Există naturi pur contemplative, totodată absolut incapabile de acțiune, care totuși, sub un impuls misterios și necunoscut actionează câteodată cu o rapiditate de care ele însele se credeau incapabile.
Acela care, de teama să nu găsească la portarul locuinței vreo veste supărătoare rătăcește cu lașitate o oră în fața porții, fără să îndraznească să intre, acela care păstrează cinsprezece zile o scrisoare fără să o deschidă, sau se resemnează ca după șase luni să facă în sfârșit un demers pe care trebuia să-l facă de mai bine de un an, se simte uneori brusc precipitându-se spre o acțiune, împins de o forță irezistibilă, asemeni săgeții scăpate dintr-un arc. Moralistul sau medicul care pretind că știu totul nu pot explica de unde vine așa de subit o energie așa de nebunească în aceste suflete leneșe și voluptoase, incapabile altminteri sa facă lucrurile cele mai simple și cele mai necesare și cum găsesc într-un anume moment, un curaj de lux pentru a executa actele cele mai absurde și uneori cele mai periculoase.
Unul din prietenii mei, cel mai inofensiv visător din câți există, a dat odată foc unei păduri, pentru a vedea, a spus el, dacă focul se întinde așa de ușor după cum se afirmă în general. De zece ori la rând experimentul a eșuat, dar a unsprezecea oară i-a reușit și chiar prea bine.
Un altul și-a aprins o țigară lângă un butoi cu praf de pușcă, pentru a vedea, pentru a ști, pentru a pune destinul la încercare, pentru a se obliga pe sine însuși să dea dovadă de energie, pentru a face pe jucătorul, pentru a cunoaște plăcerea spaimei, pentru nimic, din capriciu și lipsă de ocupație.
Este un soi de energie ce țâșnește din plictiseală și din reverie și acei în care ea se manifestă sunt, în general, cum am mai spus, cele mai indolente și cele mai visătoare ființe.
Un altul, așa de timid încât își pleca privirea chiar și în fața bărbaților, așa de timid încât trebuia să-și mobilizeze intreaga sa biată voință ca să intre într-o cafenea sau ca să treacă prin fața ghișeului de la teatru unde controlorii i se păreau învestiți cu puterea lui Minos, Eaque și Rhadamante, sări brusc la gâtul unui batrân și îl sărută cu entuziasm în fața mulțimii mirate.. De ce? Pentru că această ființă i s-a părut irezistibil de atrăgătoare? Poate, dar e mai corect să presupunem că nici el însuși habar n-avea de ce.
Eu am fost de mai multe ori victima acestor crize și acestor elanuri care ne dau dreptul să credem că niște Demoni zeflemitori se strecoară în noi și ne determină să facem, împotriva voinței noastre cele mai absurde dorințe ale lor.
Într-o dimineață mă trezisem prost dispus, trist, obosit de atâta trândăveală, dar determinat, mi se părea, să fac ceva măreț, o acțiune de răsunet și, vai, am deschis fereastra.
Observati, vă rog, că spiritul de mistificare care, la unele persoane nu este rezultatul unei acțiuni sau a unei combinații, ci al unei inspirații întâmplătoare, este mult implicat, fie datorită ardorii dorinței, a acelei stări isterice după părerea medicilor, sau satanice după părerea celor ce gândesc ceva mai mult decât medicii, care ne împinge fără să opunem rezistență spre o mulțime de acțiuni primejdioase sau cel puțin inconvenabile.
Prima persoană pe care am văzut-o în stradă a fost un geamgiu, al cărui strigăt, ascuțit, discordant urca până la mine străbătând apăsătoarea și murdara atmosferă pariziană. Mi-ar fi dealtfel greu să vă spun de ce am fost cuprins la vederea acestui sărman de o ură bruscă și despotică.
- Hei, hei, am strigat eu, și i-am spus să urce. M-am gândit totodată, nu fără o anume bucurie, că eu locuind la etajul șase și scara fiind foarte îngustă, omului îi va fi destul de greu să urce și să-și protejeze cu îndemânare fragila marfă.
In sfârșit apăru. I-am examinat cu multă curiozitate toate geamurile și i-am zis: Cum? Nu aveți geamuri colorate? Geamuri roz, roșii, albastre, geamuri magice, geamuri de paradis? Imprudent mai sunteți! Îndrăzniți să vă plimbați prin cartierele sărace și nici măcar nu aveți geamuri care să te facă să vezi viața mai frumoasă! Și l-am împins puternic pe scări, pe care el se clătină bombănind.
Am ieșit pe balcon , am luat un ghiveci de flori și, când omul reapăru la iesirea din clădire, am dat drumul „muniției” mele perpendicular pe partea din spate a geamurilor sale; șocul l-a facut să cadă, astfel încât a spart cu spatele întreaga sa biată avere ambulantă făcând un zgomot asurzitor de parcă un palat de cristal ar fi fost spart de un trăznet.
Și, îmbătat de nebunia mea, i-am strigat furios: Viața e frumoasă! Viața e frumoasă!
Acește glume nervoase nu sunt fără pericol și se poate ca adesea le plătim scump. Dar ce importanță are damnarea eternă față de infinita secundă de bucurie?
traducere Steluța Crăciun
(preluarea este permisă numai cu menționarea traducătorului)
