul roz şi ora.
Ca perla-n scoică vinul aşa intens lucea,
Încât trezi deodată din somnu-i aurora.

Din cripta mea arome de vin au să emane,
Încât cei ce vor trece pleca-vor îmbătaţi.
Şi-atât senin pluti-va în nimburi diafane,
Că-ndrăgostiţii sta-vor în loc transfiguraţi.

Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cântă.
Iar fluturii sunt oaspeţi. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi - am stele-n loc de flori,
Iar şoapta ta e harfa ce-mi face ora sfântă.

Puţin mai mult vin roşu, pentru ca trandafirii
Pe-obrajii tăi, iubito, mai vii să se deschidă.
Khayyam, puţin mai multă tristeţe fericirii,
Căci în curând iubita va-ncepe să-ţi surâdă.

Noi suntem sensul unic al veşnicului Faur
Şi noi esenţa primă din ochiul său curat.
Al lumii cerc l-asemăn cu un inel de aur
În care omul este rubinul încrustat.

E-april. Pluteşte-n aer o vrajă de nespus.
Se nasc din nou speranţe şi-ndemnuri de a fi.
Fiece floare albă e mâna lui Moisi
Şi-n fiecare briză respiră, blând, Iisus.

Zefirul răscoleste obrajii rozelor
Şi-n umbra parfumată ne mângâie extazul.
Atât de plin de vrajă şi de noroc e ceasul,
Că tristul ieri dispare ca fulgul de uşor...

Toţi idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinţa cu răni ce nu se vindec.
Mi-au înecat tristeţea în vinul parfumat
Şi mi-au vândut la urmă renumele pe-un cântec.

Cu trandafiri se umple azurul de cleştar,
În aer curge-n picuri viersul privighetorii.
- Când ştii că-n clipa asta smintiţi visează glorii...
Ce mătăsos ţi-e părul şi trupul cât de clar!

Când te-a secat de lacrimi viaţa care doare,
Gândeşte-te la roua din geana unei flori.
Şi când ai vrea ca noaptea din urmă să coboare,
Gândeşte la trezirea unui copil în zori.

Mai toarnă-mi vin în cupă! Mi-e inima bolnavă.
Vin roz ca trandafirii. Vin vechi de tamâioasă
Vin, ca să-nec tristeţea! Iar mâna ta duioasă
Să-nlăcrămeze harfei din strune de mătase...

Când vioreaua-n haină de ametist apare
Iar roza la suflarea zefirului se-nvoltă,
Bea vin c-un trup alături, sculptat de-o fină daltă
Şi sparge apoi cupa cuprins de încântare!

Trezeşte-te căci zorii în noapte-au aruncat
Cu pietre, şi toţi aştrii din cer i-a alungat.
Şi, iată, vânătorul din Est c-un nimb de aur
L-a prins în lat pe Turret, vestitul rege maur.

Duh clar de vin e-n cupă, - şi-n vasul de cleştar
Un suflet străveziu e. Cel ce-i opac şi van
Nu-i demn să-mi stea la masa. Doar sfântul meu pahar.
Caci el este deodată şi dens şi diafan.

Zefirul blând desface a rozei fină haină.
Divina-i frumuseţe privighetoarea-ncântă.
Mergi şi te odihneşte la umbra ei cea sfântă,
Căci taina-i dă viaţă şi ea din nou o-ntaină.

Ce zi frumoasă-i astăzi! Şi cât de blând zefirul!
În rouă-şi spală faţa aprinsă trandafirul.
Privighetoarea-i spune în grai străvechi şi sfânt
"Îmbată-te tot timpul de-arome şi de cânt!"

Voi, fetelor frumoase, cu-obraji de catifea, E mai.
Vom face-un lucru oprit de Sfânta Carte:
O să vărsăm în iarbă vin roz până departe
Şi-o să schimbăm grădina în câmpuri de lalea.

Când briza dimineţii desface-a rozei haină
Şoptindu-i: 'Toporasul s-a desfacut în luncă"
-Demn să trăiască-i numai cel ce contemplă-n taină
Iubita care doarme, bea cupa şi-o aruncă.

Priveşte cedrul mândru! Atâtea braţe are!
Dar nu ca să cerşeasca, ci ca s-adune soare.
Şi limbi nenumărate au nuferii şi crinii.
Vorbesc însă limbajul tăcerii şi-al luminii.