Ce zi admirabilă! Parcul vast se întinde în fața ochilor, strălucind în soare, la fel ca tinerețea sub dominația iubirii. Extazul universal al lucrurilor nu este tulburat de niciun sunet, chiar apele par adormite. Spre deosebire de sărbătorile oamenilor, aici este o orgie silențioasă. Pare că o lumină din ce în ce mai puternică face obiectele din ce în ce mai strălucitoare; florile entuziasmate ard de dorința de a rivaliza cu azurul cerului prin energia culorilor; căldura face sesizabile parfumurile lor făcându-le să urce spre astre ca fumul.
Însă, în toată această bucurie universală, am zărit o ființă îndurerată. La picioarele unei statui colosale a lui Venus, unul din acei proști prefăcuți, unul din acei bufoni voluntari meniți a-i face pe regi să râdă atunci când remușcarea sau plictiseala îi chinuie, îmbrăcat într-un costum strălucitor și ridicol, purtând coarne și clopoței, îndreptându-se spre piedestal, a ridicat spre zeița nemișcată ochii plini de lacrimi. Iar ochii spuneau: ” Eu sunt ultimul și cel mai singur dintre oameni, lipsit de iubire și prietenie, cu mult inferior față chiar de cele mai imperfecte animale. Cu toate acestea, am reușit, eu însumi, să simt, să înțeleg Frumusețea veșnică! Ah, zeiță! fie-ți milă de tristețea și delirul meu!”
Dar, implacabila Venus, privea nedefinit în depărtare, cu ochii săi de marmură.
traducere Adina Velcea
(preluarea este permisă numai cu menționarea numelui traducătorului)
Quelle admirable journée ! Le vaste parc se pâme sous l'œil brûlant du soleil, comme la jeunesse sous la domination de l'Amour. L'extase universelle des choses ne s'exprime par aucun bruit; les eaux elles-mêmes sont comme endormies. Bien différente des fêtes humaines, c'est ici une orgie silencieuse. On dirait qu'une lumière toujours croissante fait de plus en plus étinceler les objets; que les fleurs excitées brûlent du désir de rivaliser avec l'azur du ciel par l'énergie de leurs couleurs, et que la chaleur, rendant visibles les parfums, les fait monter vers l'astre comme des fumées. Cependant, dans cette jouissance universelle, j'ai aperçu un être affligé. Aux pieds d'une colossale Vénus, un de ces fous artificiels, un de ces bouffons volontaires chargés de faire rire les rois quand le Remords ou l'Ennui les obsède, affublé d'un costume éclatant et ridicule, coiffé de cornes et de sonnettes, tout ramassé contre le piédestal, lève des yeux pleins de larmes vers l'immortelle Déesse. Et ses yeux disent: « – Je suis le dernier et le plus solitaire des humains, privé d'amour et d'amitié, et bien inférieur en cela au plus imparfait des animaux. Cependant je suis fait, moi aussi, pour comprendre et sentir l'immortelle Beauté ! Ah ! Déesse ! ayez pitié de ma tristesse et de mon délire ! » Mais l'implacable Vénus regarde au loin je ne sais quoi avec ses yeux de marbre.
Charles Baudelaire
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu