Oraș de coșmar,
Străzile tăcute, întunecoase;
Sabat pustiu,
Urmează-mă acasă;
Merg încet
Și pietrele ude de apa de ploaie
Clipesc sub luminile de sodiu,
Le aud chicotind
Pe când îmi plec fruntea în fața ploii:
Trebuie că am mers pe acest drum,
Acest drum fără sfârșit,
O mie de ani,
Și totuși, nu am întâlnit niciodată un suflet,
Chiar și bucățelele de hârtie ruptă
Se dau la o parte,
Casele se înalță
Din grădinile lor umede,
Însă perdelele brodate nu se ridică niciodată –
Oh, Dumnezeule, nu e nimeni în acest oraș?
traducere Felix Gelu Constantinescu
Preluarea sau distribuirea este permisă numai cu menționarea numelui traducătorului.
