Lev Tolstoi - Rechinul

Corabia noastră ancorase la tărmul Africii. Era o zi minunată şi dinspre mare bătea un vânt răcoros. Spre seară, însă, vremea s-a schimbat; s-a făcut zăduf şi, ca dintr-un cuptor încins, bătea spre noi aerul fierbinte al pustiului Sahara.
Înainte de apusul soarelui, căpitanul ieşi pe punte şi strigă:
- Faceţi baie!
Într-o clipă, marinarii săriră în apă, coborâră o pânză şi o legară în aşa fel ca să alcătuiască o piscină.
Cu noi, pe corabie, erau şi doi băieţandri. Ei au sărit cei dintâi în apă, însă locul de scăldat era prea strâmt şi au hotărât să iasă şi să se întreacă la înot în larg.
Se strecurau prin unde ca nişte şopârle şi înotau din toate puterile spre geamandura de deasupra ancorei.
Unul dintre ei a trecut înaintea tovarăşului său, dar apoi a început să rămână în urmă. Tatăl băiatului, un bătrân artilerist, stătea pe punte şi se uita cu plăcere la copii. Cînd acesta a început să rămînă în urmă, tatăl i-a strigat:
— Nu te lăsa! Ține-te bine!
Deodată cineva pe punte scoase un strigăt:
— Rechinul! Și îndată văzurăm şi noi, ceilalți, pe luciul apei, spinarea dihaniei.
Rechinul înota drept spre băieţi.
— Înapoi! Înapoi! Întoarceți-vă! Rechinul! începu să strige artileristul.
Însă copiii nu-l auzeau. Înotau mai departe, râzând şi ţipând tot mai tare şi cu mai mare plăcere.
Artileristul, alb ca varul, se uita neclintit la copii.
Marinarii coborâră o barcă, se aruncară în ea şi, vâslind din toate puterile, se îndreptară spre băieţi; însă erau încă foarte departe, pe cînd rechinul ajunsese la douăzeci de paşi depărtare de copii.
La început, băieţii nu văzuseră rechinul, nu înţelegeau strigătele. Pe urmă, însă, unul din ei privi indărăt şi toţi auzirăm un ţipăt ascuţit şi văzurăm că amândoi încep să înoate în direcţii diferite.
Ca şi cum acel ţipăt l-ar fi trezit, artileristul s-a smuls din loc şi a alergat la tunuri. Răsuci ţeava tunului, se lipi de ea, puse fitilul şi ochi.
Toţi cîţi ne aflam pe corabie încremenisem şi aşteptam să vedem ce se va întâmpla.
Cînd se auzi bubuitura, îl văzurăm pe artilerist prăbuşindu-se lângă tun şi acoperindu-şi faţa cu mâinile. La început n-am putut vedea ce se întâmplase cu rechinul şi cu băieţii, din pricina fumului din jur.
Dar după ce fumul se împrăştie deasupra apei, se auzi un murmur, la început înăbuşit, apoi din ce în ce mai tare, şi, în sfârşit, izbucni din toate părţile un strigăt puternic de bucurie.
Bătrînul artilerist îşi descoperi fața, se ridică şi privi spre mare.
Pe valuri se legăna pîntecele galben al rechinului mort. Peste câteva minute barca ajunse lîngă băieţi şi-i aduse nevătămaţi la corabie.

Lev Tolstoi

Lev Tolstoi - Puterea copilăriei

– Omorâți-l!.. Împușcați-l!.. Împușcați ticălosul chiar acum!. Omorâți-l!.. Tăiați gâtul ucigașului!.. Omorâți-l, omorâți-l! – strigau voci bărbătești și femeiești din gloată.
O uriașă gloată escorta pe o stradă un om legat. Acest om, înalt, semeț, pășea ferm înainte, cu capul sus. Pe fața lui frumoasă, curajoasă, se citea disprețul și ura față de oamenii ce îl înconjurau.
Era unul din acei oameni care în războiul poporului împotriva puterii luptă de partea puterii. El a fost capturat și acum era dus la execuție.
„Ce să-i faci! Puterea nu e mereu de partea noastră. Ce să-i faci? Acum ei conduc. Dacă e să mor – fie-așa atunci, înseamnă că așa trebuie”, – gândea acest om, și, dând din umeri, răspundea cu un zâmbet rece strigătelor gloatei. 

– E polițistul, încă de dimineață împușca în noi! – strigau în gloată.
Dar gloata nu se oprea, iar el era dus mai departe. Când însă au ajuns pe acea stradă, unde pe trotuar zăceau încă de ieri corpurile neînsuflețite ale celor uciși de soldați, gloata s-a înfuriat.
–  Să fie omorât chiar aici și acum, la ce bun să îl mai ducem undeva? – strigau oamenii. Deținutul s-a încruntat și doar și-a înălțat capul și mai sus. El, se pare, ura gloata chiar mai mult decât ea îl ura pe el.
– Să fie nimiciți cu toții! Spionii! Regii! Popii! Și acești ticăloși! Omorât, omorât chiar acum – țipau voci de femei. Dar conducătorii gloatei au hotărât să îl ducă până în piață și acolo să-i vină de hac.
Nu mai rămăsese mult până în piață când, într-o clipă de tăcere, în rândurile din spate ale gloatei s-a auzit o voce plângândă de copil.
– Tată, tată! – striga suspinând un băiețel de șase ani, strecurându-se printre oameni ca să ajungă la deținut. 

– Tată! Ce fac ei cu tine? Stai, stai, ia-mă cu tine, ia-mă!..
Strigătele au încetat în partea din care mergea copilul, și gloata, despărțindu-se în fața lui ca în fața unei puteri, îl lăsă să treacă tot mai aproape și mai aproape de părinte.
– Ce drăguț e! – a zis o femeie.
– Pe cine cauți? – a zis alta, aplecându-se spre băiețel.
– Pe tata! Lăsați-mă la tata! – țipa băiețelul.
– Câți ani ai, copile?
​– Ce vreți să faceți cu tata? – răspundea băiatul.
– Du-te acasă, băiete, du-te la mama, – i-a zis unul din bărbați.
Deținutul deja a auzit vocea băiețelului și a auzit și ce i se spunea. Fața lui a devenit și mai sumbră.
– Nu are mamă! – i-a strigat celui care îi trimitea copilul la mamă.

Străbătând prin gloată tot mai aproape și mai aproape, băiatul a ajuns la tată și i s-a suit în brațe.
În gloată strigau la fel: „Omorâți-l! Spânzurați-l! Împușcați ticălosul!”
– De ce ai plecat de acasă? – l-a întrebat tatăl pe băiat.
– Ce vor să-ți facă? – zise băiețelul.
– Uite ce să faci, – a zis tatăl.
– Ce?
– O știi pe Katiușa?
– Vecina? Cum să n-o știu.
– Păi uite, du-te la dânsa și stai acolo. Iar eu… eu o să vin.
– Fără tine nu plec, – a zis băiatul și a început să plângă.
– De ce să nu pleci?
– Ei o să te bată.
– Ba nu, nu o să-mi facă nimic.
​Iar deținutul l-a lăsat pe copil din brațe și s-a apropiat de cel care dădea ordine.
– Ascultați-mă,– a zis el, – omorâți-mă unde și cum vreți, dar numai nu de față cu el, – și a arătat la băiat. – Dezlegați-mă pentru două minute și luați-mă de braț, iar eu o să îi spun că noi ne plimbăm, că sunteți un tovarăș de-al meu, și el va pleca.
Iar atunci… atunci să mă omorâți cum vreți.
Conducătorul a fost de acord.
Atunci deținutul a luat iarăși în brațe băiețelul și i-a zis:
– Fii băiat ascultător, du-te la Katiușa.
– Dar tu?
– Păi vezi doar, mă plimb cu acest tovarăș, mai mergem puțin, dar tu du-te, că vin și eu. Hai, fugi, fii ascultător.
Băiatul și-a ațintit privirea la tată, și-a aplecat capul într-o parte, apoi în cealaltă și a căzut pe gânduri.
– Du-te, dragule, o să vin și eu.
– O să vii?
Și copilul l-a ascultat. O femeie l-a scos din gloată.
Când copilul a dispărut din priviri, deținutul a zis:
– Acum sunt gata, omorâți-mă.
Și în acest moment s-a întâmplat ceva absolut de neînțeles, neașteptat. Același spirit s-a trezit în toți acești oameni pentru o clipă cruzi, nemiloși, plini de ură, și o femeie a zis:
– Știți ce? Poate îi dați drumul.
– Da, Dumnezeu cu el, – a mai zis cineva. – Dați-i drumul.
– Dați-i drumul, dați-i drumul! – a tunat gloata.
Iar omul mândru, nemilos, care cu o clipă înainte ura gloata, a izbucnit în plâns, și-a acoperit fața cu mâinile și, ca un vinovat, a fugit din gloată și nimeni nu l-a oprit.

Lev Tolstoi