Ceasul
Charles Baudelaire
Chinezii văd cât e ceasul în ochii pisicilor.
Într-o zi, un misionar plimbându-se în suburbia orașului Nanjink, și-a dat seama că-și uitase ceasul și a întrebat un băiețel cât este ora.
Puștiul Imperiului ceresc a șovăit o clipă; apoi, răzgândindu-se, i-a răspuns: „Vă voi spune”. Câteva momente mai târziu, a revenit ținând în brațe o pisică foarte mare și privind-o, cum se spune, în albul ochilor, a afirmat fără ezitare: „Nu este încă prânzul”. Ceea ce era adevărat.
Pentru mine, dacă mă ]nclin spre frumoasa Felină, așa de frumos numită, care face onoare sexului ei, mândriei inimii mele și parfumului spiritului meu, fie că e noapte, fie că e zi, în plină lumină sau în umbra opacă, în adâncul ochilor ei adorabili văd mereu clar ora, întotdeauna aceeași, o oră vastă, solemnă, la fel de mare cât spațiul, fără diviziuni de minute, nici de secunde, o oră imobilă, care nu poate fi marcată pe orologii, și în același timp, ușoară ca un suspin, rapidă ca o privire.
Și dacă vreun nepoftit m-ar deranja în timp ce privirea mea se odihnește pe acest cadran minunat, dacă vreun geniu nesincer și intolerant, vreun demon întârziat, mi-ar spune: „ Ce privești cu atâta atenție acolo? Ce cauți în ochii acestei ființe? Vezi timpul, muritor risipitor și leneș?”, aș răspunde fără ezitare: „Da, văd timpul; timpul este Eternitatea!”
Nu-i așa, Doamnă, că acesta este un madrigal cu adevărat merituos și emfatic ca dumneavoastră? Într-adevăr, cu atâta plăcere am brodat această pretențioasă galanterie, încât nu te voi întreba nimic în schimb.
Charles Baudelaire
traducere Adina Velcea
L'HORLOGE
Les Chinois voient l'heure dans l'œil des chats.
Un jour un missionnaire, se promenant dans la banlieue de Nankin, s'aperçut qu'il avait oublié sa montre, et demanda à un petit garçon quelle heure il était.
Le gamin du céleste Empire hésita d'abord ; puis, se ravisant, il répondit : « Je vais vous le dire. » Peu d'instants après, il reparut, tenant dans ses bras un fort gros chat, et le regardant, comme on dit, dans le blanc des yeux, il affirma sans hésiter : « Il n'est pas encore tout à fait midi. » Ce qui était vrai.
Pour moi, si je me penche vers la belle Féline, la si bien nommée, qui est à la fois l'honneur de son sexe, l'orgueil de mon cœur et le parfum de mon esprit, que ce soit la nuit, que ce soit le jour, dans la pleine lumière ou dans l'ombre opaque, au fond de ses yeux adorables je vois toujours l'heure distinctement, toujours la même, une heure vaste, solennelle, grande comme l'espace, sans divisions de minutes ni de secondes, – une heure immobile qui n'est pas marquée sur les horloges, et cependant légère comme un soupir, rapide comme un coup d'œil.
Et si quelque importun venait me déranger pendant que mon regard repose sur ce délicieux cadran, si quelque Génie malhonnête et intolérant, quelque Démon du contretemps venait me dire : « Que regardes-tu là avec tant de soin ? Que cherches-tu dans les yeux de cet être ? Y vois-tu l'heure, mortel prodigue et fainéant ? » je répondrais sans hésiter : « Oui, je vois l'heure ; il est l'Éternité ! »
N'est-ce pas, madame, que voici un madrigal vraiment méritoire, et aussi emphatique que vous-même ? En vérité, j'ai eu tant de plaisir à broder cette prétentieuse galanterie, que je ne vous demanderai rien en échange.
Charles Baudelaire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu