Bătea ceasul ora unu
în odaia mea. Chip straniu
avea noaptea. Ca un craniu
sclipitor pornise luna
din zenit să se pogoare
printre cireşi, în grădină,
îmbrăcându-i în lumină
rece şi strălucitoare.
Prin fereastra-ntunecată
ajungeau până la mine
urlete ca de jivine
de muzică-ndepărtată.
Cântec trist de altădată,
o mazurcă săltăreaţă,
inocentă şi glumeaţă,
proastă ea şi prost cântată.
De plictis, simţeam în mine
sufletul atunci cum cască.
Inima şi cap... de iască.
Şi... să mori e mult mai bine.
traducere de Darie Novăceanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu