Karen Wallace - Crăciunul vulpii

Tânărul vulpoi Fergus locuia cu mama lui și cu Tresărici, sora lui, în capătul grădinii unei case părăsite, la numărul 33, pe Strada Speranței. Era un loc minunat în care să trăiești și era singura casă pe care Fergus și Tresărici o cunoscuseră vreodată. Avea o grămadă de copaci în jur, cu tunele sub rădăcinile lor și garduri vii, dese, prin care să te târăști. Vara, iarba creștea înaltă, pentru că n-avea cine s-o taie, și era plină de gustări delicioase, precum gâze și viermi. 

Dar cel mai bun lucru de pe Strada Speranței era cafeneaua din colț. Lui Fergus și lui Tresărici li se părea că e propriul lor restaurant cu livrare la domiciliu! Cât timp așteptau în vizuină, doamna Vulpe sărea peste gard și scotocea prin tomberoanele de gunoi. Într-o seară norocoasă, putea să aducă acasă și resturi de hamburgeri, pește și cartofi prăjiți, sau rulouri cu cârnați. Lui Fergus îi plăceau hamburgerii, iar lui Tresărici, peștele cu cartofi prăjiți. Dar mâncau orice le aducea doamna Vulpe. 

– O vulpe nu-și permite să fie mofturoasă, le spunea mama mereu. 

Singurele dăți când nu se găsea așa multă mâncare era în zilele în care gunoierii și domnul Slăninuță, patronul cafenelei, curățau tomberoanele cu clor. Rămânea un gust îngrozitor după aceea, pe care nu îl suporta niciun membru al familiei Vulpe. 

Într-o dimineață din decembrie, Fergus se trezi devreme. Aerul era mai rece decât îl simțise vreodată. Se târî până la intrarea în vizuină. Afară, era încă întuneric, dar pe cer strălucea luna și, spre uimirea lui Fergus, pământul era alb, de parc-ar fi fost acoperit cu pene de găină. 

– Trezește-te, mamă! strigă el. Uită-te la pene! Probabil sunt sute de găini în grădină! 

– Mii, spuse Tresărici, cu ochii negri scăpărându-i. Mai că le simt gustul. 

– Acelea nu sunt pene, zise doamna Vulpe. E zăpadă!
– Uau! strigă Fergus. Mereu ninge când e frig afară? 

Doamna Vulpe râse. 

– Nu mereu! Dar zăpada face Crăciunul să fie ceva special. 

– Ce e zăpada? întrebă Tresărici. 

– Ce e Crăciunul? întrebă Fergus. 

Așa că doamna Vulpe le povesti că zăpada apare atunci când ploaia e atât de rece, încât se transformă în gheață, iar Crăciunul e o sărbătoare, când oamenii își împodobesc casele cu decorațiuni strălucitoare și un om, pe nume Moș Crăciun, cu o barbă albă și un costum roșu, le aduce cadouri tuturor. Și mereu se pregătește o cină îmbelșugată de Crăciun, constând în piure de cartofi cu sos, curcan și cârnați. Fergus simți cum îi bate inima în piept și cum îi lasă gura apă. Crăciunul i se părea cel mai frumos lucru! 

În acea noapte, Fergus nu putu să doarmă. Voia să exploreze alte case de pe stradă, să vadă decorațiunile strălucitoare și poate chiar să găsească ceva special de mâncat. Se întoarse spre Tresărici și o înghionti cu laba. 

– Trezirea! șopti el. Vreau să pornesc într-o aventură! 

Tresărici deschise un ochi somnoros. 

– Ce fel de aventură? 

– O aventură de Crăciun, spuse Fergus. 

Privi peste umăr, la mama lor, care dormea buștean. 

– Hai să ne uităm în celelalte case! o îndemnă el cu o voce nerăbdătoare. 

Tresărici deschise larg ochii. 

– Vrei să zici, dincolo de grădina noastră? 

– De ce nu? făcu Fergus pe curajosul. 

Tresărici se încruntă. 

– Va trebui să o întrebăm pe mama dimineață.

La început, doamna Vulpe nu fu de acord, pentru că era prea periculos și riscau să se rătăcească. Dar Fergus se rugă de ea, din nou și din nou, astfel că, până la urmă, doamna Vulpe încuviință. Într-adevăr, cei doi pui trebuiau să hoinărească de unii singuri într-o bună zi, și acum aveau vârsta potrivită. 

– Bine, zise ea. Puteți merge, dar să nu traversați strada, să nu vorbiți cu pisicile străine, orice-ar fi, și să stați departe de câini. 

Astfel, Fergus și Tresărici promiseră să fie foarte atenți, și, în acea seară, ieșiră din vizuină. Traversară grădina și se furișară pe sub gardul casei alăturate, ca să vadă cu ochii lor decorațiunile strălucitoare. Totul era foarte palpitant, dar și puțin înfricoșător! În prima casă, toate luminile erau stinse, așa că se hotărâră să treacă la următoarea. Dar nici aici nu avură mai mult noroc. Luminile erau aprinse, dar, la geam, draperiile erau trase și le-a fost imposibil să vadă ceva înăuntru. 

– Crezi c-ar trebui să ne întoarcem? întrebă Tresărici neliniștită. Suntem la două grădini distanță de casă acum. 

– A treia oară e cu noroc, zise Fergus. Să mai încercăm o casă! 

Se târâră pe burtă, pe sub gardul viu, și ajunseră în următoarea grădină. Acolo, găsiră o grămadă de ghivece imense de flori și un iaz pietruit pe margine. În capătul casei erau uși mari din sticlă. Era perfect! Fergus și Tresărici puteau să vadă direct înăuntru. Merseră până în spatele casei și se ascunseră în spatele unui ghiveci imens. Bineînțeles, doamna Vulpe avusese dreptate! Încăperea era decorată cu șiruri de clopoței argintii și, într-un colț, era un brad cu o stea în vârf, împodobit cu globuri multicolore. O femeie stătea pe un scaun, cu un băiat și o fată în poală. Citea dintr-o carte care avea pe copertă imaginea unui bărbat într-un costum roșu, conducând o sanie.
– Acela e Moș Crăciun, îi șopti Fergus lui Tresărici. Îți amintești? Mama ne-a povestit despre el. Tresărici încuviință. Sania din imagine era plină de pachete înfășurate în hârtie colorată. 

– Crezi că pachetele alea sunt cadouri? întrebă ea. 

– Sigur că da, spuse Fergus cu ochii strălucitori. 

– Moș Crăciun are o grămadă de reni care îi trag sania, le spuse mama copiilor, întorcând pagina. 

– Le-am lăsat Moșului și renului niște mâncare, zise băiatul, arătând spre șemineu. 

În fața grilajului era o farfurie cu plăcinte cu carne tocată, un pahar cu suc de mere și niște morcovi pentru ren. 

– Crezi că Moșul va mânca două plăcinte sau trei? întrebă fetița. 

– Aș zice că le va mânca pe toate, răspunse băiatul. Depune mult efort, ca să care toate cadourile. Se uită la sora lui. Ți-ai pus o dorință? 

Fata încuviință dând din cap. 

– Tu? 

– Da, spuse băiatul hotărât. Și e ceva ce-mi doresc mai mult decât orice pe lume. 

Mama lor zâmbi și puse cartea deoparte. 

– Atunci sunt sigură că Moșul ți-o va îndeplini, scumpule. Acum, haideți la culcare! Mâine avem o zi încărcată. 

Se ridică și îi conduse pe copii afară din cameră. Apoi se întoarse, stinse lumina și îi urmă la etaj. Tresărici și Fergus rămaseră în întuneric o vreme. Amândoi se gândeau la cadourile pe care urma să le aducă Moșul. 

– Nimeni nu mi-a adus vreodată un cadou, îi zise Fergus lui Tresărici. Adică... un cadou adevărat. Nu resturi de pește și cartofi prăjiți, sau o bucată dintr-o chiflă de hamburger. Tresărici îl privi cu ochii lucindu-i. 

– Ce cadou ți-ai dori? 

Fergus se gândi la ceva ce-și dorea mai mult decât orice pe lume. 

– Ghicește! zise el. 

– Un ospăț, spuse Tresărici. 

Amândoi izbucniră în râs, pentru că toată lumea știe că vulpile sunt mereu înfometate. 

– Haide, spuse Fergus. Cred că mama s-a întors deja cu cina.

Dar doamna Vulpe adusese doar niște sendvișuri râncede cu brânză, pentru că gunoierii goliseră toate tomberoanele de la cafenea. 

– Îmi pare rău, zise ea, după ce terminară de mâncat. Nu e cine știe ce, dar mâine ies și caut ceva bun. O să rămână o grămadă de resturi de la masa de Crăciun a oamenilor! 

Dar Fergus nu voia resturile altora; se încăpățâna să aibă propriul lor ospăț și era hotărât să transforme această năzuință în realitate. 

– O să-mi pun o dorință de Crăciun, zise el. Asta au făcut copiii! 

Tresărici căscă. 

– Poate că Moș Crăciun nu aduce și vulpilor cadouri. 

– Bineînțeles că aduce! strigă Fergus. Nu trebuie decât să cerem! 

Dar Tresărici deja se ghemuise în colț. 

– Cere tu, zise ea. Eu mă duc să dorm. 

Fergus se întoarse spre mama lui. 

– Tu ce zici, mamă? 

– Încercarea moarte n-are, Fergus, zise doamna Vulpe căscând. Să nu stai treaz până târziu. 

Fergus se târî afară din vizuină. Aerul era neclintit, iar pământul era alb cât vedea cu ochii. O lună mare, argintie, atârna pe cer. Lui Fergus i se păru că era noaptea perfectă pentru a-și pune o dorință. Se uită în sus și văzu o formă mișcându-se pe cer, apoi auzi în depărtare clinchet de clopoței. Ceva se apropia tot mai mult... Era o sanie trasă de reni, și Moș Crăciun o conducea! Fără să scoată un sunet, sania ateriză pe acoperișul casei copiilor. Fergus strânse tare din ochi și își puse o dorință. „Te rog! Te rog, Moș Crăciun! Dacă vulpile primesc cadouri, răsfață-ne cu un ospăț, de Crăciun!“ Dar, când Fergus deschise ochii, sania dispăruse deja, lăsând în urmă o dâră de stele argintii strălucind în aerul de deasupra vizuinii.

În dimineața următoare, Fergus dormea adânc când Tresărici îl bătu pe umăr cu laba. 

– Trezește-te! șopti ea. S-a întâmplat ceva uimitor! 

Fergus se ridică și făcu ochii cât cepele. De cealaltă parte a vizuinei era un covor roșu cu verde, tivit cu fir argintiu și auriu. Și pe el se afla cel mai mare ospăț pe care-l văzuse Fergus vreodată: un curcan înconjurat de cârnați, jambon fript, un castron de morcovi, unul de mazăre, o farfurie mare cu piure pufos, plin de sos maro, gros, și o budincă de Crăciun. Nările lui Fergus zvâcniră nebunește! Mirosea absolut fantastic! Cele trei vulpi se așezară în cerc pe covor și doamna Vulpe împărți cu ei cei trei cârnați grași. 

– Aș vrea să țin un toast, zise ea, ridicând cârnatul în aer. Pentru copiii mei isteți și pentru casa noastră plină de veselie de pe Strada Speranței. 

Tresărici ridică și ea cârnatul. 

– Pentru Fergus! Și pentru dorința lui de Crăciun! strigă ea. 

– Pentru Moș Crăciun! strigă Fergus, zâmbind larg. Și Crăciun fericit să avem! 

Apoi își aruncă în aer cârnatul și îl înghiți pe tot odată!

Traducere din limba engleză: Diana Trăncuță